Cine dorește binele? Toți oamenii. Cine dorește răul? Niciunul. Și atunci de ce ne plângem, aproape toți, de răul din jurul nostru, iar cei atenți la sine, de răul din noi?
Binele este lumina, răul este absența luminii, numită întuneric. Binele este adevărul, răul este absența lui, numită adevăr parțial sau minciună. Binele este dragostea, răul este absența ei, numită egoism, dorința de a profita de celălalt. Binele este smerenia, răul este absența ei, numită mândrie. Binele este răbdarea, răul este absența ei, numită nerăbdarea. Binele este nădejdea, răul este absența ei, numită deznădejde. Binele este credința, legătura omului cu Dumnezeu, răul este absența ei, numită necredință, puțina credință. Binele este viața, răul este absența vieții, numită moarte. Binele este virtutea, cuvânt care înseamnă, etimologic, curaj, bărbăție, tărie de caracter, este trăirea după chipul în care am fost zidiți; răul este lipsa virtuții, patima, care înseamnă, etimologic, suferință, o suferință dată de uciderea vocațiilor pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi.
Cum să facem binele și cum să fugim de rău nu ține de inteligență, ci mai ales de lucrarea lăuntrică a sufletului omului. Binele se împlinește mergând pe calea virtuților, iar răul reprezintă suferința de a nu merge pe această cale. Căci binele este împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu, iar răul este lipsa acestei lucrări.
Seria ”Învățături despre bine și rău, despre virtuți și patimi” va cuprinde cuvinte menite să ne sprijine pe calea binelui, rostite de oameni care au trăit biruința vieții asupra morții și au mărturisit, din experiența lor, cuvântul Mântuitorului Hristos: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu strădanii osârduitoare a voinței, să își biruiască voia de sine și să își sădească lucrarea volii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei meniri, el trebuie să se desprindă, înainte de toate, să-și urmărească toate gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a bineplăcea lui Dumnezeu sau a bineplăcea sieși.
De cum va înțelege aceasta, omul nu va mai greși, dacă va porni să le săvârșească pe toate împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu mai fie robit patimilor sale păcătoase. Un bătrân spunea adesea ucenicului său: " Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!" "Cine este acela?" a întrebat odată ucenicul. "Voia de sine". i-a răspuns starețul. Și. într-adevăr ea este vinovată pentru toate nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință hotărâtă, până la sânge. (Evr. 12:4)
Oricât de slabe ni s-ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat, trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și mai puternice dintre ispite. Altmiteri, dacă le îngăduim să apară slobode în noi, ele repede vor crește, se vor întări și vor deveni cumpliții noștri tirani. De nu vom smulge neghina cât este încă mică, aceasta degrabă se va înmulți și își va întinde atât de larg rădăcinile, încât îți va fi peste putință să o mai stârpești. De nu te lepezi de țigări sau de alcool la începutul împătimirii de ele, curând după aceea vei deveni un jalnic rob al lor.
Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută în pahar. Dacă ni se înfinge în deget cel mai mic spin, ne dăm mare osteneală să scăpăm de acesta. Dacă în ochiul nostru intră un fir de praf, nu avem liniște până nu îl scoatem. La fel trebuie să facă omul duhovnicesc cu patimile sale. El are nevoie să le izgonească din sufletul său chiar și pe cele mai neînsemnate dintre ele, căci greșelile mici cresc în patimi mari.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sunt trei feluri:
1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei, deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazămă pe mila noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar poruncită.
Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată, ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase ale inimii și, astfel, să le izgonim. "Mâniați-vă și nu greșiți" (Ps. 4:4) citim în Psaltire. "Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai greși", ne povățuiește Episcopul Theofan, "căci, îndată ce patima este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat".
2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl alungăm. În dese rânduri, el rămâne stăruitor, cere ale sale. "Aceasta se întâmplă", lămurește Episcopul Theofan, "deoarece, în trezirea acestor cugete, adeseori participă diavolii, iar ei sunt nerușinați. Oricât de mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul lor. Este neîndoielnic că după mâniere, trebuie să apelăm la un alt mijloc. " Aceasta este chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune: "Doamne, ajută!, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!", "Doamne, ca să ajuți mie, grăbește!". (Ps. 69:1)
Vrășmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie , preot în Ierusalim spune: "Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici", adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, se întărește. (Filip 4: 13).
Deslușind ucenicilor săi cum să lupte cu diavolul, Sfântul Ioan Colov spune: "Eu lucrez ca un om, care stă sub copac și privește împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale copacului, apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele cele duhovnicești că se apropie de mine prin cugete pătimașe, de îndată înalț mintea către Domnul."
Episcopul Theofan, asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de către patimi, cu o desfrânată frumoasă, pe care ocârmuitorul unei țări o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute și, aflându-o în casa cârmuitorului au început să o fluiere. Dar ea, de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile de dinlăuntru și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniște. Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s-a lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune la Domnul, și acolo va afla pace.
După Sfântul Isihie al Ierusalimului, cel ce duce o viață duhovnicească, trebuie să țină toare cele patru lucruri care urmează: 1. smerenie, pentru ca prin ea să lupte cu dracii cei mândri, 2. luare-aminte ascuțită, pentru a nu îngădui cugetelor insuflate de patimi să intre în inimă, 3. împotrivirea la gânduri, ca să le alunge cu mânie, și 4. rugăciunea, pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu.
3. Deasa spovedire și primirea Sfintei Împărtășanii. Acestea sunt, la rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor, dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe calea nouă, a virtuții. Păcatele noastre sunt agoniseală a satanei, pe care noi o adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală se păstrează în noi cu niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: "Căci, ceea ce te biruiește, aceea te și robește" (Petru 2:19). Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că cei păcătoși sunt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul, însă, azvârle toate păcatele din sufletul său prin spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului și vede că nu mai are nimic al lui întrâ-nsul, nicio agoniseală, îl părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul Iisus Hristos, mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu mintea, a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și patimilor sădite de aceștia.
Pentru întărirea simțământului mântuitor al pocăinței, cel ce viețuiește duhovnicește trebuie măcar o dată pe zi să rostească Psalmul 50 și de multe ori rugăciunea lui Iisus. Iar seara, când a rămas singur cu sine, creștinul trebuie să socotească cum a petrecut ziua ce s-a scurs și, după ce și-a amintit păcatele, să le însemneze în carnețelul său de preț și neîncetat să se pocăiască pentru ele. Cu cel dintâi prilej la îndemână, el trebuie să meargă la duhovnicul său și astfel, spălat în harul Sfintei Taine a Pocăinței, în fiecare zi să pună început bun și după fiecare cădere de îndată să se ridice și să reia lupta cu păcatul - și tot așa, până la sfârșitul vieții sale.
Prin curățirea necontenită a inimii în felul înfățișat mai sus, omul, în chip nevăzut, va ajunge la acea despre care Sfântul Serafim din Sarov a spus: "Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui împrejurul tău!"
Cartea este disponibilă în format PDF aici .
0 comments:
Trimiteți un comentariu