Silvia Radu: Să nu uităm că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus şi ne spune „Bucurati-vă!”

   Silvia Radu s-a născut în localitatea Pătroaia, în ziua de 30 iunie 1935. A absolvit, în 1960, Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, iar din 1961 participă cu lucrări de sculptură și pictură la mai multe expoziţii din ţară şi din străinătate. Soțul dumneaei, sculptorul Vasile Gorduz, s-a mutat la Domnul în anul 2008. Printre cele mai importante lucrări ale artistei se numără statuia Sfântul Gheorghe din Piața Sfântul Gheorghe din Timişoara şi o statuie comemorativă din marmură pentru eroii neamului în satul Potlogeni. 

  - Doamnă Silvia Radu, întreb direct: ce v-a adus la Hristos? 

 
  - Trebuie să vă fac o mărturisire: nici nu ştiu dacă într-adevăr sunt cu Hristos. Mi-aduc aminte că-i spuneam odată părintelui Sofian Boghiu acum mulți ani: „Părinte Sofian, eu nici nu ştiu dacă Îl iubesc pe Hristos”. Asta îmi doresc şi asta Îl rog tot timpul: „Doamne, ajută-mă să Te iubesc mai mult”. Dacă L-aş iubi pe El aşa cum trebuie, n-aş mai avea nevoie de nimic. Cred că fiecare dintre noi, cei care suntem în Biserică, îşi dă seama de asta. Că dacă Îl ai pe Hristos în sufletul tău, nu mai ai nevoie de absolut nimic, eşti complet, nu-ți mai lipseşte nimic. Deocamdată sunt convinsă că nu sunt suficient de ataşată de Hristos. Pentru asta mă şi rog: „Doamne, ajută-mă să te iubesc mai mult.” Este cea mai fierbinte rugăciune a mea. 

  Eu sunt adepta a ceea ce spunea Părintele Mitropolit Teofan când venea la Antim, pe vremea când era episcop la Bucureşti: „Fiți mărturisitori!”. Trebuie să fim cu toții mărturisitori. Trebuie să ne doară pentru cel de lângă noi care nu este în Biserică. Nu trebuie să fim stupizi... să stăm cu crucea în mână şi să începem să țipăm... Într-un mod subtil, frumos, elegant să încercăm din experiența noastră să le comunicăm ceva care să îi convingă că este obligatoriu, necesar, minunat şi nu există ceva mai important decât să fii în Biserică cu tot ceea ce presupune acest lucru: participarea la Dumnezeiasca Liturghie, spovedania, relația cu duhovnicul, dragostea față de Dumnezeu şi de aproapele. Toată lumea umblă după senzațional, toți aleargă după minuni. Oamenii caută tot timpul ceva. Dar ceva-ul acesta nu-l poți găsi decât în Biserică. 

  - L-ați pomenit pe părintele Sofian. Cum era părintele, cum v-a rămas în inimă? 

  - Părintele Sofian era frumos, era luminos. Când ajungeai în fața sfinției sale te simțeai copleşit de prezența dânsului. Și cu mine şi cu Vasile Gorduz, soțul meu, a fost foarte blând, a avut multă răbdare cu noi. Părintele a studiat Artele Plastice şi îşi dădea seama ce categorie groaznică de oameni sunt artiştii. Eu şi Vasile Gorduz din momentul când am intrat sub oblăduirea sa am crescut nu numai duhovniceşte, că eram zero în momentul când am ajuns la dânsul, dar şi din punct de vedere al artei noastre. Adică lucrările noastre importante le-am făcut după ce Mănăstirea Antim devenise centrul vieţii noastre. 

  Sfântul Antim prin părintele Sofian ne-a ajutat. Eu am realizat statuia Sfântului Gheorghe, soțul meu statuia împăratului Traian, statuia lui Eminescu, adică lucrările noastre importante atunci le-am făcut.

  - Cum a fost prima spovedanie? 

  - Am fost atât de fericită după prima spovedanie! Mi-a dat o stare de bucurie extraordinară, m-am simțit eliberată, îmi venea pur şi simplu să sar într-un picior. 

Dar mai impresionantă a fost prima împărtăşanie. Știți de ce? Pentru că cel rău nu mă lăsa să mă împărtăşesc. Adică diavolul care pusese stăpânire pe mine a zis: „Domnule, pe asta n-o las, că este a mea definitiv.” Mi-a venit rău, m-au scos pe brațe afară, dar mi-am revenit şi am mers să iau Sfânta Împărtăşanie.


  Părintele Sofian mi-a spus: „Râvna dumneavoastră v-a salvat!” De câteva ori după această întâmplare, când mergeam la împărtăşanie, mi se făcea rău, dar n-am mai căzut jos. Părintele mă încuraja, era un mare duhovnic şi un mare diplomat. Spunându-mi că am râvnă, îmi dădea aripi: de fapt dânsul îmi dădea râvna despre care îmi vorbea. A fost un duhovnic extraordinar. 

  - De-a lungul istoriei s-a murit pentru dreapta credință, avem atâția mucenici. Credeți că astăzi oamenii mai sunt capabili de asemenea jertfe? 

  - Cu siguranță. Să ne gândim cum au murit acum douăzeci de ani tinerii la revoluție. Sunt locuri în lume unde preoți sunt împuşcați pentru faptul că Îl mărturisesc pe Hristos. În Ţara Sfântă, Sfântul Filumen a fost tăiat în chipul crucii cu un topor, în Rusia am aflat despre un preot omorât pentru curajul cu care propovăduia dreapta credință. La noi în țară, Sfântul Anastasie Todoran, un adevărat martir şi mărturisitor al credinței ortodoxe, a fost tras pe roată la vârsta de 102 sau 104 ani. Și cel care suferă moarte martirică este fericit că se întâmplă aşa. 

  Eu cred că nu aş putea să mă jertfesc pentru Hristos, dar sunt convinsă că sunt mulți oameni care ar fi în stare să moară decapitați ca Brâncoveanu. Pe tatăl meu îl chema Oprea şi am mare evlavie la Sfinții Visarion, Sofronie şi Oprea. De aceea mie îmi place să spun că sunt din neamul lui Oprea. De fapt toți suntem din neamul lui Oprea, a lui Visarion şi a lui Sofronie, a lui Anastasie Todoran şi al tuturor mucenicilor noştri. Deci trebuie să simțim că am fi şi noi în stare, ca ei, să ne dăm viața pentru Ortodoxie.

  - În decembrie se împlinesc douăzeci şi unu de ani de la Revoluție. Încercați vă rog să vă reamintiți câteva din momentele pe care le-ați trăit în acele zile... 

  - Pe 21 decembrie după ce am văzut la televizor mitingul din Piața Palatului l-am luat pe soțul meu şi am pornit pe jos într-acolo, pe Calea Victoriei. Pe stradă erau numai securişti cu scuturi, dar noi aveam mult entuziasm, păşeam pe Calea Victoriei, spre Victorie. Vis-a-vis de academie era o biserică. Și i-am zis soțului meu: „Aşteaptă-mă, eu intru să mă închin, să ne ajute Dumnezeu.”


  Am intrat, m-am închinat şi m-am rugat la Dumnezeu. La puțin timp după aceasta, am întrebat nişte securişti întâlniți: „Ce se întâmplă în piață?”. Dar cu o mutră obraznică. Practic îi sfidam pentru că era clar că ştim ce se întâmplă în piață. „Vreți să vedeți ce se întâmplă în piață?”… şi l-au înhățat doi pe soțul meu, l-au ridicat pe sus şi l-au aruncat într-o dubă. Am început să țip: „Nu mai țipa, nenorocito, că acum te luăm şi pe tine!” Am tăcut din gură. Pe el l-au luat şi l-au dus şi am rămas absolut siderată, în mijlocul străzii. Apoi am pornit spre Piața Romană.


  Ajunsă acolo am întâlnit un grup de tineri minunați care erau în fața cinematografului Studio. Era clar că erau studenți de la A.S.E. În fruntea lor era o fată superbă, blondă, care urla la toate balcoanele din piață. Erau oameni care nu îndrăzneau să iasă în piață. Eu eram pe trotuar. În momentul când coborai în stradă era clar că făceai parte dintre cei care protestau. Era foarte greu să te decizi să intri în rândurile lor, pentru că în spatele acestor tineri erau securiştii cu armele, care au şi tras la un moment dat. N-au tras să omoare, dar au tras în aer ca să ne sperie. Eu trăisem drama că-l luaseră pe soțul meu, eram mai înfocată. În plus, toată viața mea am fost împotriva comuniştilor.


  Tatăl meu a fost urmărit tot timpul, a avut necazuri mari. Deci eu eram marcată de o puternică ură împotriva comuniştilor şi de o dragoste de țară şi față de tot ceea ce înseamnă bine şi bun în țara asta. Mi-a fost foarte greu să cobor în stradă, dar am coborât. Și fata asta urla către toți care nu acceptau să iasă în stradă: „Șobolanilor, coborâți de acolo şi spuneți-vă părerea!” Lucrul ăsta m-a marcat şi toată expoziția mea de la A.S.E., pe care am deschis-o de curând, este închinată într-un fel acestei fete şi tuturor acelora care la un moment dat au protestat în țara noastră împotriva răului. 


  De curând am aflat că fata aceasta minunată ar fi fost împuşcată. Cât am stat lângă oameni, mă gândeam: „Ce să fac? Nu pot să stau aşa.” Am plecat de acolo înspre Dorobanți şi le spuneam celor întâlniți: „mergeți la fabrici şi aduceți oamenii aici, să fim mai mulți.” Soțul meu a fost eliberat în acea noapte, prin intervenții. Pe 22 decembrie dimineața strigam: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Și toți deschideam geamurile şi făceam semne fericite la vecinii de vis-a-vis, adică ne bucuram cu toții împreună. Ce emoție!... Simt şi acum, a fost extraordinar! La televizor s-a anunțat: „Veniți şi aduceți mâncare la revoluționari.”


  Noi aveam un miel. Am adus mielul şi l-am dat tinerilor de la Televiziune. Erau focuri şi tinerii au fript mielul. Vă dați seama, mielul jertfei! Ce simbol extraordinar! Eu şi soțul meu am rămas în acea noapte la atelier lângă Televiziune. 

  Vreau să povestesc un caz minunat. Noi avem un coleg tânăr, Marcel Scutaru, care era cu noi în momentele acelea, în seara de 22 decembrie. Marcel ne-a spus: „Eu mă duc să stau cu tinerii în fața Televiziunii.” Eu nu am fost de acord: „Marcel, eşti nebun? Nu te duce! Se trage cu armele. Dacă te omoară? Tu ai familie!” Dar nu m-a ascultat: „Nu pot să fiu laş. Mă duc să stau cu ei.” Și a stat tot timpul pe burtă, toată noaptea, cu o tânără lângă el, căreia şi ei îi era frică de murea, amândoi dârdâiau, dar stăteau acolo ca să demonstreze că pot să facă acest gest în fața lui Dumnezeu. Mi se pare ceva nemaipomenit. 

  - Cum pot fi oamenii conştientizați că sunt păcătoşi, că sunt robi ai patimilor? Foarte mulți spun: „n-am păcate, sunt un om bun”. 

- Și eu întâlnesc oameni care spun: „Eu nu am păcate.” Şi este foarte greu să le explici că toți avem păcate. „Eu, în primul rând,” – asta spun şi ăsta-i adevărul – „sunt mult mai păcătoasă decât tine”, indiferent ce interlocutor am. Eu mă simt mai păcătoasă decât el, pentru că nu mi-am făcut copiii. Gândiți-vă, hoțul, orice tâlhar din lumea asta, este mai cinstit decât mine, pentru că el furând îşi asumă riscul să fie închis, pe când eu am făcut crimă fără să-mi asum nici un risc – ziceam eu, pe când riscul este uriaş, pierderea Împărăției Cerurilor. Nefiind intrată în Biserică, eu nu ştiam că fac o crimă, pentru că dacă aş fi ştiut sper că n-aş fi făcut-o. Mama îmi spunea: „Lasă-ți copiii!”.


  Eu nu am vrut copii din egoism, din dragoste pentru mine, ca să nu mă urâțesc, şi din frică. Mi-era o frică groaznică să țin copilul în mine şi să-l las să crească. Mi se părea ceva foarte, foarte greu de suportat. Dar am suportat consecințele. Burta mea n-a adăpostit o viață, dar peste ani a adăpostit o oroare de tumoare pe care mi-a operat-o profesorul Irinel Popescu, care a declarat apropiaților înainte de operație că numai Dumnezeu mă poate salva. Dumnezeu mi-a arătat şi prin această încercare că „nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. 

  - Puteți să ne relatați cazuri de oameni simpli care v-au impresionat prin credința lor?
 

  - Mă impresionează în fiecare duminică la biserică bătrânele pe care le întâlnesc. Li se spune: „babele din biserică”. Mi se pare aşa urât cuvântul „babă”; nu-mi place deloc. Bătrânele astea minunate, care au o credință splendidă, care sunt luminoase, care sunt sănătoase la trup şi la suflet. Eu spun asta şi în general are mare efect la oameni: „uitați-vă că, în general, călugării nu se îmbolnăvesc de cancer; uitați-vă şi observați că sunt oameni bătrâni care vin în biserică şi sunt sănătoşi şi au mintea limpede. Și nu suferă nici de cancer, nici de gripă, nici de nu mai ştiu ce altă boală”. Asta nu înseamnă că vin în Biserică pentru a fi sănătos, dar aşa se întâmplă în general cu toți cei care împlinesc poruncile Mântuitorului. E ceva... În general, cum vorbeam la început, oamenii trebuie lămuriți prin toate mijloacele ce înseamnă să fii în Biserică. 

  - Ce credeți că ne întăreşte în credință? 

  - Eu am închinat expoziția mea de la A.S.E. celor care au murit pentru Hristos, pentru țară, pentru neam. Şi mă gândesc la Valeriu Gafencu, căruia i-am făcut portretul. Am citit cartea despre viața lui, cartea lui Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos”. Am fost absolut „fermecată” de suferința enormă a lui Valeriu Gafencu şi a tuturor celor din închisoare.


  Toți cei care erau cu Hristos în puşcărie au spus: „Niciodată nu am mai fost aşa de fericiți după puşcărie, cum fusesem în puşcărie”, pentru că Hristos îi mângâia. În momentul în care suntem cu Hristos, într-adevăr suntem fericiți. Nu e deloc uşor să stai în temniță şi să suporți ce au suportat ei. Dar au trecut peste toate datorită credinței puternice şi dragostei față de Dumnezeu. 

  - Faptul că sunteți recunoscută şi apreciată ca artist vă afectează duhovniceşte? Nu vă face să alunecați în mândrie? 

  - Încerc să mă feresc de păcatul mândriei. Ceea ce mă salvează pe mine este faptul că eu nu am fost un om talentat. Eu îmi dau seama perfect de bine, Dumnezeu m-a făcut să văd lucrul ăsta, că n-am fost un om talentat. Am făcut lucruri foarte bune, dar numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut lucrul ăsta, îl ştiu, şi asta mă salvează de mândrie. Uneori stăteam la un peisaj şi n-aveam chef să lucrez, dar tot timpul mă rugam. Tot ceea ce am făcut, am făcut sub rugăciune. Dumnezeu mi-a dat această conştiință a faptului că El există şi că eu nu pot să fac nimic fără ajutorul Lui. 

  - Sunteți artistă. Ce părere aveți despre panourile publicitare care au invadat Capitala? 

  - Sunt multe panouri publicitare foarte vulgare şi lascive. De ce trebuie să mă oblige pe mine, locuitor sau trecător pe acea stradă, să văd un lucru aşa de vulgar? Că nu poţi să-ţi închizi ochii, mergi pe stradă şi vezi fără să vrei. Primarul nu ar trebui să accepte așa ceva. În momentul în care omului îi arăți tot timpul lucruri lascive, îl conduci spre lascivitate. Mi se pare că aceste panouri sunt un rău imens. Dacă eşti un om normal – nu „habotnic”, ci normal – nu poți să te uiți, pentru că îți fac rău, te indispun. De asemenea, la televiziune reclamele sunt lascive în proporție de 70%. 

  - Ați închinat această expoziție de la A.S.E. martirilor. Ce putem să facem fiecare dintre noi pentru a cinsti memoria martirilor? 

  - Să trăim frumos, să ne amintim tot timpul de ei şi, amintindu-ne de ei, ne obligăm să fim aşa cum trebuie față de țară, pentru că ei au fost martiri pentru credință şi pentru țară. În momentul în care eu fac tot ce e bine pentru țară, le cinstesc memoria. Prin această expoziție m-am gândit să-i cântăm pe toți cei ce au renunțat la tot ca să-şi apere credința şi crezul. 

  Doamne, când aud urletele demente din cadrul meciurilor de fotbal sau de la un concert isterizant, mi se rupe sufletul de nimicnicia noastră! Nu credem oare că trebuie să ne trezim şi să ne adresăm aşa: „Mai Marilor Voievozi ai oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, cu rugăciunile voastre să ne acoperiți pe noi cu acoperământul măririi aripilor voastre celor netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: izbăviți-ne din nevoi, ca nişte mai mari peste cetele cereşti, peste puterile cetelor celor de Sus.”


  Sfinții ne luminează, ne conduc, ne îndrumă, ne ajută, numai să-i chemăm. Să nu uităm că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus şi ne spune „Bucurați-vă!” 

A consemnat Raluca Tănăseanu

Foto: Florica Jianu

Interviu apărut în Familia Ortodoxă

Sursă foto: Creştin Ortodox