Cuvinte despre bărbătia duhovnicească (2) - Stareţul Dionisie

1. Un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i în­văţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer, ca creştin, trebuie să fii sfânt.

2. Preoţii şi, mai mult, arhiereii trebuie să fie ca soarele, aşa să strălucească pentru credincioşi şi creş­tinii de rând. Preotul este apostolul neamului, să apere credinţa şi neamul. Suntem creştini şi români.

3. Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lu­crul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consi­der, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

6. Să ne sfătuim cu blândeţe, sfătuire duhovni­cească, să ne tăiem nervii şi atunci se pogoară harul Sfântului Duh peste noi.

15. Ce mare dar a dat Dumnezeu oamenilor! Li­bertatea de a alege între bine şi rău. Ştii că asta e calea cea strâmtă şi necăjicioasă care duce la Rai şi cealaltă cea largă care duce la pierzare. Vrei, te mântuieşti, nu vrei, nu te mântuieşti.

19. Trebuie răbdare în suferinţe şi necazuri. Dum­nezeu nu pedepseşte, ci te mângâie, te cearcă, şi ai să ai mare plată de la Domnul. Să nu crezi că te-a pedep­sit Dumnezeu. Mai aproape este Domnul de cel bolnav, deci şi de tine.

29. În toate situaţiile, oricâte necazuri ar fi, tre­buie să ne punem nădejdea toată la Domnul şi singuri să ne facem pace (să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea lăuntrică), să fim buni şi calmi, că nervii nu-s buni. Iritarea nervoasă îl distruge pe om, şi sufleteşte şi trupeşte. Sunt situaţii când am avea tot dreptul să ne tulburăm, că la mijloc e lucrarea Satanei, dar noi să ne facem în pace, cu răbdare şi cu iubirea de aproapele.

36. Din păcate, noi, românii, nu prea avem o bărbăţie duhovnicească, aşa ca o hotărâre, ca o ambiţie duhovnicească. Să zici aşa: “Da, aici e greu sau altfel, dar eu sunt bărbat şi am să rabd aici orice ar fi.” Daca ai patima egoismului, cu nici un chip nu poți trece pe la vămile văzduhului.

66. În Biserică trebuie să ascultăm cuvintele dum­nezeieşti ca cum le-am soarbe, ca cum am fi însetaţi, aşa să ne facem o dispoziţie lăuntrică, şi atunci vom avea răbdare şi ne vom folosi duhovniceşte.

67. Părinte, să ţii minte: când vei avea ispitele cele mai mari, să nu dai înapoi, să nu-ţi pierzi răbdarea, ci să te rogi cu smerenie Domnului. Nu ca şi cum ai avea dreptul, că asta e înălţare şi e urâtă rugăciunea asta înaintea Domnului. Noi, după adevăr, nu avem nici un drept înaintea lui Dumnezeu, decât să ne smerim con­tinuu. Să ţii minte asta cât vei trăi, că nu vor fi ispite puţine.

68. Să ai bărbăţie duhovnicească şi să te rogi Dom­nului cu smerita cugetare, cu zdrobire, că noi suntem de nimic înaintea Domnului, orice vom face. Nu că “am dreptul să-ţi cer asta, că uite, de ce mi se întâmplă aşa şi aşa?”

69. Rugăciunea este foarte importantă. Dacă por­nim cu râvnă hotărâtă, ne silim firea, atunci şi Bunul Dumnezeu ajută cu harul Său. Dar trebuie silinţă, multă silinţă din partea noastră.

70. Nu socoti că cei care au egoism sunt sănătoşi la minte. Nu! Patima i-a biruit şi se îmbolnăvesc de nu te mai poţi înţelege cu ei. De aceea să fim atenţi să nu lăsăm să ne stăpânească egoismul, să nu ne pretindem că suntem ceva, “că eu ştiu mai bine ca altul” sau al­tele de felul acesta, că atunci harul Duhului Sfânt ne acoperă.

72.Trebuie să ne silim să avem dragoste. Chiar dacă nu avem din inimă, trebuie să ne silim să o arătăm măcar. Aşa ne porunceşte Biserica, aşa ne porunceşte Adevărul. Sigur, dacă nu ai dragoste din inimă, să o arăţi altuia pare o falsificatură, ca o politică, diplomaţie, dar aşa trebuie, măcar că nu o avem din inimă să ne silim să o arătăm în formă.

73. Harul Sfântului Duh ajută, dar asta dacă noi suntem bărbaţi; dar, dacă noi plecăm imediat capul la ispită, atunci ce mai este de făcut? Şi ispite sunt nenu­mărate, fiindcă ispititorul este duh şi este meşteşugăreţ şi ne înşeală uşor.

80. Dacă nu putem fi ca îngerii – să nu cădem, măcar să nu fim ca diavolii – să nu ne pocăim.

81. Cel mai mare pericol asupra noastră este netăierea voii noastre, adică întărirea în voile noastre şi de aici egoismul, care este cea mai puternică armă a Sa­tanei, cea mai distrugătoare, fără greş, “armă atomică”. Dacă ai egoism, mai poţi să te îndrepţi? Greu, pentru că îţi trebuie smerita cugetare. Dar aşa, în egoism, spui: “Numai eu ştiu. Ce cred eu este bine.”

85. Să conştientizăm că suntem neputincioşi şi să ne smerim în faţa lui Dumnezeu. Să cerem cu îndrăz­neală la Dumnezeu, la sfinţii Lui, să ne miluiască pen­tru bunătatea Lui.

86. Trebuie să ştim cum să cerem, ce să cerem şi pentru ce să cerem.

87. “Neîncetat vă rugaţi, pururea mulţumiţi”, adi­că niciodată să nu ne pierdem nădejdea.

92. Trebuie răbdare oriunde ai fi, pentru că răbda­rea niciodată nu ruşinează şi cu răbdare avem nădejde că ne vom împlini dorinţa mântuirii.

93. Orice rugăciune este bună. Şi “Doamne Iisuse”, şi Psaltirea, şi să ridici mâinile în sus câteva minute să ceri milă la Dumnezeu, dar totul este să ai liniştea şi pacea sufletului, pe care o câştigi numai dacă ai înrădă­cinată în sufletul tău smerita cugetare. Şi întotdeauna când ne rugăm, să o facem cu umilinţă, adică să ştim că suntem nevrednici în faţa lui Dumnezeu, şi chiar şi că rugăciunea noastră nu este vrednică a fi primită.

94. Cum să facem cele duhovniceşti? Adică cum să ne păzim pe calea cea dreaptă? Să respectăm povăţuirile Bisericii.

100. Trebuie să avem răbdare şi să ne purtăm sar­cinile şi neputinţele unii altora şi aşa ne vom mântui. 

Din: Starețul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II, Editura Prodromos, 2010. 

Sursa: Călăuza Ortodoxă  .