Fiţi fiii Maicii Domnului! -- Părintele Arsenie Papacioc

Ştim că aveţi mare evlavie către Maica Domnului, ne puteţi spune câte ceva despre Maica Domnului?

- O, Maica Domnului! Fiţi fiii Maicii Domnului şi veţi vedea! Vă daţi seama cine este Maica Domnului? Stăpâna cerului şi a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziţia fiecărui creştin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.

Vă spun încă o dată, că o fată cu viaţă foarte bună i-a spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului i-a spus: „Arată-te a-mi fi fiică!” Adică să faci nişte fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stăpânelor, Stăpâna cerurilor, Mama lui Dumnezeu, cu puteri nemăsurate peste heruvimi şi serafimi. Şi totuşi, Maica Domnului este mereu lângă noi, este mereu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depăşeşte şi te face să verşi mereu lacrimi. Adică să insişti la Maica Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înţelegi multe lucruri, roagă-te, că vei înţelege tu. Important este că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care eşti.

Deci, arată-te de a-i fi fiică, adică Maica Domnului să nu stea, aşa, ca la o slăbănoagă, ştii. Dumnezeu locuieşte în slăvile cerului, dar îi face plăcere să stea într-o inimă de creştin. Dar Maica Domnului, care a fost o fiinţă creată? Aveţi încredere în Maica Domnului până la urmă. (Părintele Arsenie Papacioc)

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 134-135)

Sursa: Doxologia

Ceea ce pot eu să fac

de Andreea Giurgea, Ştiri pentru viaţă

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

“Vă mulţumesc din toată inima!” – am spus.

Femeia micuţă cu ochii luminoşi mi-a zâmbit, apoi s-a întors şi a plecat către biroul ei înghesuit, unde, dintre teancurile de dosare obosite, îi surâdea cuminte fotografia unei fetiţe.

Eram în una din filialele Fiscului, încercând să descurc paşii ceruţi de lege pentru a-mi înfiinţa cabinetul de psihoterapie. După câteva telefoane pe la colege şi o discuţie doar pe jumătate lămuritoare cu portarul rămăsesem pierdută în mijlocul holului cu un teanc de hârtii în braţe, gândindu-mă serios dacă nu cumva ar fi mai bine să renunţ şi să plec acasă. Coborâse să ia puţin aer şi m-a zărit. Şi-a aruncat privirile pe deasupra hârtiilor mele. “A, vreţi să vă înregistraţi? La mine aveţi treabă”. M-a chemat la ea în birou şi mi-a explicat cu răbdare, minute în şir, ce aveam de făcut. Mi-a scris o listă cu documentele de care mai aveam nevoie şi adrese de unde le puteam procura, şi cu legile pe care ”ar fi bine să le citesc”. Mi-a explicat ce formalităţi mai aveam de îndeplinit în instituţia respectivă, a coborât din nou cu mine în hol şi m-a instalat la coadă potrivită. A mai zăbovit puţin cu mine, asigurându-se că am înţeles totul. Abia apoi şi-a luat rămas bun şi a dispărut înapoi la muncă şi la viaţa ei.

Pentru toate astea a fost răsplătită cu un “vă mulţumesc”. Nici măcar nu i-am reţinut numele. Dar nu am uitat-o.

Pe când eram mai tineri, eu şi soţul meu am avut ceea ce consider că a fost imensul privilegiu de a-l cunoaşte şi a-l avea duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc -la mănăstirea Techirghiol. Nu cred că greşesc dacă spun că acum să zicem 15 ani lumea nu era mai bună şi mai frumoasă decât în prezent. Sau viaţa mai uşoară. Într-una din discuţiile pe care le-am avut cu dânsul după spovedanie, soţul meu – v-am zis că eram mai tineri pe atunci – a spus ceva de genul: “Părinte, mă uit în jur şi văd atâta suferinţă şi atâta nedreptate. Aş vrea să schimb ceva. Aş vrea să fac lumea mai bună. Dar pe de altă parte simt că e prea mult, că nu pot lupta cu tot răul din jur, nu ştiu de unde să încep. Spuneţi-mi, ce să fac?”

Părintele Arsenie – mărunţel şi firav dar până în vârful unghiilor adevărat atlet al lui Hristos – ne-a privit de după ochelari cu ochii săi incredibil de albaştri. “Frate Eugene, eu am făcut armata la artilerie. Ştiţi voi ce-i ăla afet? Afetul e piesa aia pe care sta aşezat tunul. E foarte importantă. Dacă afetul nu e bine fixat în pământ, atunci când tunul trage o ia razna, sare din loc şi omoară servanţii. Şi nici nu mai nimereşte ţinta. Vrei să schimbi lumea? Ştii care e singura cale? Fă-te pe tine afet de tun. Fii un soţ bun. Un tată bun. Un inginer bun. Fii cât mai bun la ceea ce faci. Fii cinstit. Alege să nu faci răul. Şi prin asta lumea se va schimba în jurul tău, va deveni mai bună.”

Părintele Arsenie s-a mutat la Cer, dar cuvintele sale ne-au rămas.

Acum, ca şi atunci, mă uit în jur. Nu e nevoie să privesc prea departe ca să văd suferinţă şi nedreptate. Cu cât ridic ochii mai sus, spre cei care ne conduc ţara, ba chiar lumea, parcă văd mai multă nedreptate. Şi necinste. Şi incompetenţă. Şi nesimţire. Mă sufocă enervarea. De ce, îmi zic atunci, dacă eu pot să îmi fac meseria cinstit, alţii nu pot să şi-o facă la fel pe a lor? Dacă şi-ar face cu toţii munca pe care şi-au ales-o corect şi cu suflet, ar putea să ne fie tuturor mult mai bine. E chiar atât de greu?

De obicei când ajung aici simt cum urcă în mine un val de mânie şi de neputinţă.

Dar… ce pot eu să fac?

…………………………….

Un tânăr din Iaşi a ridicat cu mâinile lui şi cu bani strânşi de pe la prieteni de pe facebook o căsuţă pentru o familie sărmană cu şase băieţaşi. Şi le poartă de grijă în continuare.

Un jazz-man strălucit, înalt cam de 1,60, cu mâini delicate de pianist, a stat în frig zile întregi alături de sătenii din Pungeşti, în fata jandarmilor, fără să se descurajeze, pentru o idee în care credea.

Un medic de familie cu cabinetul la ţară a strâns, numai el ştie cum, rugându-se de toţi cunoscuţii, cei 10.000 de euro de care avea nevoie o micuţă pacientă de-a lui pentru operaţia pe inimă care i-a salvat viaţa.

O învăţătoare a ridicat în propria curte, cu ajutorul soţului, o cameră caldă şi luminoasă în care cei câţiva copii din sat să vină cu drag “la şcoală”.

Un preot de ţară a reuşit să pună pe picioare într-un sat sărac o cantină unde hrăneşte zilnic câteva zeci de copii sărmani. De ce? A întrebat odată un băieţel din sat ce şi-ar dori mai mult, şi acela i-a răspuns “de mâncare!”

Un artist plastic “înfiază” şi recondiţionează case tradiţionale vechi din Bistriţa-Năsăud cu investiţii materiale de câteva sute de lei -plus munca gratuită a lui şi a prietenilor.

Un antrenor de arte marţiale din Constantă a descoperit şi brevetat o terapie de recuperare pentru autişti, cu rezultate spectaculoase, pe care o oferă de ani de zile gratuit copiilor din oraş.

Câteva fete inimoase se zbat zi şi noapte să ajute copii cu boli grave din România să aibă acces la asistenţa medicală de calitate – luptând cu sistemul de la noi, căutând clinici în străinătate şi sponsori. Şi rămânând alături de copii până când aceştia se vindecă. Sau nu. Şi luând-o a doua zi de la capăt.

O mamă singură, mărunţică şi blondă, a înfiinţat un ONG care salvează puştoaice răpite de proxeneţi şi forţate să se prostitueze. Pe unele le răpeşte şi ea, la propriu, de la aceştia – riscându-şi viaţa.

Un preot a înfiinţat într-un sat o mini comunitate în care creşte copii abandonaţi şi luptă zilnic să le asigure adăpost, hrană şi un viitor.

Şi mai sunt şi alţii…

Oameni care, în faţa suferinţei, nu au întors capul şi nu au trecut mai departe. Ci au făcut ceva, prin propriile puteri. Fără să aştepte ajutor. Fără să se plângă. Fără să renunţe.

Oameni care, în jurul lor, au făcut lumea mai bună.

Eu nu sunt puternică şi curajoasă ca ei. Dar… încerc, cum pot, să urmez sfatul Părintelui Arsenie. Îmi fac meseria cu drag. Îmi îngrijesc familia şi casa. Mă port cât pot eu de frumos cu cei din jur. Mă străduiesc să fiu atentă, să fac măcar fărâmituri de bine pe unde trec. Încerc să îmi cresc copiii arătându-le să fie cinstiţi şi harnici. Încerc să -i cresc destul de puternici pentru a nu se lasa înfrânţi de nedreptate şi nepăsare. Să le arăt partea frumoasă a vieţii. Să îi învăţ să creadă în ea.

Ştiu că mai sunt mulţi care fac acelaşi lucru, cu mai multă jertfă şi mai puţine resurse. Mai bine decât mine.

Sper din tot sufletul că într-o zi aceste mici insule de normalitate pe care le clădim şi le susţinem cu greu se vor uni şi vor naşte o lume mai bună pentru copiii noştri.

Mă lupt cu mine însămi să nu pierd această speranţă.

Şi uneori, când sunt pe punctul de a renunţa, mai cunosc un om bun. Se mai deschide o fereastră. Mai întâlnesc o lumină.

Lor, tuturor acelora care, neştiuţi, luminează ca nişte făclii de bunătate şi curaj, tuturor celor care numai ei ştiu cum, într-o lume care oferă sumedenie de motive de deznădejde, găsesc în fiecare zi puterea de a merge înainte, aş vrea să le spun acum “Vă mulţumesc din toată inima!”

Pentru speranţă.

Predica cea mai de efect – viaţa trăită creştineşte / Cuvinte despre bine şi rău

 

foto: Aleksa Stojković (Orthphoto)

Dacă avem nişte prieteni care ne sunt dragi, dar nu sunt credincioşi, cum să le vorbim despre Dumnezeu ca să-i mişcăm cumva? Mai mult decât a vorbi, este mai bine să duceţi o viaţă creştină, să vadă şi ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Încolo, e inutilă o discuţie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale creştinilor. Ei ştiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce beţia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp şi preadesfrânarea.

Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităţi de distracţie, de destindere, de pierdere a sufletelor… Şi atunci, dacă te văd pe tine făcând aşa, te întreabă: „Ce te face pe tine să ai o aşa conduită?“ Şi îi zici: „Dragă, îmi pun problema mântuirii! O să terminăm odată!… Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viaţa ta va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit!… Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre“. Şi dacă primeşte sfatul, să-i spuneţi: „Există judecata lui Dumnezeu.

Există porunci. Să le ascultăm! S-a născut Iisus Hristos; Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiască pe noi, să ne scape de iad“. Va să zică, începi cu credinţa de la capăt. Dar, mai ales, să vădă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbeşţi tu şi propovăduieşti. Uite aşa se creează un moment pentru folosul tău. Să ai o poziţie folositoare. Dacă nu te ascultă, „Dixit et salvavem aneam mea“ – zice latinul. „Eu am zis şi mi-am mântuit sufletul“.

La Judecată, când te va întâlni, să nu-ţi zică că nu i-ai spus. Pentru că toţi cei cărora le spuneţi ceva în numele adevărului de credinţă, fraţii mei, toţi aceştia vă vor vedea pe voi odată şi le va suna în cap: „Uite, că mi s-a spus lucrul acesta de către cutare şi n-am ţinut cont!“ Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credinţă! De asta luptăm din răsputeri. Dar mai ales asta, fraţii mei, să nu faceţi sminteli!

Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc – Despre călugărie şi căsătorie

Arhim. Arsenie Papacioc - 3 ani de la adormire (19 iulie)

Părintele Arsenie Papacioc: Scopul suprem al căsătoriei - stimularea reciprocă pentru mântuire/ Cuvinte pentru tineri

Ce loc acordaţi prieteniei tinerilor cu fetele? Îi sfătuiţi să investească foarte mult în această problematică sau să fie mai distanţi?

Şi să te implici e de discutat, şi să te ţii la distanţă, iarăşi e de discutat. Întâi de toate, o dată cu vârsta cresc şi sentimentele. Există un obicei - mai mult a devenit tradiţie - să ai un iubit. Acum nu i se mai spune iubit, i se spune prieten. E un paravan acesta; nu există prietenie între băiat şi fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc, pe intimităţi, iar prietenia e cu totul altceva - fară nici cel mai mic interes. Deci nu e bine spus prietenie. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat şi o creştere a puterii raţionale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă şi la 13 ani - citeam acum într-un ziar că o fată a născut la 11 ani chiar, pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Începe să se meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare, vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon, adică pe un mare erou. Şi dacă tu eşti erou într-un fel, te-a ochit. Cunosc un băiat foarte deştept, student. Era şi băiat serios, nu-şi pierdea vremea - toate la vremea lor. Şi o fată, mediocră, din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip - îi scria scrisori, stătea în calea lui... Şi a întrebat-o o colegă: „Ţie nu ţi-e ruşine?“ Ea i-a răspuns: „Vreau să văd cum reacţionează un om deştept la astfel de propuneri“. Dacă acel băiat era mai puţin stăpân pe el, punea mâna pe el; ei îi convenea această luptă şi într-un sens şi în altul. Dacă este deştept, este deştept peste tot, şi atunci lasă lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor“.

Mai este şi altceva, o problemă mai intimă: sunt convins că cei mai mulţi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri mai întâi, ceea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu naşterea de copii e scopul suprem al căsătoriei, ci stimularea reciprocă pentru mântuire. Naşterea de copii e o consecinţă. Sigur că ai să te bucuri şi de aceste lucruri, dar să nu fie o lună de miere şi o viaţă de amar. O căsnicie trebuie să fie dintru început solidă. Cum se zice, dacă trăieşti prezentul, repari trecutul şi câştigi şi viitorul. Aşadar, este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate. Trebuie gândit dacă ea rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsniciei.

Vă mai spun ceva: mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar, în întâlnirea cu prietenii, el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!“. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost. Eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de regina Elisabeta - Carmen-Silva, soţia regelui Carol I. Acolo am găsit următoarea poezie: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit, şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună“ - şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim! Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat şi o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc - pentru că trupeşte, cum am spus, nu e o problemă. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întreţii cu orice chip, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum; dacă eşti o personalitate - dacă încearcă, dă greş. Ea rămâne pe poziţia ei de mamă şi de soţie. Am cununat odată pe cineva şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat“, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa şi-a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt şi am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi!“. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau una de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început - când poţi să judeci, pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seama, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor. (pr. Arsenie PAPACIOC, Dialog cu tinerii)

Sursă: Ziarul Lumina

foto: wikipedia 

Clip emoţionant de prezentare a JO de la Soci: Sacrificiul mamelor pentru copii

"Mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar, în întâlnirea cu prietenii, el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!“. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost. Eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de regină Elisabeta - Carmen-Silva, soţia regelui Carol I. Acolo am găsit următoarea poezie: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit, şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună“ - şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta."

Părintele Arsenie Papacioc

Văd România având o mare misiune în lume - Interviu cu părintele Arsenie Papacioc / Școala de Duminică

Părinte Arsenie, ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

 

Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, a unuia şi a altuia. O stare de veselie cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

 

Deci, recomand, o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu nu recomand, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de o verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand stare de prezenţă continuă care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

 

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă? 

 

Ei, acuma adevărul este că e o problemă aici...; asta e o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani. Am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o relaţie şi cu părintele Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, că eram prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile lui Ioan Evanghelistul – Stăniloae a rămas impresionat pentru că nu există nimic, absolut nimic niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Gafencu, Virgil Maxim... L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, l-am avut aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă – la Aiud vorbesc; apoi pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi. Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.

 

Deci, recomand o stare de veselie care, încă o dată zic, înseamnă rugăciune neîncetată.

 

De ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

 

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie-i cer, e Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care a născut un Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi Îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, e un Dumnezeu, e o creaţie întreagă. Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? E chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.

 

Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul. Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării.

 

Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da. Eu sunt Cel ce sunt, aici şi acum.

 

Învierea lui Hristos s-a făcut... Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul.

 

Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească.

 

În ierarhia din Biserică nu împăratul este cel mai mare sau patriarhul. Cine e mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Smerenia este singura cale de salvare.

 

Vă rugăm să ne explicaţi mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

 

Eu am vreo 44 de arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Voiculescu, Stăniloae, Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea:„Ce-ai făcut, mă?” „N-am făcut nimica, mă!”, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10–15 ani, dar 40 de ani...” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10–15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cin’ te dezbrăca, iacă cin’ te omora...

 

Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important e ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin. Dacă nu-i aşa, atunci „mortua est” – Moartă eşti.

 

În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul „am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta... Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s-a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tata lui bunicul meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu.

         

 În sfârşit... nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. O mare greşeală dacă o ignorează cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt” S-a culcat în corabie. În timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică, ştiţi: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că practic toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu. Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu! Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine ţineţi-o! Mântuitorul n-a vrut Crucea, dar când i s-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. 

 

Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la Înviere. În concluzie, să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

 

Despre anii pe care i-aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

 

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului.

 

Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are o mişcare flexibilă la gât ca să se uite aşa, stânga-dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele posibile că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile.

 

Însă fără discuţie trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă-nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieţii lor. E greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins paisprezece zile, zi şi noapte. S-a acoperit orice cărare, orice drum.

 

Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi... Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit.

 

Sunt multe lucruri. Cum să exemplific, cum să le materializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n-o duci.

 

Unde a fost mai greu: în pustie sau la închisoare?

 

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot.

 

Cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ţii pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii, părinţilor, nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt.

 

Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul ăsta.

 

Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste şase ani, împlinesc o sută de ani. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Că nu puteai să cedezi. Că era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete... sentimente omeneşti...muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Şi vroiau să le spovedească, dar nu mai puteau... Înapoi nu se mai putea, căci venise aia. Aia, moartea, nu vine să-i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum înainte de moarte şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, e destul”. E groaznic. 

 

Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult. Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă.

 

La Putna vin mulţi tineri. Dacă le spunem că nu este bine să aibă legături trupeşti înainte de căsătorie, unii încep să râdă, şi să zică: „ei, asta era acum o sută de ani”. Ce le puteţi spune la tinerii aceştia?

 

Aici să fie atenţi duhovnicii! Să nu fie de partea lor când zic: „mi-a spus părintele cutare, că pot să… ”. Şi-n acest fel ei îşi susţin punctul lor de vedere erotic. Au nevoie de un sprijin, de un cuvânt, de girul unui cleric. Înţelegeţi? Nu stăm de vorbă.

 

Uite, eu chiar azi am avut o discuţie: i-a spus doctorul la o tânără că, dacă păstrează sarcina, moare sigur. Eu i-am zis: „mori pe datoria supremă de mamă, că te-aşteaptă viaţa veşnică, fericită”; „asta n-o fac, nu se poate”, a răspuns. Vedeţi, vroia aprobarea unui cleric, dacă se poate cu nume şi renume. Nu! Doctorii n-au nici o autoritate, vor să trăieşti, dar eu vreau să trăieşti dincolo, în veşnicie. Va să zică, avem ce să le spunem.

 

Să trăiască creştineşte! Vreau să vă spun că nu-i de glumă dacă nu te-astâmperi. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare, de nedescris, cum am chiar acum un caz. Vrei, nu vrei, trăieşte viaţa aşa cum a ordonat-o Dumnezeu şi cum o propovăduieşte Biserica şi gata. Cei care nu se luptă cu patimile nu cunosc bucuria biruinţei duhovniceşti. Nu o cunosc. Acum nu-i un alt Hristos diferit de Cel din vechime. Nu putem să schimbăm învăţătura lui Dumnezeu după cum ne convine. Acelaşi Hristos, cu întregimea învăţăturii Lui, rămâne peste toate veacurile.

         

Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?

 

E o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal – judec după inima mea –, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă.

 

Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii. Chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. În Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: „să plec în străinătate”? „Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!” Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul.

 

O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.

 

Dacă ar fi să le adresaţi acum un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?

 

Uite ce le spun: tinerilor, daţi-mi mie tinereţea voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta e răspunsul.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2008

Cuvinte pentru tineri (LI): Iubirea nu înseamnă sărut

Tinerii trebuie să fie în stare sinceră de trezvie. Să nu-şi piardă tinereţea, că e în primejdie bătrâneţea! Aşa le spun la fete: „Vedeţi-vă de treabă cu băieţii şi propunerile lor de sărut, pentru că vă degradaţi duhovniceşte”. Prin orice cuvânt duhovnicesc pe care îl împliniţi cuceriţi Cerul întreg şi această posibilitate de urcuş duhovnicesc se anulează pentru un sentiment strict omenesc şi nesigur din partea celuilalt. Şi chiar dacă ar fi un om sincer acela! Adică renunţi la ajutorul lui Dumnezeu nemaipomenit acordat inimii tale, în schimbul unei satisfacţii momentane.

Dumnezeu vrea să stea în inima ta şi e „gelos”. „Ce, domnie, mă opreşti de la viaţă?”, îmi vei spune. „Nu, tocmai că vreau să te duc la Viaţă!”. Relaţia de prietenie nu se face numai din dorinţa de a avea o relaţie, ci cu scopul unei căsătorii.

Vin fete la spovedit şi scriu pe pomelnic şi numele iubitului. Şi le întreb: „E credincios?”. „Nu, începe şi el acum”. Păi, nu-i e ruşine, acum, la 20 de ani, student fiind, începe şi el să se roage? Asta trebuia să o facă de mic copil! Băiatul acesta e primejdios! Vrei tu acum să-l încreştinezi pe el? El te pofteşte pe tine trupeşte, ţi-a măsurat de mult dimensiunile trupului. Face orice acum numai să pună mâna pe tine, şi pe urmă tot el este. Iubirea nu înseamnă sărut. Are o justificare dacă vă veţi căsători. Dar e prematur când abia aţi început studiile. Aşa că iubiţi-vă, respectaţi-vă, nu împlinind pur şi simplu pipăit şi celelalte... E o ispită! E foarte bine că există aşa ceva, ca s-o poţi dori, ca să-l poţi dori... după ce s-a săvârşit cununia religioasă.

Scopul căsătoriei este mântuirea reciprocă. Stimularea continuă, reciprocă, spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzută valoarea intrinsecă a florii. Aşa că, dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată şi pe o coordonată exclusiv creştină.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 52-53)

Sursă: Doxologia

Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (7): Părintele Arsenie Papacioc-Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovaţi noi că nu ştim să iubim

Pe 19 iulie 2012, Părintele Arsenie Papacioc s-a îndreptat spre Hristos pe care L-a slujit din toată inima și cu toată ființa sa. Pe lângă faptul că a fost un mărturisitor al adevărului de credință, Părintele Arsenie a fost cel care ne-a învățat să nu ne dăm bătuți niciodată pentru că nu avem motiv real. Căci puterea lui Hristos este mai mare decât orice altă putere, iar dragostea Lui jertfelnică este mai mare decât orice ură.

Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovaţi noi că nu ştim să iubim şi nu ştim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!

O instituţie, ca şi un neam, trăiesc prin cei care ţâşnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeţi învăţătura creştină? N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie... 

Duşmanii omului sunt casnicii lui. Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunţe. Nu! Dumnezeu ştie de necazul tău, iar aceste suferinţe te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreşte.

Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferinţele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un creştin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinţa, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinţa revenirii, a întoarcerii la bine.

                                        fragment din „Ne vorbește Părintele Arsenie”,vol.1

Părintele Arsenie Papacioc: Să iubim Crucea lui Hristos!

Foto: Manastirea Sucevita

Să iubim crucea lui Iisus, ea ne va ajuta să iubim crucile noastre.

La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce în jurul căreia se adunau să se roage şi să mediteze, apoi plecau la treburi mari. Ascultaţi, luând o cruce în mână, ce-ţi spun spinii, cuiele, sângele dumnezeiesc?

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înţelept: “Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?”. Înţeleptul a răspuns: “Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu.” “Şi ce poate face numai Dumnezeu?” “Să iubească pe duşmanul său.”

Iată crucea care împacă toate vrăjmăşiile! Că cine-şi ţine limba să nu înjure, mâna să nu lovească şi inima să nu urască, acela ştie să poarte crucea asemenea Domnului Iisus, şi acela se consideră că mântuieşte lumea asemenea Domnului răstignit.

Voi însă, femei a căror onoare este în mod inseparabil unită cu pudoarea şi cinstea, păstraţi-vă cu cinste gloria voastră şi nu lăsaţi în vreun fel să se păteze curăţenia reputaţiei. Misiunea bărbatului este de a agonisi, a femeii de a cheltui în mod raţional. Că un proverb românesc spune: “mai mult poate să care femeia cu poala din casă decât aduce bărbatul cu carul”.

Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu. Vedeţi că fiecare clipă vă poate oferi un prilej binecuvântat sau chiar unic pentru a vă arăta nobleţea voastră de slujitori alături de îngeri. Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.

Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi deasemenea. Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de sfinţi.

Este de netăgăduit, dragostea este un mister inexplicabil şi dincolo de cei care o fac dezgustătoare şi o depravează, dincolo de toată infamia în care e târâtă, ea este o lege divină la fel de puternică şi tot atât de neînţeleasă ca aceea care aşează soarele pe cer.

Să uiţi dragostea ta, dar cel puţin să nu uiţi că ea mai există pe lume şi în cer. Să negi ceea ce a fost bine în tine, dar să nu ucizi ceea ce poate a mai rămas. Cât de mult vor să fie iubiţi cei care spun că nu mai iubesc. Să iertaţi din toată inima pe aceia care v-au pus, prin loviturile lor, cunună frumoasă pe capul vostru.

Aşa zişii fericiţi ai lumii acesteia cred că nu au să aibă niciodată nevoie de Hristos. Ei se tem de o moarte nefericită, dar nu se tem să ducă o viaţă păcătoasă. Însă cine îi poate asigura că nu vor muri pe loc loviţi de trăznet, de gută ori de o năpădire de sânge?

Deci, cea mai mare atenţie daţi-o sufletelor voastre. Iar eu mă rog Domnului să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf.