Se urcă Basarabia pe cruce - Portrete - Soții Teodorovici

„Dacă Doina şi Ion trăiau şi azi, muzică lor ar fi ţinut acea flacără a deşteptării aprinsă”

   Doina Marin s-a născut în data de 15 noiembrie 1958, la Chişinău, din tată jurnalist şi mamă profesoară. De mică a cucerit oamenii din jurul său cu talentele cu care a înzestrat-o Dumnezeu. A absolvit facultatea de filologie şi a predat literaturile universală şi veche moldovenească, până când a realizat că muzica îi va aduce fericirea. 

   Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în data de 7 aprilie 1954, din tată preot şi mama moaşă. De mic se îndrăgosteşte de muzică şi în pofida morţii tatălui, continuă calea spre scenă. A lăsat câte o urmă semnificativă în renumita formaţie „Contemporanul”, la teatrul naţional „Mihai Eminescu”, a scris sute de cântece de dragoste pentru credinţă, neam, limbă, cântece care elogiau mama şi iubita. 

  Doina Marin. Ion Aldea-Teodorovici. Ambii născuţi şi crescuţi în URSS. Se pare că nimic nu i-ar fi adus împreună decât, conform ideologiei, o simplă coincidenţă. Cert este că această Coincidenţă, care este însuşi Dumnezeu, I-a unit în cel mai frumos cuplu: două voci care au luptat pentru redeşteptarea naţională în Basarabia, două inimi gemene, ale căror lovituri zdrobeau pereţii uitării ridicaţi de-a lungul Prutului, în jurul bisericilor şi mănăstirilor sau pe temeliile caselor părinteşti. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, eroii naţionali, au luptat până la sfârşit. Şi ar fi luptat în continuare, spune doamna Eugenia Marin, mama regretatei interprete, dar intervenise tragicul accident în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, lângă Coşereni, pe traseul Bucureşti-Chişinău. De durere şi de dor au plâns ambele maluri ale Prutului. Abia după ce a încetat cântecul lor au fost decoraţi cu Ordinul Republicii. 

Despre cei care au reaprins candelele în căscioare, care au făcut o horă cu numele limba română, care au încălzit vetrele părinteşti cu focul sfânt al dragostei şi care au strigat în gura mare să fim lăsaţi în pace, a binevoit să ne povestească mama Doinei Aldea-Teodorovici, doamna Eugenia Marin. 

-Dna Eugenia, povestiţi-ne despre copilăria Doinei. Care îi erau visele atunci? La ce aspira când a atins vârsta adolescenţei? 

-Doina, de când a început să meargă şi să vorbească, a visat scena. Chiar când a devenit matură, s-a căsătorit, Doina îmi spunea: „Ştii, mămică, eu numai pe scenă sunt fericită.” Dar Doina a şi profesat - a predat literatura universală şi literatura veche moldovenească – şi i-a plăcut foarte mult să profeseze. 

S-a născut într-o seară târzie de 15 decembrie, la ora 12 noaptea, pe când bătea orologiul chişinăuean. A început să vorbească mult prea devreme – la un an şi 5 luni a vorbit fluent – la un an a început să meargă bine şi acelaşi lucru l-a repetat Cristi. A început să citească de la 3 ani şi prima carte pe care a citit-o a fost „Micul Prinţ”. Prima carte pe care a citit-o Cristi a fost „Micul Prinţ”, fără ca să i-o dăm noi. Doinei i-a plăcut nespus de mult să citească, citea grozav, citea acasă, citea la şcoală, citea în autobuz, în troleibuz, peste tot. Era pedepsită pentru că citeşte, ca să nu-şi strice ochii. Odată a venit un prieten de-al nostru din străinătate şi i-a adus un stilou care avea la capăt un becuşor. Şi ca să nu fie pedepsită, ea se acoperea noaptea cu plapuma şi urmărea cu becuşorul ceea ce citea. Până am prins-o noi. Cât de mare nu era pedeapsa, lectura era dragostea, era pasiunea ei. Şi atunci am spus că nu are rost să-i interzic să citească. Citea nu numai beletristică, ci cunoştea toate şcolile de pictură, cunoştea muzica, compozitorii, artiştii, arhitectura, istoria. 

O altă pasiune a ei era dansul. Îi plăcea mult să danseze. De mică a început să frecventeze baletul, dar apoi s-a dus la dansurile populare în ansamblul popular „Moldoveneasca”. Şi a dansat până când s-a căsătorit. A colindat cu această formaţie toată lumea. 

De la vârsta de 5-6 anişori, nefiind încă elevă, traducea la „Moldova-Film” din limba rusă în limba română. Îi plăcea să se ducă la părinţii mei în satul Baurci-Moldoveni, raionul Cahul. Bunica ei era „mama”, iar eu – „mămica”. Toată vara şi-o petrecea acolo şi cu toţi copiii din mahală dădeau „concerte”. Doina îi învăţa să danseze, să cânte, diferite scenete şi seara se adunau bătrânelele cu scăunelele să privească aceste spectacole. Vedeam cum bătrânelele trec pe lângă poarta mamei şi când le întrebam „Unde vă duceţi?” ele îmi răspundeau: „Tu nu mergi?” „Unde?” „La concert.” „Care concert?” „Nu ştii că Doina dă concert?” 

Era nemaipomenit de dulce ca copil. Era şi darnică. Uneori chiar exagerat de darnică. La şcoală întotdeauna îi dădeam ceva în pacheţel şi ea împărţea din puţinul pe care îl avea cu colegii. Zicea: „Muşcă tu, muşcă el...” şi se trezea fără nimic. „Ei, lasă, că eu o să mănânc acasă.” Sau în sat când se ducea, tot ce avea, dădea de pomană. Rochiile mele, pantofii îi punea într-un sac şi îi ducea în sat. Ştia cine-i sărac, cine-i orfan, cui ce-i trebuie. Mi-aduc aminte că soţul învăţa la Moscova şi îi cumpărase un costumaş chinezesc. Dar atunci lucrurile chinezeşti erau cele mai bune. Şi noi am îmbrăcat-o, am încălţat-o, iar ea a plecat în stradă, să demonstreze la prieteni costumul. Când a revenit, era numai în chiloţei. Eu am întrebat-o: „S-a întâmplat ceva?” Iar ea s-a uitat în ochii mei şi mi-a zis: „Mămică, prietenei mele aşa i-a plăcut costumul!” „Şi ce ai făcut?” „I l-am dat!” „Bine, dar tu o să porţi lucrurile vechi.” „Bine, mămică.” 

Îmi mai amintesc că atunci când locuiam pe Strada Ion Creangă, într-un bloc cu cinci etaje, în curte erau căsuţe mici în care locuiau nişte copii săraci, mai mult copii ai străzii. Ea se ridica cu ei până la etajul 5 şi-mi spunea: „Mămică, dă-mi un cartof, că uite, copiii ăştia vor să-şi facă o supă.” Desigur că nu-i dădeam un singur cartof. Iar venea: „Mămică, dă-mi un morcov.” Îi dădeam un morcov. Apoi iar: „Mămică, dă-mi o ceapă.” Şi de fiecare dată cobora şi urca înapoi. Eu îi ziceam: „Doiniţa, spune ce vrei, ca să-ţi dau deodată.” „Mămică, înţelegi că ei sunt săraci şi n-au ce mânca.” Eu niciodată nu i-am interzis să dea altora pentru că nu mi-au plăcut oamenii zgârciţi şi nu vroiam ca ea să crească zgârcită. Când s-a născut Cristi, ea proceda la fel: îi dădea suzeta, şi atunci când o sugea cu poftă, i-o trăgea cu putere şi o dădea tuturor celor care erau acolo. Şi dacă el plângea, ea îi spunea că el trebuie să ştie să dea la toţi, să nu fie zgârcit. 

V-am spus că i plăcea să citească şi la şcoală toate eforturile erau date ştiinţelor umanitare. Profesoara de matematică îi spunea că are o logică şi pentru obiectul ei, însă Doina zicea că n-o să aibă nevoie de matematică în viaţă. „Eu trebuie să fac ceea ce-mi place.” Iată eu vă povestesc şi am impresia că e lângă mine, că o să intre cu Ion şi va fi atâta bucurie şi o să-mi povestească tot ce s-a întâmplat şi ce au făcut... 

   Ştiţi că ea a absolvit facultatea de filologie. După aceasta, Doina a predat un timp literatură universală şi cea veche moldovenească la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” şi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău. Multora dintre interpreţii cunoscuţi de astăzi Doina le-a predat. Recent am fost la Cimişlia, în satul Lipoveni, şi o doamnă de acolo îmi spusese: „Doamna Doina mi-a fost profesoară şi noi la lecţiile ei nici nu ne mişcam! Ea niciodată nu s-a folosit de-un conspect, mereu ne povestea ceea ce cunoştea.” 

Când i-au fost luate orele de la universitatea „Ion Creangă” fiindcă avea concerte şi călătorea mult, ea a suferit mult. Ea niciodată nu putea să treacă pe lângă universitate, fiindcă avea emoţii negative. Şi Cristi întreba: „De ce, buniţă, mămica plânge când trece pe lângă locul unde a lucrat?” Doinei i-a plăcut mult să profeseze, să comunice cu studenţii. Ea a lăsat o urmă nu numai în muzică, ci şi în ipostaza ei de profesoară. 

-Cunoaştem despre Doina şi Ion că au ieşit pentru prima dată pe scenă în 1982. Însă ascunsă a rămas povestea dragostei lor. Unde şi cum s-au cunoscut? Ce a determinat-o să-şi lege destinul cu cel al lui Ion? Cum şi-au sărbătorit nunta? 

- Ion şi Doina au făcut cunoştinţă în faţa catedralei din Chişinău, la o gheretă la care se vindea îngheţată. Ea şi cu prietena ei, după lecţii, îşi luau câte o îngheţată şi se odihneau în parcul din preajma catedralei. Prietenia lor s-a lungit pe cinci ani, până când am intrat în casă şi am spus: „Gata, când e nunta?” Iar ei m-au întrebat: „Care nuntă?” „A voastră! Cât o să umblaţi voi aşa?” 

Au făcut o nuntă nemaipomenit de frumoasă. Îmi amintesc că suna lumea şi mă întreba: „Cât costă biletele la nunta Doinei şi a lui Ion?” Nu auzisem până atunci că la nuntă se vând bilete. A fost o nuntă mare, la care au fost invitaţi peste 400 de oameni. Dar veneau ca la Mecca. Veneau, dansau, se petreceau şi plecau. Vreau să vă spun un lucru despre căsătoria Doinei şi a lui Ion. Doina era mai reţinută, mai diplomată, iar Ion era foarte aprins, expansiv, dar excepţional de bun la suflet. El putea să ridice vocea la Doina, însă lui îndată îi trecea supărarea. Ion niciodată nu i-a spus Doina, ci numai Doiniţa. Din nefericire, mulţi inventează diverse vorbe despre Doina. Ea a fost un adevărat intelectual şi şi-a cunoscut foarte bine profesia, pentru care îşi dădea sufletul. A profesat, a dansat, a cântat. Tot ce putea, dădea scenei. N-a ştiut să facă lucrul pe jumătate. Desigur că astfel de femei întotdeauna au fost bârfite. Şi întotdeauna în jurul lor au fost atâtea legende, chiar şi acum, după moartea ei, nu-i dau pace. 

Recent m-am gândit să-l dau în judecată pe un domn pentru răspândirea unor legende despre Doina şi Ion. Dar apoi am zis: să fie pe conştiina lui şi să-l răsplătească Dumnezeu după merit, iar Dumnezeu numaidecât o să le aşeze pe toate la locul lor. Doina şi Ion într-adevăr au fost două inimi gemene şi dacă se contraziceau, apoi era din cauza muzicii, a notelor muzicale, a ţinutei pe scenă etc. Eu îi cunosc foarte bine, pentru că pe lângă faptul că erau fiică şi ginere, mi-au fost şi mari prieteni. Noi ne spuneam unul altuia absolut toate, deşi eu eram mai în vârstă decât ei. V-am spus de la bun început: Doina era foarte tacticoasă, Ion era mai expansiv, dar ei se completau unul pe altul. Aşa trebuie să fie într-o familie. 

Ei au colindat lumea împreună: toate satele Basarabiei, toate satele şi oraşele României, de aceea la înmormântarea lor a fost o mare de oameni. Nu ştiu dacă a mai fost cineva înmormântat cu atâta jale. Piaţa Marei Adunări Naţionale era plină, oamenii se urcaseră în copaci, pe clădiri, peste tot, căci vroiau să-i vadă şi să-i petreacă în ultimul drum. 

   Muzica lui Ion trăieşte şi va trăi, pentru că rar se nasc compozitori care să poată cuprindă toate genurile muzicale. Iar Petre Teodorovici a fost un talent! Erau fraţi cu care se mândresc şi părinţii lor din ceruri. 

   Acum Doina şi Ion sunt cetăţeni de onoare ai oraşului Chişinău, abia după 18 ani de la decesul lor, cu toate că unii membri ai Consiliului Municipal au fost împotrivă, că cică „ce-au făcut ei pentru oraşul Chişinău?” Eu am dat odată o ripostă la radio, fiind întrebată acelaşi lucru: „Adică ei trebuiau să ridice pietre sau să măture străzile pentru a deveni cetăţeni de onoare?” Ei au făcut ceea ce au putut, dar ceea ce au dat ei a fost cântecul care i-a îmbărbătat pe oameni atunci când era mai mare nevoie, când toţi luptau pentru libertatea şi independenţa ţării. Cântecele lor i-au învăţat pe oameni să-şi păstreze verticalitatea lăuntrică. 

-Împreună cu Grigore Vieru şi Adrian Păunescu au semănat curaj în rândul soldaţilor participanţi în războiul din Transnistria. Ce au văzut acolo? Care le-au fost impresiile? 

Ei, cu cântece lor, au ridicat spiritul soldaţilor noştri care au luptat în Transnistria. De trei ori au fost! Prima dată au fost doar ei, a doua oară l-au luat pe Grigore Vieru, iar a treia oară şi pe Adrian Păunescu. Alţii nu s-au dus! 

Prima dată când au mers pe front, împuşcau cazacii şi un glonte a zburat pe lângă urechea lui Ion. A doua oară împuşcau mai puţin, iar soldaţii noştri se ridicaseră pe tranşee pentru a ţine scut ca ei să nu fie împuşcaţi. A treia oară când s-au dus, nu s-a mai auzit nici o împuşcătură şi cazacii se ridicaseră pe tranşee şi ascultau spectacolul. Cântau împreună cu Andrei şi Adrian Păunescu, împreună cu Grigore Vieru cântecul „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, iar cazacii ascultau şi ei, chiar dacă nu înţelegeau cuvintele. Nu s-a tras o dată, până când s-a terminat spectacolul. Vreau să accentuez aici că muzica nu are hotare şi muzica ajunge la sufletul oricui, chiar dacă nu înţelegi cuvintele. 

Odată îmi fracturasem mâna şi eram la spitalul de urgenţă. Aici erau internaţi şi răniţii, bravii noştri ostaşi. Doina şi Ion veneau să mă viziteze şi niciodată nu s-a întâmplat să nu urce la etajul unde se aflau răniţii din Transnistria. 

-Din referinţele anterioare ale dumneavoastră făcute publice aflăm că naşterea lui Cristofor a fost cea mai mare bucurie pentru Doina şi Ion. Puteţi să ne povestiţi mai multe despre aceasta? Vroiau să mai aibă copii? 

-Cristi a fost un copil mult aşteptat. Între Doina şi Cristi era o dragoste aproape bolnăvicioasă. Deşi îi spuneam lui Ion să se joace mai des cu Cristi, el zicea că fiul lor e mai mult băiatul Doinei. Îl iubea mult pe Cristi, dar îşi dorea o fetiţă. Şi adăuga: „Când voi avea o fată, atunci voi avea şi eu copil!” El mai spunea că naşterea unei fete e un lucru de giuvaiergiu şi din cauza asta aprecia foarte mult femeia. 

Ei i-au promis lui Cristi că la vârsta de zece ani o să-i facă cadou un frate sau o surioară. Şi el aştepta cu drag. Vreau să vă spun că primele lecţii de omenie Cristi le-a învăţat de la Doina şi Ion. Dacă Cristi cădea jos şi-şi rănea genunchii, Doina îi spunea: „Bărbaţii nu plâng, ei trebuie să fie puternici.” Atunci el se ridica, îşi ştergea genunchii şi zicea: „Nu p-âng, că-s bă-bat!” Cum a crescut mai mărişor, Doina îl punea să meargă la baie şi să-şi spele lenjeria intimă. De asemenea Doina l-a obişnuit pe Cristi să aranjeze masa. Iar când se bătea cu băieţii, era din cauza fetelor. Spunea aşa: „Nu ai voie să pedepseşti o fetiţă, ea trebuie să crească şi să fie mamă! Tu nu naşti, dar femeia naşte şi ea trebuie protejată!” Ei s-au străduit să-l înveţe să fie un adevărat „bă-bat!” 

-Dar ce ne puteţi spune despre perioada în care Ion a făcut armata la Zaporojie? Din câte cunoaştem noi, el a fost pedepsit pentru faptul că a luat apărarea unui basarabean care era bătut de ofiţerii de acolo. 

-Acolo întotdeauna au fost pedepsiţi cei care erau de altă naţionalitate. Şi novicii erau forţaţi să spele podeaua, toaletele etc. Într-o zi colonelul lor, căruia îi plăcea foarte mult muzica, a ascultat la radio cântecul „Seară albastră” în interpretarea Sofiei Rotaru. La sfârşitul cântecului s-a anunţat: compozitor-Ion Teodorovici. Atunci el l-a chemat pe Ion şi la întrebat: „Tu eşti Ion Teodorovici?” „Eu sunt Ion Teodorovici.” „Tu ai compus muzica?” „Eu am compus muzica.” „Poţi să faci o formaţie aici?” „Pot.” Şi Ion a creat o formaţie în armată. Când a terminat serviciul militar îl rugau să nu plece. Cei care anterior îl puneau să spele toaletele, să le vopsească cizmele îl rugau să fie primiţi în formaţie. Iar Ion, nefiind răzbunător, le spunea: „Toţ care aveţi auz muzical şi ştiţi să mânuiţi instrumentele muzicale sunteţi bineveniţi.” 

-Fiindcă tot vorbim despre Ion, cunoaşteţi câte ceva din perioada în care tatăl său a fost forţat să lase preoţia şi s-a făcut profesor de cânt la Leova? Cum l-a marcat această suferinţă a tatălui său pe el? 

- Într-adevăr a suferit mult, dar era un bun conducător de cor, de altfel oricare preot cântă foarte bine şi cunoaşte teoria muzicii, astfel nu a întâmpinat greutăţi în predarea muzicii. Fiind un om talentat, a ştiut să-şi găsească rostul în viaţă. Păcat că a murit mult prea devreme, când Ion avea zece ani, ca şi Cristi. Ion a crescut mai mult la şcolile-internat, la şcolile muzicale, el singur şi-a făcut calea în viaţă, el singur a fost în stare să-şi dezvolte talentul. Graţie bunătăţii şi caracterului său nu a devenit un vagabond, după clasa a patra a plecat de la şcoala-internat la şcoala muzicală. Mama lui Ion a fost moaşă la Leova şi a fost talentată în această meserie. Totodată avea o voce foarte frumoasă, citise multă lectură şi era o femeie evlavioasă. Eu o cunosc pe cuscra Maria, Maricica îi spuneau, foarte bine. Când venea la noi, îi plăcea să-l ia pe Cristi şi să-i cânte. Îl ducea la geam şi-i cânta romanţe, dar şi cântece religioase.

Îmi plăcea acest lucru şi chiar dacă ea mă ruga să mă ajute cu ceva, eu îi spuneam că cel mai mare ajutor era să-i cânte lui Cristi, să audă el o voce blândă şi frumoasă. Uneori îi povestea câte ceva şi Cristi, chiar dacă era mic, o asculta cu atenţie. A fost o femeie extraordinară. 

-Odată ce au devenit militanţi în mişcarea de redeşteptare naţională, ce întorsătură au luat relaţiile lor cu ministrul culturii de atunci, dnul Ungureanu? Cum au reacţionat autorităţile la activitatea lor? 

- Doina şi Ion întotdeauna au întâmpinat greutăţi, atât înainte cât şi după independenţă. Înainte de proclamarea independenţei ţării cântecele lui Ion se auzeau foarte rar la radio sau în alte părţi. Dacă transmitea radio Moscova cântecul, atunci era pus pe post şi la noi. Îmi amintesc cântecul „Focul din vatră”, scris pe versurile lui Dumitru Matcovschi, nu a fost de auzit mult timp la postul naţional de radio, nici la cel de televiziune. I se spuneau următoarele lui Ion: „Cântecul e foarte frumos, dar are iz de biserică.” După aceasta Ion a plecat la Moscova şi l-a înregistrat. Imediat a fos pus pe post la ruşi. Abia după aceasta îl auzeai pretutindeni şi la noi. 

 Doina şi Ion nu au fost susţinuţi. Au străbătut calea lor graţie dragostei pentru ceea ce făceau, dragostei pentru oamenii, pentru neam, pentru credinţă. Eu întotdeauna le spuneam: „Mai liniştiţi-vă un picuşor.” Iar ei îmi răspundeau: „Mămică, cine o să facă, dacă nu noi? Hai şi noi să ne ducem şi să ne ascundem ca şopârla în nisip şi atunci ce va fi?” 

Îmi povesteau oamenii de la ţară că atunci când mergeau cu toţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale se întrebau dacă aveau să vină Doina şi Ion. Şi atunci lăsau gospodăriile şi se porneau cu toţii la Chişinău. 

-Cine i-a susţinut cel mai mult pe Doina şi Ion în semănarea adevărului despre credinţă, neam şi limbă în perioada implicării lor active în lupta pentru Unire? 

-Eu cred că totul vine de la familie. Noi ne-am străduit să-i susţinem în toate începuturile prin faptul că-l îngrijeam pe Cristi şi astfel ei nu-l lăsau singur. Doina îmi zicea: „Eu ştiu că-l las în mâini de nădejde şi ştiu că nu o să-l educi mai rău decât pe mine.” De asemenea, ei au fost în stare să se susţină unul pe altul. Nu vreau să arunc o piatră în guvernarea de atunci, însă atunci când ei căutau o cămeruţă de 2 metri pătraţi pentru a face repetiţii, nu a fost de găsit. Atunci ei au plecat la Bucureşti şi graţie oamenilor de bună credinţă de acolo – Adrian Păunescu, Matei Vintilă – şi altor persoane, eu au putut să creeze. Aici însă nu s-au găsit doi metri pătraţi pentru ei. După moartea lor toţi de aici au început să plângă, dar nu prea cred în lacrimile lor. Cred în lacrimile unui ţăran, cred în lacrimile unui om simplu, ale unui copil care nu i-a cunoscut, dar auzind de Doina şi Ion lăcrimează şi spun: „Aşa mi-e jale de ei!” 

 Ştiu foarte bine cât de mult au fost încurcaţi, cât de mult au fost bârfiţi şi acum, când îi aud pe unii zicând: „Vai, cât i-am ajutat!”, nu cred în ceea ce spun. Doina şi Ion au fost oameni deştepţi şi au ştiut cum să se descurce. Asta nu înseamnă că ei nu au avut prieteni. Dar demnitarii de atunci nu au avut dorinţa de-ai ajuta. 

-Cunoaştem că Doina şi Ion şi-au dorit foarte mult să ridice din temelii biserica din satul natal al Doinei, care a fost distrusă de puterea sovietică. Ce au reuşit ei să facă atunci în privinţa aceasta? 

- Noi, în satul nostru de baştină Baurci-Moldoveni, raionul Cahul, am avut o bisericuţă veche, construită în 1835, care în 1960 a fost demolată până la temelii. Doina şi Ion şi-au dorit mult să reconstruiască bisericuţa din sat. Însă nu au reuşit să o facă...Acum e nevoie mare de o biserică ortodoxă, pentru că, dacă înainte, în sat, nu exista nici o confesiune în afară de Ortodoxie, acum e plin satul de confesiuni. Astfel, noi cu Cristi am decis să ajutăm să se construiască bisericuţa din sat. Cât avem puteri şi cât ne ajută financiar oamenii de bună credinţă ne străduim să le dăm pe toate pentru construcţia acestei biserici. 

Sătenii, tare mi-i necaz pe ei, căci nu se duce nimeni să ajute cu ceva la construcţia bisericii. Preotul lucrează acolo de unul singur. Şi fără bani sătenii nu vor să ajute, ba chiar şi cu bani construiesc rău şi e nevoie de refăcut ceea ce ridică ei. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, căci a fost dintotdeauna un sat de oameni gospodari, de oameni harnici, care veneau pe la clăci şi se ajutau reciproc. 

  Atunci când va sfârşi construcţia bisericii mici, va fi sfinţită şi apoi vom demara construcţia bisericii mari. 

-Unde se păstrau filmările şi înregistrările sonore ale soţilor cât erau ei în viaţă? Le aveţi acum la dvoastră? 

-Au fost furate toate, din apartamentul lor. Acele înregistrări care erau în casa mea, casete diverse, unele cu defecte, acelea mi-au rămas. Dar arhiva lor s-a furat, pe când ei erau în morgă. Şi dacă aud pe undeva vre-un cântec de-a lor a cărui înregistrare nu o am, încerc să-l iau. Dar pentru a fi pus pe note, pentru a i se face partitura, pentru a fi corectat se cheltuie bani grei. Se mai descoperă câte un cântec, două, dar foarte rar. Le-au furat toate înregistrările audio şi video, chiar şi cele de la nuntă. Am dat anunţul să-mi întoarcă cântecele lor contra plată. Sper că ele o să apară cu timpul, deşi există posibilitatea să le fi distrus. 

-Dna Eugenia, anul acesta se împlinesc 19 ani de la tragicul deces al Doinei şi al lui Ion. De ce credeţi că adevărul despre accident nu a ieşit la suprafaţă până acum? Mai căutaţi vinovatul? 

-Nu, nu vreau să aflu vinovatul, pentru că nimic nu se va schimba. Eu am încredere în bunul Dumnezeu şi atunci când merg la biserică, mă strădui să aprind o lumânare şi pentru sufletele celor care au făcut-o, precum şi pentru familiile lor. Eu nu le doresc rău. 

-Cum vedeţi dumneavoastră rolul soţilor Doina şi Ion în redeşteptarea naţională a basarabenilor? Ce atitudine are societatea noastră în ziua de azi faţă de jertfa lor? 

-Dacă ei s-au învrednicit de a purta numele de eroi naţionali, înseamnă că ei şi-au adus aportul în cultura ţării, în deşteptarea ţării. Toţi mă întreabă: „Ce-ar face ei, dacă ar trăi în ziua de azi?” Ei ar face exact ceea ce au făcut înainte. Sunt convinsă că dacă Doina şi Ion trăiau şi azi, muzică lor ar fi ţinut acea flacără a deşteptării aprinsă, căci noi acum am devenit mai indiferenţi. Ei nu aveau să termine lupta, căci Doina zicea întotdeauna: „Mămică, vreau să trăiesc zilele în care Moldova va fi o mică Elveţie, pentru că avem toate premisele ca să devenim o ţară înfloritoare.” Sunt convinsă că guvernarea care este astăzi poate să îndeplinească acest vis. Sunt foarte supărată pe ţăranii noştri care spun că pe vremea comuniştilor le-a fost mai bine. Ei nu vor să se gândească pentru viitorul copiilor şi nepoţilor săi. Ei nu vor să înţeleagă că noi suntem apusul, iar tinerii sunt răsăritul. Acest răsărit trebuie să fie frumos, iar pentru ca el să fie frumos, noi trebuie să-i ajutăm, nu să le punem beţe în roate. 

În noiembrie s-a desfăşurat a opta ediţie a festivalului internaţional „Două inimi gemene”, în memoria Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, la care au participat unsprezece ţări. În 2009 am avut participanţi şi din Nigeria! Participanţii din Rusia, când vin la noi, spun aşa: „Doamne, ce limbă frumoasă aveţi!” Şi mai adaugă: „Cei de aici nu vor să o înveţe? Să plece!” Ruşii care sunt conştienţi de tradiţiile şi cultura lor respectă istoria, limba şi cultura altor popoare. Să vezi un rus cum cântă „Pentru ea”, într-o limbă română perfectă, sau bulgarul, armeanul, neamţul, letonianul, bielorusul! Sunt şi participanţi care au câte un recital cu muzica lui Ion! 

Condiţia principală este ca versurile să fie în limba română. Unii se plâng: „De ce versurile trebuie să fie neapărat în limba română?” Dar de ce nu? Toată lumea trebuie să ştie limba rusă, toată lumea trebuie să ştie limba engleză, şi eu să nu duc în lume limba mea frumoasă la care ţin atât de mult şi în care au vorbit buneii, străbuneii şi stră-străbuneii mei? Nu e un păcat? E un mare păcat! 

Avem o limbă atât de frumoasă şi melodioasă! Ai impresia că e alcătuită numai din vocale! Nimeni nu va putea să mă convingă că pământul meu nu este frumos, că oamenii mei nu sunt frumoşi. Păcatul nostru cel mai mare este că nu preţuim ceea ce avem şi cântăm tot ce e străin. Îmi amintesc că şi Alexandru Hâjdeu, şi Mihai Eminescu, şi Vasile Alecsandri scriau acelaşi lucru. Citisem la Vasile Alecsandri că îi reproşau cunoscuţii: „De ce te-ai întors în Eşiul cel murdar şi plin de glod?” Iar scriitorul răspundea: „Dar şi glodul e al meu!” 

Realizat de Ecaterina Luţişina - ASCOR (februarie 2011) 

 Pe ultimul drum... 

— Foarte multa lume continuă să se întrebe: a fost, totuși, un accident sau o crimă? Din ce cauză nu a fost investigată până la urmă moartea parinților tăi? 

— Nu pot să spun prea multe, pentru că eram, totuși, copil. Am vorbit în România cu cineva să redeschidem cazul, dar e și destul de târziu... Atunci ancheta s–a întrerupt pe motivul unui telefon care a fost primit de bunica. I s–a spus că dacă îi este dragă viața mea, să nu mai continue cu cercetările. Atunci, acest avertisment ne–a pus pe gânduri pe toți. Și acum mă doare, dar nu știu dacă mai pot schimba ceva. 

— Nu ai avea frică să insiști? 

— Nu am frică, dar cred că nici nu poate exista frică în contextul acestei dorințe mari de a afla ce s–a întâmplat, cu–adevărat. Când eram mai mic, am visat–o pe mama. Mi–a spus că atunci când voi împlini 18 ani, într–un vis, îmi va spune ce s–a întâmplat. De când am trecut de 18 ani, tot aștept să se împlinească acel vis. 

În noaptea de 29/30 octombrie 1992, la orele 2.30, maşina în care se deplasau Ion şi Doina Aldea Teodorovici spre Chişinău a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni, la 49 de kilometri de Bucureşti, România. În maşină se aflau patru persoane, şoferul şi însoţitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion şi Doina, aflaţi pe bancheta din spate, au fost striviţi între greutatea maşinii şi copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. Cu toate acestea autorităţile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, înciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă. 

Înmormântarea lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chişinău. O asemenea mulţime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenţei. 

Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marţi, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova şi-a luat rămas bun de la Doina şi Ion Aldea Teodorovici care, în scurta lor viaţă pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate şi a celor mai sacre aspiraţii ale românilor din stânga Prutului.

La ora 10.30. Spre Opera Naţională din Chişinău, în a cărei incintă au fost aştezate sicriile, se revarsă mulţime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiţii şi îndrăgiţii artişti. 

La 12.30 sicriile sunt scoase şi purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici. în nenumărate acorduri ale cântecului "Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această Piaţă sunt purtate pe umeri spre Cimitirul Central din strada Armenească. Cei doi neîntrecuţi cântăreţi, Doina şi Ion, nedespărţiţi în moarte ca şi în viaţă, au rămas să-şi doarmă somnul de veci alături, lângă biserica vechiului cimitiri al Chişinăului. 

Împreună cu soţia sa, a militat pentru unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română şi grafia latină. Soţii Ion şi Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română și Eminescu (pe care l-au reintrodus astfel în cultura din Republica Moldova).

Sursa: Ascor Moldova