La Grupul Şcolar Bivolărie, mai bine de 170 de copii vorbesc, precum copiii, mult. Dar, dacă cineva ar sta lângă ei, nu i-ar auzi. Doar dacă ar avea inima deschisă şi către cei care, parţial sau total, nu aud şi nu pot vorbi. Dar mai mare mirare ar avea când vor auzi un copil surd bătând toaca, aşteptând să vină preoţii să slujească Sfânta Liturghie. Explicaţia e simplă: sufletele lor aud şi vorbesc cu Dumnezeu.
Domnule Director Mihai Stan, aţi predat şi într-o şcoală de masă, cu elevi „obişnuiţi”. Sunt diferenţe între unii şi alţii, ca suflete, ca oameni?
Ca oameni, ca structură sufletească, cei pe care îi cunosc eu dintre copiii cu deficienţe de auz sunt mai sensibili, şi din punct de vedere afectiv, şi din punct de vedere general, al comportamentului, în relaţionarea cu ceilalţi, în situaţiile din viaţă. Concret, dacă unui copil de la învăţământul normal îi spunem că facem o acţiune mâine şi apoi o amânăm pe poimâine sau dacă profesorul uită, el nu spune nimic, i se pare ceva normal, însă la copilul deficient de auz aceasta este o problemă serioasă. Dacă profesorul a spus că mâine la ora cutare ne întâlnim acolo pentru o acţiune, ei toţi sunt acolo, şi dacă profesorul întârzie ei îl apostrofează: Trebuia la ora 8, aţi întârziat! Sau, dacă la învăţământul normal profesorul întârzie 5 – 10 minute, copiii nu au nicio problemă, poate chiar se bucură, dar copilul deficient de auz se supără: Noi când mai învăţăm? Nu aţi venit la timp!
Au un foarte dezvoltat simţ al dreptăţii, nu concep să mintă, să evite adevărul, sunt corecţi şi au probleme în relaţiile cu cei aşa-zis „obişnuiţi’. Vin de multe ori şi spun: Uitaţi, aveam o problemă şi cutare nu s-a ţinut de cuvânt, cum se poate aşa ceva? Dacă aşa a zis, aşa trebuie să fie. Ei iau învăţăturile dascălilor ca literă de lege, fără să se gândească să le modifice.
Din punct de vedere afectiv, depărtarea de familie, căci stau mai mult la noi – aproape toţi copiii au familie, dar unii merg acasă doar în vacanţe –, a făcut că crească dorul de casă, mai ales la cei mici. Şi au o mare nevoie de alinare, de mângâiere. De multe ori, de la poartă până la birou mi se întâmplă să fac câte jumătate de oră, căci vin cei mici şi îi mângâi pe fiecare, îi iau în braţe şi se bucură mult. Au nevoie, căci le lipseşte atmosfera părintească, şi noi am înţeles lucrul acesta. Toată activitatea din unitatea aceasta este şi de învăţător, şi de părinte, şi de frate mai mare, şi de soră. Vrem să fim de toate, pentru ca aceşti copii să nu sufere, să simtă căldura sufletească pe care le-o dăruim odată cu învăţătura.
Marile universităţi din ţară, chiar şi unele facultăţi, au biserici în campus, însă foarte puţine scoli au privilegiul să aibă propria biserică. Cum vedeţi dumneavoastră efectul participării copiilor la slujbe? Ce v-a determinat să iniţiaţi ridicarea bisericii?
După 1990 am fost invitat la o sfinţire, într-o unitate şcolară din Suceava. Nu mai reţin exact ce s-a construit nou atunci, dar la terminarea lucrărilor s-a făcut, după obiceiul strămoşesc, sfinţirea, de un sobor de preoţi în fruntea cărora era IPS Pimen. Era imediat după Revoluţie, când puteam să ne mărturisim credinţa în Dumnezeu fără să ne ascundem, fără teama de a fi persecutaţi. Printre multele cuvinte pe care le-a adresat atunci Înaltpreasfinţitul, s-a adresat către directori, către administratorii şcolilor în general, şi a îndemnat să se facă măcar o capelă, undeva într-o clasă, dacă nu putem construi o bisericuţă, unde copiii să fie educaţi şi în credinţa ortodoxă. Eu am fost dintotdeauna de acord că nu se poate face nimic fără credinţă; lucrurile sănătoase, trainice, durabile, nu se fac fără sacrificii şi fără a simţi prezenţa lui Dumnezeu acolo. Lângă şcoală era o temelie şi am aflat că locul a fost dat de cineva ca să se facă o biserică, dar s-au oprit lucrările. Am venit în Consiliul Profesoral cu propunerea să se construiască o bisericuţă acolo. S-a aprobat, dar nu s-a făcut nimic. Din 1998 sunt director, dar la început au fost alte probleme. Dumnezeu ne-a ajutat şi am început în 2000 să construim bisericuţa şi în 3 ani de zile a fost gata.
Am avut la început un preot care cunoştea limbajul semnelor şi ţinea slujbele pentru copii cu ajutorul semnelor şi în rest slujba era obişnuită pentru auditori, întrucât veneau şi mulţi vecini. De când au început slujbele, copiii vin benevol, nu vin forţaţi. La orele de religie li se explică că niciodată nu sunt singuri, şi nu numai ei, nici noi nu suntem singuri, mereu suntem cu Dumnezeu. În suflet, în inimă, prezenţa Lui e resimţită peste tot. Dacă învăţătura nu poate fi făcută fără credinţă, pentru că un profesor trebuie să fie şi cel care predă şi îndrumă paşii copilului spre ascultare şi spre credinţă, alături de instituţia şcolii ar trebui să fie şi instituţia Bisericii.
Eu, când am făcut cererile de aprobare a construcţiei, am explicat că va fi similar unui laborator. Un lăcaş unde pot să aibă loc orele de religie, un lăcaş unde oricând se poate duce un copil sau un angajat al şcolii să se reculeagă, să‑şi găsească liniştea în momente de zdruncinare şi nelinişte sufletească, de înceţoşare, când are o greutate pe suflet. Construcţia ni s-a aprobat, cu condiţia să nu fie cu bani de la buget, să fie din alte surse. Dumnezeu ne-a ajutat şi am terminat biserica. Între timp a apărut preotul care este surd, a terminat la Facultatea de la Piteşti, unde au secţii speciale pentru deficienţi de auz, şi care predă şi religia în şcoală. Pentru auzitori, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, suntem ajutaţi de Mănăstirea Putna: Părintele Stareţ trimite la fiecare slujbă un părinte care să slujească şi un altul care să cânte la strană.
Pentru mulţi oameni posibilitatea de a avea copii cu o anumită dizabilitate fizică, de auz, de vedere, motorie sau psihică, cum ar fi autismul sau Sindromul Down, apare ca pe un sfârşit al lumii, ca şi cum copilul lor este un mic monstru şi „ce mă fac eu cu acest mic monstru?”. Cunoscându-i pe elevii dumneavoastră, ce aţi spune unor astfel de părinţi?
Este vorba de o problemă de educaţie şi de mentalitate. Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, şi eu am cunoscut copii cu probleme care erau marginalizaţi, atât de către societate, cât şi de către familie. Un copil surdo-mut era ca un „animăluţ” în familia respectivă. Oamenii erau convinşi de la început că nu se poate face nimic cu el şi îl puneau la nişte treburi simple, să meargă cu vaca, de exemplu… În timp educaţia şi-a pus o amprentă pozitivă, şi acum aceşti copii cu probleme au putut fi trataţi ca nişte egali ai celorlalţi.
Dacă m-ar întreba cineva care are un copil surd, de exemplu, sfatul meu ar fi să facă o audiogramă, să meargă la un medic de specialitate, să i se pună un diagnostic corect. Pentru că, cu cât intervenţia este mai timpurie, cu atât recuperarea este mai uşoară.
În timp, prin mijloace şi tehnici specifice, am reuşit să facem să spună „r”, prin vibraţii. Îi „chinuim”, să îi fim cinstiţi, cu exerciţii, iar foarte mulţi dintre ei ajung ca în clasele terminale de liceu să verbalizeze, adică sa emită corect sunetele, chiar dacă unele sunt mai înalte şi emisia suferă nişte modificări. Asta pentru a putea să se înţeleagă mai uşor cu auzitoriul.
Lor le este foarte uşor în şcoală să comunice între ei cu ajutorul semnelor, al limbajului mimico-gestual. Dar noi le-am explicat că, după ce se termină şcoala, nu vor mai merge în societate cu toţii la un loc, ci fiecare va fi singur. Ei pot să ne citească nouă cuvintele de pe buze, noi însă nu. Iar ei, ca să se facă înţeleşi de un auzitor, trebuie să folosească toate mijloacele pentru a realiza o comunicare corectă.
Trist este că societatea, în general, nu face suficient pentru aceşti copii. Ei sunt doar lăsaţi pe mâna unora să se ocupe de ei, dar nu e suficient. Trebuie nişte ateliere protejate, trebuie create posibilităţi pentru ca ei să poată lucra, căci ei vor să lucreze. Ei termină şcoala, dar unde se duc? Ce fac? Noi dăm câte un telefon la diverşi oameni de afaceri pe care îi cunoaştem ca să îi angajeze, şi ei sunt cuminţi, îşi fac treaba acolo. Dar pentru câţi putem noi să apelăm la câte o cunoştinţă? Ei sunt în toată ţara… Ne străduim atâta, nu este deloc uşor cadrelor didactice şi personalului, îi pregătim pentru viaţă, învaţă meserii şi ei stau după aceea acasă sau se duc să culeagă căpşuni cu părinţii prin Spania sau Italia. Acum au început unii să meargă şi la facultate, ceea ce este foarte bine, şi o să vedem cum putem să încurajăm şi mai mult această continuare a studiilor care le dă posibilitatea să se specializeze mai mult.
0 comments:
Trimiteți un comentariu