A fi român în Basarabia - Trei generaţii

   În Basarabia, această rană veche şi nevindecată a neamului nostru, românii au încercat să ocolească opreliştile istoriei pentru a putea supravieţui. Ce probleme au întâmpinat în lupta de apărare a propriei identităţi şi ce speranţe au păstrat în sufletele lor fraţii noştri de peste Prut, putem afla şi din mărturia a trei generaţii basarabene (bunicul, tatăl, fiul), o mărturie care străbate zbuciumatul veac XX şi ajunge până în zilele noastre. Această depoziţie este doar unul din miile de capitole ale uriaşei drame a românilor aflaţi în teritoriile înstrăinate.

Bunelu (1912-1993), aşa cum şi-l amintesc fiul şi nepotul


  Bunelu a fost în armata română. A venit ordin de la Antonescu ca să depună armele şi s-or predat ruşilor, la Odessa. Ruşii le-au propus să treacă de partea lor. Şi o parte, de frică, au acceptat şi i-au luat pe front mai departe şi i-au dus în prima linie. Pe cei care nu au vrut să treacă de partea lor, i-au dus în lagărul de concentrare de la Baku şi apoi i-au dus încolo, în Siberia, unde bunelu a stat 4 ani. Mai târziu el povestea de chinurile mari care au fost acolo.

   În Siberia, el mai mult s-a întărit în credinţă. Îi dădeau câte 200 de grame de pâine pe toată ziua. Asta era hrana. „Dă-mi şi mie Biblia să o citesc”, i-a zis la un cunoscut. Acela i-a răspuns: „Dă-mi hrana pe două zile şi eu ţi-o dau de tot.” Şi fiindcă el tare mult voia să aibă Biblia, o dat porţia pe două zile aceluia. Asta l-a întărit pe dânsul. Mulţi mureau de foame, iar el când citea Biblia primea o hrană care-l ajuta foarte mult.

   Îl întrebam „Ai omorât pe cineva în război?”; „N-am omorât.”; „Dar cum n-ai omorât? Nici un rus?”; zicea: „Eu ştiam că şi ei sunt ortodocşi”. Dacă bunelu era credincios, pentru el credinţa era cel mai important lucru. „Si eu împuşcam, dar împuşcam, aşa, în sus, ca să nu omor pe nimeni. Mă rugam la Maica Domnului”, ne spunea el.

   Pe front a stat un timp cu un evreu care căra muniţie. Bunelu avea o iconiţă şi se ruga la Maica Domnului ca să-l apere. Şi evreul îl tot întreba: „Măi, cum măi? Maica Domnului asta a voastră, chiar te ajută, măi? Chiar te ajută?”; „Da, Maica Domnului mă ajută”, îi răspundea. Vedea evreul câţi mureau, iar bunelu rămânea tot viu; şi iar începea să întrebe: „Dar eu, dacă am să mă rog, a să-mi ajute?”; „Dacă te rogi, are să te-ajute!”, îl îndemna cu blândeţe bunelu. Apoi, a început a se ruga evreul acela la Maica Domnulu şi a scăpat cu viaţă, nici n-o fost rănit. A avut încredere că Maica Domnului o să-l ajute. Eu cred că şi bunelu s-a rugat pentru el, fiindcă era foarte milostiv şi imediat îţi venea în ajutor. 

  Biserica din sat a rămas tot timpul deschisă. Era singura din raion pe care nu putuseră să o închidă. De la raion tot timpul îi certa: „Cum de biserica voastră nu-i închisă?”. Atunci au trimis mai mulţi oameni cu maşinile, ca o armată, ca să distrugă zidul bisericii. Când au auzit oamenii că vin să distrugă biserica, au început să bată clopotele. O ieşit bunelu. Pe el îl respectau oamenii care mergeau la biserică şi îl ascultau. 

  Oamenii au început să se adune la biserică. Care erau cu furcile, care cu topoarele, care cu hârleţe, cu ce-au apucat. Au umplut ograda bisericii. Când au ajuns maşinile, au început creştinii noştri să se sfădească cu cei trimişi de la raion: „De ce-aţi venit?”; „Iaca am venit... Noi... Trebuie să ne apucăm de lucru.”; „Dacă vă daţi jos din maşini, vă tăiem cu furca, cu toporul, cu ce-are fiecare în mână cu aceea năpădeşte asupra voastră”. Şi n-o vrut nimeni să se dea jos din maşină. Cei de la partid au început să le deie ordine ca să se coboare din maşini, că doar erau plătiţi. Oamenii le răspundeau: „Ce? Vreţi să ne omoare?”. Şi aşa s-au întors înapoi. Atunci au pus creştinii pază la biserică. Stăteau de pază ca santinele. Cum se păzesc unităţile militare. Se rânduiau unul după altul şi aşa au stat foarte mult timp. 

  Bunica făcea mâncare, îşi vedea de o datorie: primirea creştinilor. Nu se ducea niciodată seara la vecernie. Făcea toate treburile pe lângă casă şi pregătea mâncare pe a doua zi. Pregătea toate ca să cazeze, care jos, care pe pat. Dimineaţă mergea la slujbă. Bunelu se ducea primul la biserică. Stătea până se termina slujba, îi aduna pe toţi săracii care erau pe acolo şi venea cu ei, cu toţi, acasă.

   În timpul săptămânii, bunelu făcea o pravilă, mai ceva ca a unui călugăr. Miezonoptica era permanentă. Citea utrenia, citea canoane. După ce-şi făcea pravila, era cu Psaltirea. La ora 9 se culca. La 12 se scula şi începea privegherea. Când mă sculam îl vedeam rugându-se în genunchi. Bătea multe metanii. Se ducea în casa cea mare şi făcea metanii. Noi deschideam uşa şi ne uitam. Stătea până pe la 2-3 noaptea. După aceea mai dormea vreo două ore, se scula dimineaţa la 5 şi pleca la calea ferată unde lucra. 


Tata

   Sunt născut în anul 1960. Tatăl meu, Bunelu, cum îi spunem toţi acasă, ne ţinea pe toţi grămadă la biserică. Acesta era un motiv de mare dispreţ pentru toată familia nostră, din partea celor care nu credeau. Pentru noi era foarte greu să rezistăm la starea asta de spirit, la tot acest dispreţ. Lacrimile astea pe mine mă ambiţionau să învăţ cât mai bine.

   Ne porecleau, în batjocură, „credincioşii”.Profesorii mă dispreţuiau şi aveam multe discuţii cu ei: „Cum nu ţi-e ruşine? Tu? Tu eşti elev bun. Tactu’ e un întunecat. Tactu’ nu ştie ce vrea să facă din voi. Vrea să vă întunece cu totul.”; „Tatăl meu nu-i întunecat!”; „Cum nu-i întunecat? Oamenii zboară în cosmos acum, uite ce tehnologie e acum. El vă învaţă pe voi să credeţi în Dumnezeu care nu există.” Diriginta mă prigonea şi-mi smulgea crucea de la gât.

   Mă duceam acasă plângând şi-i ziceam lui bunelu: „Tată, spune-mi, că nu înţeleg, toţi spun că matale eşti întunecat, că ne înveţi credinţa în Dumnezeu.” Şi tata ofta: „Măi, măi, măi, ce bandiţii sunt. Eu caut să-mi educ copiii şi ei îi distrug. Nu ascultaţi de dânşii! Nu ascultaţi, că-s antihrişti. N-ascultaţi că, o să vedeţi, în iad se duc toţi ăştia. Este Dumnezeu, este Biserică, este Împărăţia cerurilor şi este Judecată. O să fie Judecată, o să fie biserici, o să se construiască iar biserici înapoi.”; „Cum, tata, o să se ridice înapoi biserici?” „Tăt a să se-ntoarcă înapoi! O să vedeţi! Că Biserica nu poate să fie omorâtă. Biserica o să triumfe!”

   Şi tata tot ne lua la biserică. Ne spunea: „Voi trebuie să m-ascultaţi pe mine, nu pe dânşii. Ascultaţi numai lecţiile care vă sunt predate. Dar cuvintele acestea împotriva lui Dumnezeu să nu le ascultaţi. Dumnezeu e mare. Dumnezeu are să pună toate la locul lor. Nu vă temeţi. Credinţa va triumfa. Şi totul va fi bine!” Şi mergeam la biserică.

Studenţi români din Chişinău, sfârşitul anilor ’70.

Când am terminat şcoala mi-au scris caracterizarea: „ideologic nedezvoltat”. Cu diriginta am dat ochii pe urmă, când m-am făcut preot. Ea a început să umble pe la biserică. La un moment dat, a venit la biserica unde eram preot. Voia foarte mult să vorbească cu mine. Eu mă cam sfiam, căci mă ştiam elev în faţa ei. După ce s-a terminat slujba a venit la mine şi şi-a cerut iertare. A zis: „Sunteţi elevul meu, dar eu v-am prigonit. Îmi cer iertare.” Am început să vorbesc cu ea: „Dar nu, ce-aţi făcut? N-aţi făcut nimic. N-aveţi de ce să vă cereţi iertare. Eu n-am cu dumneavoastră nimic.”; „Eu ştiu că n-ai nimic. Tocmai asta, că n-ai nimic cu mine, tare mult m-a tulburat. Eu atât de mult rău ţi-am făcut, părinte. Poate nu le ştii pe toate, dar eu le ţin minte pe toate... Pe mine un lucru m-a şocat. După ce-ai plecat din şcoală, n-a lipsit nici o sărbătoare să nu-mi trimiţi o felicitare.” Îi trimiteam felicitări, că tătuca aşa spunea: „Să nu ţii ură. Oamenii nu-s vinovaţi... Ei nu-s bucuroşi, ei nu ştiu. Dacă vrăjmaşii intră-n ei... Cu bine să-i tratezi!” Şi eu n-aveam nimic şi mă gândeam că cu asta ea o să fie mai bună, n-o să ţină ură asupra mea. Chiar şi din Germania, unde eram militar, îi trimiteam felicitări.

Ea spune: „Ştiţi ce m-o tulburat foarte mult? Că uite, nici un elev nu mi-a trimis niciodată felicitări, ei, pe care atât îi ridicam în slăvi, şi care nu meritau. Şi dumneata, câţi ani au fost, niciodată nu mă uitai şi îmi scriai câteva rânduri. Eu eram credincioasă, că m-am născut într-o familie credincioasă. Dar, fiindcă soţul meu, care era director, nu credea în Dumnezeu, nu voiam să arăt că eu mă menţin în credinţa părinţilor. Şi, iată, m-am făcut mai rea decât cei care nu credeau în Dumnezeu.” Mi-a dat pomelnice, să mă rog pentru soţul ei, că era bolnav.

Mămuca m-a născut la 42 de ani. Şi doctorii i-au spus: „Ia uite că ai deja şase copii. Vrei ca ei să rămână pe drumuri? Mata nu trebuie să naşti! De-amu e o vârstă înaintată. Copilul o să fie bolnav şi sigur o să mori!”. Şi ea a zis: „Am să mor eu, dar copilul nu-l omor.” Tătuca era foarte împotriva avortului, nici vorbă să asculte de doctori. Mult mai târziu, mămuca i-a spus surorii: „Uite că el e preot şi eu, dacă ascultam de doctori, aveam să ucid un preot!”

Când era un necaz, ne rugam împreună. Mămuca a avut o boală şi doctorii spuneau că n-o să trăiască. Tătuca ne zicea: „Vreţi s-aveţi mamă?”; „Da!”, răspundeam; „Mama e în pericol de moarte. Scăparea este numai dacă Bunul Dumnezeu o s-o ajute.” Şi tătuca se ruga cu lacrimi, după 12 noaptea. Toţi făceam metanii. Dacă tătuca plângea, apoi şi noi porneam după dânsul. Plângeam şi băteam metanii. Şi bunica s-a însănătoşit. Doctorii ziceau că are să moară şi, iaca, acum, în 2010, are aproape 92 de ani.

Ştefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei. Noi gândeam că astă Moldovă. Nu era pomenit cuvântul român. Oamenii nu ştiau că sunt români. Nu ştia nimeni. Nu mai rostea nimeni. Dar dragostea asta de români a fost plantată în sufletul meu de bunelu'. Bunelu' o avut o dragoste care se vede c-a trecut la mine. Şi se ruga. El avea o rugăciune unde se ruga ca să ne iubim ţara şi neamul. Cu lacrimi se ruga.

  Atunci toate şcolile erau ruseşti. Aduceau fete tinere, frumoase, din Rusia – cu vagoanele le aduceau şi le puneau să înveţe la universităţi, nu le mai trebuiau nici examene. Le băgau la şcoală şi le dădeau apartamente. Şi băieţii, după ce terminau şcoala, dacă se căsătoreau cu o astfel de fată, aceia aveau şi apartament, aveau şi serviciu în oraş, în cele mai bune locuri. Aveau perspectivă de viitor. Pe ceilalţi, care poate terminau cu medalie de aur, dacă nu se căsătoreau cu rusoaice, îi trimitea într-un sat îndepărtat.

 Podul de flori peste Prut, 6 mai 1990. 

   Când s-a pornit renaşterea naţională eram în Germania, căpitan în armata sovietică. Ştiam tot ceea ce se petrecea în Moldova. La Marea Adunare Naţională, din 1989, au venit peste un milion de moldoveni. Ei strigau: „Oameni buni, noi trebuie să fim stăpâni aici. Şi-au bătut joc de noi de atâta timp: bisericile ni le-au distrus, limba ne-au scos-o, grafia ne-au luat-o.” Au cerut limbă de stat. Sub presiunea lor, conducerea a demisionat şi au fost nevoiţi să facă alte alegeri. Pe urmă s-a desfiinţat şi Uniunea Sovietică şi atunci s-a declarat ca limba de stat să fie limba română, iar grafia să fie latină. 

  Cei din România ar trebui să fie puţini mai binevoitori faţă de noi, fiindcă moldovenii şi aşa sunt speriaţi, sunt bătuţi de soartă şi-s minţiţi. Ca să fii român în Basarabia, trebuie să te lupţi tot timpul. Să te lupţi în primul rând cu tine însuţi, să ai o luptă lăuntrică. Dacă n-ai lupta asta, atunci cedezi la gândul că tu nu eşti român, dar eşti moldovan. Trebuie să ai mereu dragoste de ţara ta, de neamul tău cel adevărat. 


Nepotul

 Proclamarea independenţei faţă de URSS, 27 august 1991. 


  M-am născut în anul 1984. Când eram mic, tata îmi spunea cu lacrimi în ochi: „Noi suntem români! Deşi ni spune că vorbim limba moldovenească, limba noastră e româna. Noi suntem separaţi de tot restul poporului nostru. Noi suntem una, avem aceeaşi tradiţie, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri. Moldovenii, muntenii şi transilvănenii suntem o singură ţară. Noi suntem pur şi simplu separaţi. Atâta.” Îmi vorbea de Sfântul Ştefan, că a fost domnitorul Moldovei, că Moldova noastră nu-i numai ce este aici, e şi cealaltă parte de peste Prut. Eu ştiam că sunt român, că limba mea e româna şi asta mi s-a imprimat definitiv. Eram gata să merg la moarte pentru asta. La fel şi verişorii mei. Ei nu ştiau prea multă istorie, dar, pentru tot ce ţinea de românism, imediat se făceau foc. De prin clasele a V-a, a VI-a, când am trecut în Transnistria, am început să am probleme din cauza limbii.

  Se întâmpla că vorbeam doi-trei români şi se apropia un rus şi ne spunea: „Govori po celoveceski, citob tebea liudi poneali”, adică „Vorbeşte omeneşte, ca să te înţeleagă oamenii”. Eu imediat explodam şi le ziceam: „Mă, voi călcaţi pământul ăsta al nostru. Cum poţi tu să îndrăzneşti să-mi spui mie aşa ceva? Cum, limba ta îi omenească şi a mea nu-i omenească?”. Lor nu le plăcea că îndrăzneam să-i înfrunt. Mă aşteptau după lecţii şi m-am bătut de multe ori cu ei.

  Mă rugam Sfântului Ştefan ca să-mi ajute, să mă-ntărească. Nu-mi plăcea să mă bat, dar nu puteam să tac din gură şi le dădeam mereu replici: „Eu învăţ limba ta, vorbesc limba ta, învăţ istoria ta, îţi scriu şi poezii în limba ta. Tu nici Bună ziua nu ştii să zici în limba mea.” Ne-am cam săturat de tinerii ruşi. Pentru că-s duri şi umblă cu nasul pe sus. Nu pleacă niciodată capul.

Foarte puţini am întâlnit care să zică: „Iertaţi, eu nu ştiu moldoveneşte... Se poate în rusă?”. Sunt alimentaţi foarte bine din partea Rusiei. A existat un singur post de radio în limba română în Basarabia, Vocea Basarabiei. Şi cât s-a luptat Voronin ca să-l scoată complet!... Acolo auzeai toată durerea ţării.

 Statuia Sfântului Ştefan cel Mare, Chişinău. 

   Celor din Basarabia li s-a vorbit foarte mult împotriva românilor. Ni se spunea: „Chiar dacă suntem acelaşi popor, aceeaşi limbă, dar deja noi suntem diferiţi de ei. Te duci, nu te primesc. Sunt mândri, te iau în batjocură. Ne fac ţărani, pămpălăi , proşti, ne resping.” Aşa mai spun unii dintre cei care au fost la şcoli în România. Nu toţi. Sunt mulţi care, când aud de România, li se aprinde inima. Mai ales dintre cei care vin la Putna. Ei vin cu lacrimi la Sfântul Ştefan.

   Eu n-am simţit în Basarabia nici un ajutor din partea României. În comparaţie cu cât se implică ruşii, românii poţi spune că fac în minus! Basarabia supravieţuieşte, nu progresează înspre românism, cum ar fi trebuit. Încearcă să se menţină cumva, cât de cât, ca să nu se ducă. Ea până acum era jos. Acum, cât de cât, s-a ridicat şi încearcă să facă ceva. Dar, din partea României, se simte prea puţin ajutor din câte s-ar fi putut face. Pentru că acum speranţele României sunt în altă parte, spre UE, spre Occident... Nu prea vor să se complice politicienii români...

   Măcar de s-ar implica cât se implică ruşii. Procesul de rusificare continuă şi acum. Şi economic, şi cultural, Rusia îi susţine pe toţi ruşii din Basarabia. Te invită să mergi la ei, la şcoli. Basarabenii ajung şi în România la şcoli, dar foarte greu. Trebuie să fii foarte bun ca să obţii burse în România. Pe când la ruşi e altfel.

   Sunt foarte mulţi tineri patrioţi, deşi au fost dezamăgiţi de conducerile de până acum. Dar tot ţin la neamul lor şi aspiră spre românism. Sunt foarte mulţi, dar n-are cine să-i sprijine, să-i susţină, să-i alimenteze, să le spună o vorbă bună.

   Foarte mulţi vor Unirea. Ar trebui şi cei din România să ne mai îmbărbăteze, să ne mai spună: „Fraţilor!” Măcar atât. Adică noi, basarabenii, venim, dar,totuşi, ne aşteptaţi? Dacă nu există o înţelegere, o deschidere apare după aceea gândul: „Măi, într-adevăr a fost mai bine cu ruşii.” Că ei aşa s-au obişnuit. Când vii la fratele tău, când vrei să fii cu el şi vezi că el e rece cu tine, atunci iar te întorci înapoi, ca şi evreii care se gândeau la căldările de carne ale Egiptului.

   Basarabenii se simt ca şi cum ar fi orfani. Ei sunt ca un copil care n-o cunoaşte pe mama lui, dar ştie că ea există. Şi copilul zice: „Mama m-a născut şi eu nu o cunosc”. Chiar dacă l-a crescut altcineva, el vrea să se apropie de mama lui cea adevărată, de care a fost despărţit fără voia ei şi a lui. El vrea s-o cunoască. Numai să ştie că, dacă are să meargă la ea, mama o să-l primească.