Ruptă din trupul Moldovei în 1812, Basarabia este încă pe cruce – căci străinătatea este o cruce. A nu fi alături de părinți și frați, dar a trăi ca și cum ai fi alături de ei, păstrând dragostea și cumințenia, chiar și atunci când ești dus și ucis în Siberia ori Kazathan, este proba că rădăcina din care a odrăslit Basarabia este un gând al lui Dumnezeu ce a purtat un nume – neamul românesc.
Datori suntem cei din stânga Prutului să rămânem credincioși părinților noștri, datori suntem cei din dreapta Prutului să conștientizăm că nu am făcut pentru frații rămași în stânga cât au făcut ei pentru noi.
În aceste zile vor fi câteva postări despre oameni care au înțeles acestea, au reușit să perceapă gândul lui Dumnezeu cu neamul în care i-a sădit și au reușit, prin viața lor, prin chipul lor, să arate chipul părintelui lor pământesc – neamul românesc, și chipul Părintelui Ceresc.
Intitulăm aceste postări Portrete pentru a le folosi ca modele, dar și ca oglinzi în care să vedem cum suntem față de părinți și Părinte.
Doamna Alexandra Russo - chip al Basarabiei pătimitoare
(†11 mai 1943, Turchestan)
Descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova - care l-a dat culturii române la începutul secolului XIX pe Alecu Russo, - doamna Alexandra Russo s-a pus cu tot sufletul în slujba idealului naţional şi creştin, pe care l-a mărturisit cu preţul vieţii sale. Iubită şi respectată în Basarabia,doamna Russo a sprijinit în vremurile tulburi de dinaintea războiului mişcarea naţionalistă din ţară. Casa ei de pe moşia de la Orhei devenise un adevărat focar de rezistenţă creştină şi românească, fapt pe care stăpânirea nu i l-a putut ierta.
„Pe doamna Russo a cucerit-o un cântec. Într-o seară de toamnă prin anul 1932, la moşia familiei din Lupa Rece, a cerut adăpost un grup de tineri legionari conduşi de studentul teolog Gheorghe Tudorache, care a devenit mai târziu preot. Casa le-a fost deschisă după proverbiala ospitalitate românească. Tinerii au cântat: „Peste mormântul tău sfânt de la Putna”... Iar acest cântec i-a topit sufletul doamnei Russo... Din clipa aceea soarta ei a fost pecetluită, alăturându-se trup şi suflet idealului naţional al acelor tineri.” (din însemnările doamnei Lucia Popşor)
Când, în septembrie 1939, a fost trecută pe lista celor trei persoane care trebuiau împuşcate în judeţul Orhei, chestorul de poliţie, cunoscându-o, i-a şters numele, trimiţându-o în lagărul de la Sadaclia. În aprilie 1940 s-a întors în mijlocul familiei, dar nu pentru multă vreme. Peste numai două luni Basarabia a fost cedată Rusiei. Începea calvarul refugiului în ţară. Doamna Russo a vegheat să poată pleca în siguranţă peste Prut cât mai multe familii de români şi s-a îngrijit personal de trimiterea în ţară a deţinuţilor români din procesul lui Armand Călinescu, aflaţi atunci la Chişinău. Ea însă a hotărât să rămână cu orice preţ în Basarabia. În scurt timp a fost chemată „să dea o declaraţie” la NKVD şi nu s-a mai întors. A luat drumul deportării şi al cumplitelor închisori din Rusia sovietică. La insistenţele copiilor la Crucea Roşie Internaţională pentru a afla veşti despre ea, li s-a comunicat că a murit la 11 mai 1943 într-o închisoare din Turchestan. Câte chinuri va fi îndurat în acei ani, mintea nu-şi poate închipui, ci numai Singur Dumnezeu cunoaşte!
Amintiri de la Sadaclia
În toamna anului 1939, în lagărul de la Sadaclia din judeţul Tighina, comandantul lagărului, deschizând uşa în sala de mese, unde se aflau fetele, a introdus o persoană care părea „foarte în vârstă”, şi apoi a plecat imediat, încuind uşa. Doamna „în vârstă” avea fruntea legată cu un fular crem. Îndată ce a intrat a exclamat: „Sunt fericită că mă aflu în mijlocul vostru!” apoi şi-a dat la o parte fularul. A apărut o frunte enormă, luminoasă, de sub care străluceau doi ochi căprii şi calzi. Apoi s-a prezentat spunând că are acasă cinci copii, ca fetele de acolo. S-a integrat întru totul în atmosferă, exclamând în toate ocaziile când se râdea, se povestea de-a valma ori se făceau tot felul de lucruri ca la 18-19 ani: „Aşa e şi la mine acasă!”. Lua parte cu mare bucurie la discuţiile din lagăr, fiind un fel de casaţie în formularea concluziilor. Era şi firesc, căci cultura, experienţa, trăirea ei, care pe atunci avea 48 de ani, erau la un nivel net superior fetelor de acolo (între 18 şi 25 de ani). Uneori acestea nu înţelegeau uşor unele lucruri. Aşa de exemplu, era greu de acceptat pentru mentalitatea ce-o aveam atunci, că legii onoarei, după care ne ghidam, ca fiind cea mai înaltă şi importantă, îi corespunde în plan creştin smerenia, care este cea mai mare virtute, alături de dragoste.
Tot de la doamna Russo, pentru prima oară am auzit noi, fetele de atunci, că Harul lui Dumnezeu lucrează prin preot indiferent de păcatele lui, asemeni unei raze de soare, care rămâne aceeaşi, chiar dacă trece printr-un geam care nu este curat. Doamna Russo ne povestise cu mare emoţie şi evlavie de prima ei spovedanie adevărată şi totală pe care a făcut-o chiar înaintea preotului pe care îl judecase mai mult.
(din însemnările doamnei Lucica Popşor)
Cei cinci copii ai săi: Leonid, Alexandra, Sofia, Marina şi Ecaterina
Crescuţi de mama lor în duhul dragostei de Dumnezeu şi neam, cei cinci copii ai doamnei Russo, aflaţi atunci la vârsta adolescenţei, au urmat toţi calea pătimirii şi a jertfei. Chipul mamei le-a fost în toată vremea icoană şi lumină, întărindu-i în toate necazurile ce s-au abătut asupra mult încercatei lor familii.
Fiul doamnei Russo, Leonid, de 21 de ani, student la Agronomie în Iaşi, vine în 1944 la Chişinău pentru a clarifica situaţia moşiei, dar este arestat pe loc şi dispare fără urmă. Cele patru fete izbutesc să se refugieze la Bucureşti, în casa mare a familiei pe care o moşteniseră după moartea tatălui lor, Marin Chiriţescu Arva, fost rector al Institutului Agronomic din Capitală şi unul din cei mai mari savanţi ai agriculturii româneşti. Din blocul cu trei etaje, aproape de şosea, construcţie frumoasă şi veche, proprietate a tatălui lor, nu au putut obţine nici măcar un apartament, ci numai câteva dependinţe la subsol, lângă camera de încălzire a caloriferelor.
Apariţia fetelor doamnei Russo în rândul tineretului creştin şi naţionalist din Bucureşti a fost o uimire pentru toată lumea. Aceste fete - cu câte două cozi groase, lungi, pe spate, cu fruntea înaltă şi privirea dreaptă - deşi deosebite una de alta ca personalitate, aveau în comun ţinuta demnă, elegantă, vorba puţină şi o mare modestie. Aduceau cu ele toată poezia dar şi drama Basarabiei îndoliate. În scurtă vreme au cucerit sufletele tuturor. Valul de nimicire a rezistenţei româneşti nu le-a ocolit însă nici pe ele...
Alexandra - Lealea, cea mai mare dintre surori, studentă la Agronomie, a fost arestată şi condamnată, iar după închisoare i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Sofia - Stanca, studentă la Academia Comercială, a luat trecut şi ea prin mai multe închisori de femei şi apoi prin Bărăgan, cu o mare putere de dăruire şi jertfă. Marina - Ghega, studentă la Medicină, şi-a urmat surorile în anii grei de temniţă, lăsând celor care au cunoscut-o amintirea unui suflet mare şi cald.
O fostă deţinută îşi aminteşte: “Camera 22 de la Arad mi-a produs o impresie zguduitoare. Prima pe care am putut s-o diferenţiez a fost o figură cu ochi mari, luminoşi, cu nişte codiţe negre şi care, cu o voce nefiresc de subţire, ca de copil, ne-a urat “Bine aţi venit!”. “Asta-i Ghega!”, mi-a şoptit Nina. Un nume de care-mi pomenise şi Medeea, cu mulţi ani în urmă, amintind lumina pe care-o avea pe frunte şi de extraordinarul ei spirit de sacrificiu. Îmi povestise cum odată, studentă fiind, şi-a dat paltonul unui sărac, ea întorcându-se în rochie, pe un ger cumplit. Mai târziu aveam să-mi dau seama că şi în închisoare proceda la fel”. (Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte)
Ecaterina - Cotea, care avea doar 10 ani când s-au refugiat în Bucureşti, era mereu în preajma surorilor mai mari, care-i purtau de grijă. Mai târziu a absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti şi a luat şi ea calea temniţei. În închisoare s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind eliberată printr-o graţiere excepţională. Dragostea şi îngrijirea surorii ei mai mari, Stanca, i-au adus în chip minunat vindecarea.
***
Valul de arestări din 1953 a cuprins în total 18 persoane din familia Russo, cu condamnări între 5 şi 25 de ani. Aşa a ştiut Basarabia să-şi dea partea ei de jertfă pentru ţara de care a fost ruptă. Aşa a ştiut o mamă să-şi afierosească pruncii lui Dumnezeu, ştiind că “cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.
Sursa articolului: Familia Ortodoxă, nr. 28, mai 2011
0 comments:
Trimiteți un comentariu