— Era luna octombrie 1994 şi eu, cum stăteam mereu cu urechea pe radio, deoarece televizor nu aveam, aflasem că vor fi puse pe post emisiuni în memoria Doinei şi a lui Ion Aldea–Teodorovici. În 1992, auzisem că au murit doi mari artişti, într–un accident, dar nu făcusem nicio legătură între ei şi cântecele pe care le îndrăgisem şi le cântam de mică, de prin clasa I–II–a. Atunci, am auzit şi am uitat.
În 1994, însă, a început să mi se întâmple ceva, aş zice, miraculos: conectam aparatul de radio exact la un cântec de–al lor, sau mă duceam undeva şi vedeam un calendar cu pozele lui Ion şi Doina. Parcă cineva îmi sugera să iau aminte şi am devenit foarte atentă la numele şi la creaţia lor. Am căutat să le ascult toate cântecele.
Muzica lui Ion este cu totul deosebită, copleşitoare, sinceră, izvorâtă din suflet. Unele cântece le–am auzit pentru prima oară şi m–au captivat imediat, de altele mi–am dat seama că făceau parte din fiinţa mea, sunt cântecele copilăriei mele, pe care le adoram, dar nu le înţelegeam sensul, "Răsai", "Eminescu", "Trei culori". Ele erau deosebit de populare în perioada renaşterii naţionale şi foarte des puse pe post la radio. Când am aflat că aceste cântece sunt ale lui Ion şi Doina, artişti cu o viaţă şi moarte atât de tragică, a fost un şoc pentru mine.
Am încercat să traduc cântecele cu dicţionarul, dar nu–mi reuşea. Eu învăţam la o şcoală rusă, limba n–o înţelegeam, orele de română la o şcoala rusă nu sunt de mare folos. Atunci m–am interesat de data morţii lui Ion şi Doina. Şi în zilele acelea, am stat cu aparatul de radio deschis fără întrerupere. Am ascultat interviuri cu oameni de cultură, cu părinţii Doinei, cu interpreţi şi compozitori, le–am audiat, a câta oară, cântecele... Anume atunci s–a vorbit mult la radio, îşi aminteau atâţia oameni despre ei. Tot ce am auzit în acele zile, mi–a provocat o impresie foarte puternică... Şi nu ştiu cum, am mai lucrat şi cu dicţionare un pic, dar peste câteva zile mi–am dat seama că înţeleg limba română.
Inexplicabil acest lucru, dar încercam să sesizez ce cântau Ion şi Doina, dar şi ce idealuri promovau prin melodiile lor. Am început să le înţeleg şi să le împărtăşesc crezul, deşi educaţia mea era cu totul alta, fiind crescută într–o familie rusească de atei. Zbântuită şi cam obraznică la vârsta aceea, m–am pomenit cu viziunea schimbată radical în acele zile.
Am fost atât de impresionată! Trăisem un şoc adevărat. M–am străduit să pricep ceea ce au cântat ei, să înţeleg şi să accept idealul lor. Tot atunci am început să cred în Dumnezeu. Mi–am pus în gând să mă botez, că nu eram, şi m–am botezat, ceva mai târziu, la 14 ani.
Cred că perioada pe care o parcurg acum le–o datorez tot lor, lui Ion şi Doina. Credinţa ocupă un loc aparte în sufletul şi în viaţa mea. Studiez muzicologia şi compoziţia la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Ca muzicolog, mă specializez în studierea muzicii bisericeşti şi la compoziţie vreau să promovez anume acest gen, muzica religioasă. Este un gen mai puţin dezvoltat la noi, după atâţia ani de cenzură şi de ateism. La noi, la Academie, sunt prea puţini profesori cu care aş putea să colaborez în acest domeniu.
— Ce–ai înţeles despre idealurile pe care le–au cântat Ion şi Doina?
— În primul rând este dragostea pentru neamul românesc, pentru limba română, pentru valorile naţionale. M–a impresionat cum s–au manifestat ei, mai ales în perioada renaşterii naţionale, însăşi muzica lor vorbeşte despre sentimentul lor plenar. Deşi sunt multe cântece patriotice, nu toate–s de calitate, în muzica uşoară de la noi. Ale lor, cu siguranţă, vor dăinui. Sunt sincere cu adevărat şi aceasta le va asigura perpetuarea. Nu sunt scrise la moment sau la comandă, cum se practică acum în showbiz.
Mă miră, că astăzi, creaţia lui Ion Aldea–Teodorovici încă nu este cercetată sub aspect ştiinţific. Mă întreb, de ce la noi nu este apreciat patriotismul, de ce acest sentiment este tratat ca fiind ceva efemer şi nu esenţial?
Tot datorită lui Ion şi Doina, anume în acea perioadă a început pasiunea mea faţă de literatura. Nouă, conform programului, ni se cerea să citim 2–3 poezii de Eminescu sau Alecsandri, şi eu citeam tot volumul, îmi făceam notiţe, analizam textele literare. În mod special, am studiat creaţia poeţilor cu care au colaborat Ion şi Doina. Grafia latină nu mi–a creat dificultăţi după cum nu mi le–a mai creat nici limba română. Eu am continuat studiile deja în limba română, la colegiul "Ştefan Neaga". Şi după absolvire am trecut printr–o mare dilema, neîţelegând ce facultate să aleg: literele sau muzica. Am participat la concursuri literare, inclusiv la radio. Nimeni nu–şi dădea seama că eu sunt rusoaică. De fapt, ascundeam acest lucru, mă gândesc că nu contează, mai important fiind ceea ce ai în suflet.
— Cum ţi–i imaginezi pe Doina şi Ion? Ce fel de oameni crezi că erau?
— Am tot ascultat povestiri şi amintiri, din care am început să–mi fac o impresie despre ei, despre preferinţele lor, despre modul lor de viaţă. Dar aceasta, mai puţin mă interesează. Pentru mine contează influenţa lor spirituală. Datorită lor, într–o viaţă ca a mea, fără idealuri, a apărut un scop şi un sens. O viaţă lipsită de ideal n–are sens. Credinţa în Dumnezeu a conferit sens vieţii mele.
Am acumulat o fonotecă de vreo 50 de cântece ale lui Ion şi Doina. A fost foarte greu, deoarece, la radio, de regulă, se punea pe post "Serenada" şi încă vreo două cântece de dragoste. "Maluri de Prut" nu mai ştiu câte luni am căutat şi de unde anume am imprimat. Am participat la toate evenimentele consacrate lui Ion şi Doina, precum şi la cele legate de numele lui Petre Teodorovici.
De mai multe ori pe an mă duc la cimitir, de Ziua Limbii Române, de Marţişor, de Crăciun, de zilele lor de naştere, dacă întârzii, parcă mă cheamă ceva, nu–mi găsesc locul. Am cunoscut–o pe Eugenia Marin. Ne întâlnim, stăm de vorbă, o felicit de Paşte, de Crăciun, văd că e ocupată, pregateşte o nouă ediţie a Festivalului–concurs "Două inimi gemene". De Cristi, n–am avut curajul să mă apropii. Dar am scris, despre el: "Ţara are un copil orfan de părinţi/ Dar nu şi orfan de suflet".
— Ai mărturisit cuiva despre schimbarea ce s–a produs cu tine?
— Cred că era ceva prea intim. La vârsta de 11–12 ani mai rar copil poate să înţeleagă aşa ceva, sunt cu totul alte interese şi mai mult comunicam cu profesorii de limba română. Am avut o relaţie specială, prin clasa 8–a, cu Valentina Iurco, acum directoare la Liceul "N. Iorga", în clasa 9–a, cu Veronica Ciucium. Aceşti profesori m–au îndemnat să scriu primele mele texte poetice şi tezele în limba română. Aceste lucrări, le consacrăm Doinei şi lui Ion Aldea–Teodorovoci. Doar o singură poezie, iniţial, am scris–o în limba rusă, restul în română. "În Ion şi Doina s–a întrupat/ Tot ce are mai sfânt poporul roman/ Au fost o seminţă a Binelui/ Şi seminţa a căzut în pământ/ Ca să ne răsară în inimi/ "Ca grâul cel verde, ca lacrima".
La colegiu, m–am simţit mai bine decât la liceu, în mediul lingvistic românesc deja firesc mie. Am avut o profesoară foarte bună de română, interpreta de muzică populară Larisa Arseni. Mi–am făcut mulţi prieteni în perioada colegiului, unii acum învaţă la conservator, alţii practică alte domenii, dar păstrăm o legatură foarte apropiată. Sunt oameni cu suflet mare, oameni cu credinţă, care nu aleargă după ceea ce–i momentan. Cartea "Ion şi Doina, Doina şi Ion" am dăruit–o celor mai apropiaţi prieteni ai mei.
Altădată, am fost în relaţii bune şi cu colegii mei ruşi. Deşi era foarte supărătoare agresivitatea de care dădeau dovadă faţă de limba română şi tot ce–i românesc. Ştiţi ce am mai observat? Ruşii n–au rădăcină. Poate rădăcina lor este acolo, în Rusia, poate acolo ei ar fi fost altfel. Cred că rădăcina omului este cultura, şi dacă el se rupe de această rădăcină atunci îşi pierde esenţa omenească.
În viaţa mea, nu–mi amintesc nimic bun până a îmbrăţişa valorile culturii româneşti. Trăiam ca într–un gol, n–aveam sentimentul de apartenenţă la nicio cultură. Mama, dacă la un an şi ceva şi–a pierdut părinţii, a nimerit la orfelinat. Acest fapt a deznaţionalizat–o. A fost educată în limba rusă, la şcoala rusă. Cu toate acestea, ea nu a manifestat vreo agresivitate faţă de românism. Sigur că eu, de multe ori, am întrebat–o pe mama, ce–şi aminteşte ea din copilărie, în ce limbă vorbea în familie. Ea nu–şi aminteşte. Mă gândesc că, deoarece e din regiunea Ismail, nu cred să fie altceva decât moldoveancă. În cazul meu, mai degrabă, mă gândesc să fi fost, cu ajutorul lui Ion şi Doina, o întoarcere a mea la valori, la rădăcinile identităţii.
— Ce mai zice mama?
— Am avut disensiuni cu ea din cauză că mi s–au schimbat viziunile, că am devenit credincioasă. Studierea limbii române şi pasionarea mea faţă de muzică nu au supărat–o. Poate a încercat un sentiment de gelozie, aşa cum se întâmplă deseori între părinţi şi copii, pentru că am pus în cameră fotografia lui Ion şi Doina. Dar tot credinţa în Dumnezeu m–a ajutat să depaşesc neînţelegerile în relaţia cu mama.
— Viaţa ta, cum ţi–ai dori să decurgă?
— Eu nu–mi propun scopuri prea mari. Dar mă străduiesc să nu fac ceea pentru ce m–ar mustra conştiinţa mai târziu. Şi ce nu–i bine să nu fac. Cred în mântuire. Citesc literatura teologică, dacă mă specializez în muzica bisericească am foarte mare nevoie să ştiu şi noţiuni despre biserică şi credinţă. Am frecventat şi cursuri la Academia Teologică.
Eu nu pot spune care este rostul acestei relaţii ale mele cu Doina şi Ion, dar mă rog foarte mult pentru ei şi ca să–mi ajute Domnul să aleg drumul bun în viaţă. În clipa când i–am îndrăgit, l–am îndrăgit şi pe Dumnezeu, şi tot atunci am început să mă rog pentru ei. Au fost primele rugăciuni în viaţa mea.
Despre aceasta am povestit unui cerc restrâns de prieteni. Ştiu că nu m–ar putea înţelege foarte mulţi oameni. De ce am acceptat o confesiune publică? Pentru ca Doina şi Ion ne merită rugăciunile.
Studiez la Conservator, la aceeaşi facultate la care a studiat Ion. Mulţi dintre profesorii sau colegii lui sunt şi profesorii mei. Am încercat să–i intreb şi pe dânşii, dar, din păcate, omul deseori memorează doar ceea ce stă la suprafaţă, lucruri cotidiene. Necunoscându–i în viaţă, pe Doina şi Ion, mi–am dat seama că au fost oameni cu credinţă şi cu dragoste.
De altfel, când am venit la Conservator, mă gândeam: gata cu limba română, cine ştie ce profesori voi avea şi cum mă voi înţelege cu ei? Totuşi, singurătatea te macină dacă în familie e prea puţină înţelegere. Dar s–au găsit şi aici, printre muzicieni, oameni cu suflet mare, printre care şi profesorul meu de compoziţie Vladimir Ciolac, compozitor de muzică religioasă. El are foarte multe lucrări de inspiraţie religioasă atât destinate nemijlocit serviciului divin, cât şi lucrări de concert cu tematică biblică, e unul dintre puţinii compozitori ce abordează acest gen.
Cânt în corul Bisericii Sf. Teodora de la Sihla de pe când eram la Colegiul "Şt. Neaga", din anul doi sau trei, nu mai ţin minte. Muzicanţii toţi cântă pe la biserici. Eu cred că pentru a cânta la biserică este necesar să ai şi credinţă, nu ai venit la biserică, ai cântat, cât preotul spune o predică mai spui vreo două anecdote, mai şi râzi, ai ieşit din biserică, ai aprins ţigara etc. Şi te–ai dus la bar. Da, sunt asemenea persoane şi totuşi se simte când este un cor care cântă cu credinţă sau cântă numai pentru bani.
În muzica bisericească nimeni dintre colegii mei nu s–a specializat, unii au preferat să studieze sub aspect ştiinţific muzica clasică, alţii muzică contemporană, muzică uşoară. Ambele specialităţi, compoziţia şi muzicologia, sunt la fel de importante pentru mine. Muzicologia îmi ajută să obţin cunoştinţe temeinice, vreau să ajung să fac lucrări religioase de valoare. Nu ştiu ce–o să mai fac, în sensul creaţiei sunt într–un fel mai rezervată, mai mult gândesc, nu ma iau după orice influenţă, sunt colegi care au ascultat nişte muzică uşoara şi gata, s–au apucat să scrie. Eu nu fac nimic în pripă. Consider că muzică trebuie să exprime o idee, nu mă iau după orice tendinţă, cum bate vântul.
Ce idei aş vrea să exprime muzica mea? Dacă e muzica bisericească este clar ce idei exprimă ea. Există anumite influenţe şi în muzica bisericească: muzica romanească are un stil al ei, muzica rusească are şi ea stilul ei. La noi, bisericile au fost închise mulţi ani, crearea şi practicarea muzicii bisericeşti a fost stopată. E foarte greu să restabileşti această tradiţie şi desigur că se practică mai mult muzica rusească.
Eu, în calitate de muzicolog, am de gând să studiez muzica bizantină. Sper să am acces la studii în România. Acolo se practică muzica de influenţă bizantină. Aceasta muzică străveche, monodică redă şi o stare mai specială. Multora le place muzica rusească, care–i mai pompoasă, se spune că aceea ar fi muzica profesionistă. Poate e impresia şi părerea mea personală, dar mie–mi place mai mult muzica bizantină, pentru că e mai sobră şi mai aproape de spiritul muzicii bisericeşti.
Sursa articolului: Ascor MD .
0 comments:
Trimiteți un comentariu