Se urcă Basarabia pe cruce - Portrete - Părintele Roman Braga

vineri, 18 mai 2012

| | |



Aş dori ca neamul acesta să înţeleagă raţiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi l-a făcut ortodox“



   Sunt născut în Basarabia, în satul Condriţa, lângă Mănăstirea Condriţa (1916). Aceasta este o ctitorie a lui Alexandru cel Mare, deci o mănăstire foarte veche. Ştefan cel Mare când a zidit Mănăstirea Căpriana, care este aproape de noi, de satul meu, la aproape 8 km, a înzestrat-o şi cu Mănăstirea Condriţa, ca un fel de schit al ei. 

Sfinţia Voastră mergea la Biserica mănăstirii sau la cea a satului? 

Noi mergeam la biserica mănăstirii pentru că în satul nostru, n-am avut biserică niciodată. Călugării ne-au botezat, călugării ne-au cununat, călugării ne-au îngropat. La biserică mergeam toată familia. De fapt în satul meu era o tradiţie, o influenţă monastică. Noi nu făceam mâncare duminica. Ca toată lumea pregăteam mâncarea sâmbăta şi duminica o încălzeam doar când veneam de la Biserică. Sâmbăta după amiază în familia mea nu se lucra de loc.

Mama mea, când a fost fată, a vrut să se ducă la mănăstirea de maici Vărzăreşti, altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Bunicul însă n-a lăsat-o şi a căsătorit-o, cum era pe vremea aceea obiceiul, bătrânii hotărau cu cine să te măriţi sau să te însori. Şi a fost foarte bine, tatăl meu a fost un om foarte bun, dar mama n-a uitat niciodată că trebuie să fie maică. Şi tatăl meu a respectat mult dorinţa ei, încât toate cărţile pe care le-a cumpărat pentru ea erau cărţi de slujbă bisericească. Noi le-am citit pe toate, Psaltirea, Ceaslovul, Triodul (pe care-l citea mama des), cartea mare de Postul Mare, numai Mineile nu le-am avut. Cărţile ni le citea mama. 

Citea tare împreună cu copii? 

Totdeauna tare. Seara când ne rugam, mama punea toţi copiii (eram 8 copii la părinţi) să se roage în genunchi; şi ea îngenunchea; şi ne citea rugăciunile înainte de a ne duce la culcare. Şi ne punea apoi şi pe noi să citim. Ne dădea canon. Ne dădea să citim câte o Psaltire. Ea ştia psalmii lui David pe de rost. Noi copiii citeam cu voce tare. Iar ea ne îndrepta când făceam vreo greşeala.

După ce făceam rugăciunile, ceream iertare unul de la altul. Iertaţi-mă, că mă culc; aşa ceream noi iertare unul de la altul şi mergeam la culcare. Eu dormeam cu mama. Şi îmi amintesc că mă sculam noaptea să mă duc afară; ştiţi, noi nu aveam case moderne cu băile înăuntru; eram ca la ţară. Când mă duceam afară însă, era întuneric, pădure, câini, şi mă temeam. Mama mergea cu mine şi mă învăţa să spun psalmul: ”Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele. De cine mă voi înfricoşa?” În atmosfera aceasta am crescut. Şcoala primară am făcut-o în satul meu. Am avut învăţători aşa de buni! Toţi cântau la strană, la mănăstire; erau prieteni cu călugării. Călugării veneau la ei cum veneau şi la noi acasă. Îmi amintesc că mama îi chema pe călugări să binecuvânteze vitele.

Ulterior, am făcut seminarul la Cernica (până la desfiinţat Antonescu) şi l-am finisat la Chişinău. După război (1945) am intrat la Teologie la Bucureşti. Atunci studenţii începuseră să fie infectaţi de curentele materialiste, văzând în comunism libertatea de a fi imorali. Iar noi credeam că făcând o asociaţie şi ţinând mai multe conferinţe , v-om reuşi să redresăm oarecum lucrurile. Astfel, m-am apucat cu P. Bordosiu, şi am făcut rost de aşa numita ATOS - Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc. Am făcut rost de nişte statute şi am mers la Mănăstirea Antim la P. Benedict Ghiuş. Acolo însă ne-am întâlnit cu cei de la “Rugul Aprins”. P. Daniil Sandu Tudor, Arh. Andrei Scrima, P. Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu, Constantin Joja, poet Dr. Vasile Voiculescu. Aici se vorbea şi se practica Rugăciunea Inimii. Intelectualii de la Antim au început să discute o întreagă Teologie în jurul Rugăciunii Inimii. 

Şi după aceea Părinte? În ce an aţi fost arestat prima dată? 

În 1942, în iulie am fost condamnat la 5 ani închisoare, fiind acuzat că am găzduit membrul unui partid necomunist. Am trecut, astfel, prin toată gama reeducărilor din Piteşti timp de 3 ani de zile. Un an după ce am ajuns la Piteşti, în toamna anului 1950 s-a introdus laboratorul acela numit reeducare. Nu voi vorbi de el pentru că ar trebui volume întregi să descriu toate ororile care s-au petrecut. Am trecut prin ele împreună cu Părintele Calciu, cu care am fost într-o cameră. După 2 ani de zile s-a aflat ce se petrecea la Piteşti – oamenii aceea aveau mână liberă să facă toate crimele, dar să nu se ştie. Pare-se că a evadat cineva şi s-a auzit la BBC, la Londra ce se petrecea la Piteşti. Într-o noapte s-a sistat totul. Colonelul Teler, şi toţi care ştiau de unde venise laboratorul acela drăcesc de reducere, au fost condamnaţi la moarte. Tot atunci am fost mutat la Canal.

Acolo ne-am dezmeticit întru câtva de Piteşti, pentru că din iadul acela venisem cu frică de oameni. Ne era frică să vorbim, să ne uităm unul la altul. (D. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării). M-am vindecat complet la Canal, deşi munca era foarte grea, cu bătăi, schingiuiri; totuşi vedeai soarele; era colonie. În august 1953 m-am eliberat. După eliberare m-am călugărit, ajungând diacon la Mitropolia Iaşilor. Acesta era visul mamei. De fapt ea murise în mâinile mele, văzându-şi visul împlinit. 


După prima arestare aţi avut doar cinci ani de viaţă fără zăbrele văzute? 

Cinci ani de zile. În 1959 m-au arestat din nou şi am stat un an de zile la anchetă. De condamnat, trebuia să fiu condamnat, dar nu ştiau ce vină să-mi găsească. Şi m-au băgat până la urmă în grupul Rugului Aprins. După ce m-au condamnat m-au dus la Jilava, unde am stat cu P. Sofian Boghiu şi P. Benedict Ghiuş într-o celulă. După alţi cinci ani de temniţă, am fost eliberat, şi am revenit iarăşi la Iaşi. Aş vrea să remarc, că după cum spunea şi P. Dumitru Stăniloaie, cel mai aproape de Dumnezeu am fost în închisoare. Eu la Piteşti, am învăţat cel mai bine Rugăciunea Inimii. Eu zic că niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisoare. Atunci am putut să descopăr frumuseţea vieţii interioare. Aşa de mult mi-a plăcut!

După eliberare, am fost ca preot la Negreşti din ’64 până în ’67, iar în satul Sârbi am stat un an şi jumătate. Acolo am stat până Patriarhul m-a scos din ţară, trimiţându-mă în Brazilia. Am stat în Brazilia 4 ani. Brazilia este o ţară catolică. Are şi ortodocşi în oraşele mari. Eu am stat în Sao Paolo unde erau vreo 7 biserici ortodoxe. Aş putea spune că Brazilia a rămas mult mai aproape de Ortodoxie, decât Europa, care a făcut din catolicism sau care a fost făcută de catolicism ceva rece, artificial, şi instituţional (din Brazilia părintele a plecat în SUA ). 

Undeva P. Stăniloaie făcea diferenţa dintre satul românesc şi blocurile din oraş, unde vecinul nu-l ştie pe vecin, spre diferenţă de sat unde fiecare cunoaşte şi este cunoscut de toţi. 

Totuşi în România şi R. Moldova este dulceaţa aceea a sufletului românesc. Ştie cine este vecinul lui de uşă în bloc, că s-a mutat cutare, că a venit altul. În America este mult mai multă izolare. Dacă stai într-un bloc şi nu mai este un alt român de care să ştii, nu te interesează cine sunt ceilalţi.

De asemenea, un alt lucru care m-a izbit, a fost lipsa de evlavie. Aici omul are bani, şi având bani, îi dispare smerenia. El se socoteşte că poate face totul . El face. Accentul pe “el”! Izvorul credinţei lui nu este în darul ce I l-a dat Dumnezeu, ci în conturile de la bancă.

Eu în naivitatea mea, am crezut că dacă Biserica din America are posibilităţi materiale, poate să facă acte de caritate. Ceea ce m-a izbit însă era faptul că aici nu ai unde să faci acte de caritate. La noi, mai este cerşetor pe drum, altul îţi bate la uşă; aici nu sunt. Aici îţi scrii cecul tău lunar la o societate de caritate şi ţi-ai liniştit conştiinţa, mai ales că la sfârşitul anului îl mai şi scazi din veniturile impozabile. Comunitatea de aici este artificială, organizată doar pe hârtie. 

Ajunşi la sfârşitul convorbirii noastre duhovniceşti, mă încumet să întreb: Care e taina Sfinţiei Voastre ? 

Eu iubesc foarte mult făpturile lui Dumnezeu şi natura. Îl văd pe Dumnezeu în fiecare lucruşor din jurul nostru şi mai ales în oameni. Dacă m-aş întâlni acuma cu căpitanul Lefter care m-a chinuit atâta în închisoare l-aş săruta şi m-ar interesa să aflu dacă îl înţelege pe Dumnezeu sau nu.

Îmi iubesc ţara foarte mult. Aş dori ca neamul acesta să înţeleagă raţiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi l-a făcut ortodox, şi i-a dat mănăstiri şi călugări îmbunătăţiţi şi să înţeleagă că nu ne putem realiza decât pe verticala spirituală. Dumnezeu ne vrea pe noi să fim noi înşine. 

Să nu ne pierdem specificul nostru pentru care Dumnezeu ne-a adus pe pământ. Se reflectă chipul lui Dumnezeu nu numai în indivizi ci şi într-o naţiune întreagă şi pentru aceasta trebuie să fim conştienţi, să ne curăţim de racilele păcatelor, de crime, avorturi, desfrânări, de toate purtările potrivnice firii noastre şi lui Dumnezeu în primul rând.