”Se urcă Basarabia pe cruce” - Portrete Parintele Sofian Boghiu - Apostolul Bucureștilor

   Părintele Sofian s-a născut pe 7 octombrie 1912, în Basarabia, satul Coconeștii Vechi, raionul Bălți, Serghei Boghiu. Chipurile părinților săi, Ioan și Alexandra, a bisericii în care se rugă de copil și al preotului care l-a botezat le-a purtat toată viața în inimă sa.

La 14 ani a intrat că frate la schitul Rughi – Soroca, în toamnă anului 1926. Având o voce foarte frumoasă, a urmat şcoala de cântăreţi bisericești de la Mânăstirea Dobrușa din Soroca, între anii 1928 şi 1932, după care a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primând numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din oraşul Bălţi, de către ÎPS Mitropolit Ţiţ Simedrea.

Întrebat care au fost duhovnicii și stareții care l-au format în tinerețe a spus:” Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins să citesc pravila călugărească; Protosinghelul Gherontie Guţu, primul meu stareţ de la Rughi, unchiul părintelui Felix – prietenul meu de toată viaţa, de la care am deprins cantările şi rânduiala de la strană; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Mănăstirea Dobrușa, de la care am învăţat să mă apropii de scrisul Sfinţilor Părinţi şi Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul şcolii de cântăreţi de la Dobrușa, de la care am deprins desenul, pictură şi simţul pentru frumos”.

Dumnezeu s-a arătat foarte darnic cu Sofian şi i-a dat şi meşteşugul picturii, în care s-a desăvârşit după ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1940-1945). În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a făcut şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Iar în 1945 a fost hirotonit preot pe seama mănăstirii Antim din Bucureşti. A fost unul dintre participanţii cei mai cunoscuţi la întâlnirile culturalo-duhovniceşti ale mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox şi ale intelectualităţii creştine laice), între anii 1945-1950. Aici l-a cunoscut pe Părintele Ioan Kulâghin, un călugăr de 60 de ani, care a fost în tinerețe ucenic al stareților de la schitul Optina, apoi a fost arestat de comuniști, iar la sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a refugiat în România, de unde a fost iarăși arestat. Părintele Ioan era un mare trăitor și dascăl al rugăciunii inimii.

La 15 iunie 1950 a fost numit stareţ al Mănăstirii Antim, iar între 1954 şi 1958 a condus și Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. A pictat mai multe biserici şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mănăstirea Neamţ.

Arestat în anul 1958, sub acuzaţia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică duşmănoasă în cadrul organizaţiei Rugul Aprins", părintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit şase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de graţiere. După ’89, despre pătimirea sa în temniţă, părintele Sofian spunea: "Dacă pot zice aşa, mi-a plăcut în închisoare... Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra... Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară... câte probleme!"

După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Până în 1998, când a fost doborât la pat de boală, a format din scaunul de spovedanie, cu răbdare, pricepere şi tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceasta i-a adus supranumele de "Apostolul Bucureştilor".

Părintele Sofian Boghiu a trecut la cele veşnice sâmbăta, 14 septembrie 2002, de Înălțarea Sfintei Cruci și a fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani, unde odihnesc mulți părinți basarabeni, refugiați în dreapta Prutului.

Învăţături despre smerenie

Arma cea mai puternică împotriva diavolului - Ce este smerenia? - Smerenia sfinţilor - Exemplul Mântuitorului - Falsă smerenie - Cumpătarea -” Nu deznădăjdui!” -” Trăim într-o epocă foarte primejduită şi de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriți” - Cea mai smerită făptură umană.

Bună seara! Ne bucurăm că în această frumoasă zi, în care sărbătorim Buna-Vestire, îl avem în mijlocul nostru pe părintele arhimandrit Sofian Boghiu, stareţul mânăstirii Antim. Tinerii din ASCOR şi Liga Tineretului l-au rugat mult pe Prea Cuvioşia sa să ne vorbească în acest post al Învierii şi îi mulţumim Părintelui Sofian pentru că a acceptat invitaţia noastră. Părintele stareţ a ales să vorbească în seara aceasta despre smerenie. Părinte, vă ascultăm.

- Mă bucur că ceea ce am să vă spun în seara aceasta este sub patronajul Mântuitorului şi al Maicii Domnului, în această zi de Bună Vestire a Întrupării lui Dumnezeu în lume. Și Mântuitorul și Maica Domnului au fost şi sunt mereu smeriţi. Dumnezeirea lui Iisus Hristos e slavă dumnezeiască; ea se coboară pe pământ într-un trup omenesc, aleasă fiind pentru această lucrare cea mai smerită fiinţa de pe globul pământesc; astfel are loc începutul împăcării lumii cu Dumnezeu, prin Întruparea Domnului Iisus Hristos.

Aşa cum s-a anunţat, doresc să vorbesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cea mai înaltă virtute creştinească: smerenia. Smerenia este foarte bună şi foarte necesară şi pentru societatea în care trăim, dar mai ales pentru fiecare persoană în parte ca să putem fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Fără smerenie, spun Sfinţii Părinţi, nu se poate intra în Cer, în Împărăţia vieţii veşnice.

Pentru acest subiect i-am consultat pe Sfântul Ioan Scărarul, în volumul IX al Filocaliei şi pe Sfântul Dorotei al Gazei (Gaza e un oraş din Tara Sfântă, în sud, către Marea Mediterană).

Arma cea mai puternică împotriva diavolului


Zis-a avva Antonie cel Mare: "Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi-am auzit glas zicându-mi: smerenia!". Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire.

Şi la întrebarea Sfântului Antonie: "Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?", oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinţă sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe şi de folos nouă, creştinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Şi, Doamne, câtă mândrie este astăzi pe globul pământesc!

Foarte rare sunt fiinţele care să fie smerite cu adevărat. Smerenia autentică, spun Sfinţii Părinţi, este singura virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.

Vrăjmaşul diavol, tatăl minciunii şi al mândriei, se amestecă în toate faptele bune şi le deformează. Vrea cineva să postească? I se şopteşte de către vrăjmaşul diavol că, dacă posteşte, va slăbi, nu va putea munci şi nu va putea învăţa. Şi îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeşte mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn şi oboseală şi astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia şi ura de săraci şi aşa este înşelat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune.

Ce este smerenia?

Smerenia însă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din însăşi persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea noastră, este însăşi dragostea plină de smerenie, care ocroteşte creatura Să fată de duşmanul diavol, duşman de moarte al omului - aşa cum este numit de Însuşi Mântuitorul, diavolul fiind ucigaş de oameni dintru început. Fericit este, fraţilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva. Smerenia nu bârfeşte, nu osândeşte pe nimeni, nu dispreţuieşte. Omul smerit nici în gând nu dispreţuieşte pe colegul său. Şi dacă-l vede pe acesta greşind, ori că are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atenţia cu grijă ca să nu-l jignească, să nu-l ruşineze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia.

Câte tulburări nu sunt în lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei virtuţi dumnezeieşti!

Şi câtă pace, câtă liniştire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieţii noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor şi a durerilor! Nimic nu poate birui o asemenea virtute pentru că orice lucru supărător i s-ar întâmpla celui smerit el se judecă îndată pe sine şi se învinovăţeşte.

Nu rabdă să fie învinovăţit cineva din pricina sa, nu rabdă să fie aruncată vina asupra altcuiva. El îşi ia răspunderea în cazul respectiv. Şi aşa trece prin viaţa netulburat, fără supărare şi cu toată odihna.
Există două smerenii, precum şi două mândrii.

Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe aproapele său, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decât el. În cazul în care va continua cu acest dispreţ şi, dacă nu se va trezi repede şi nu se va sârgui să scape de o asemenea patimă, va veni încetul cu încetul şi a doua mândrie prin care omul se trufeşte şi se împotriveşte lui Dumnezeu şi pune pe seama să isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: "Fără Mine nu puteţi face nimic".

Sunt, de asemenea şi două smerenii. Smerenia cea dintâi constă în a socoti pe aproapele său mai înţelept decât sine şi întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toţi. Ce greu este acest lucru: a renunţa la orgoliul nostru, la mândria noastră şi a ne umili din toată inima! E foarte greu, dar foarte preţios înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.

Smerenia sfinţilor

În volumul I din Filocalie este următorul cuvânt: în împlinirea poruncilor se ascunde Dumnezeu. Citim, de asemenea, în cele nouă Fericiri - Fericirea a şasea - şi acest cuvânt: "Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu". Se întâmplă cu cel smerit ca şi cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înaltă şi stă drept. Aşa este şi cu sufletul: când se smereşte, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult.

De aceea sfinţii, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei înşişi mai păcătoşi. Aşa îl auzim pe Avraam. Când L-a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ şi cenuşă. Proorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de prooroc, a exclamat: "Vai mie, sunt necurat". Când profetul Daniel era în groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mâncare, din partea lui Dumnezeu, zicându-i: "Primeşte mâncarea aceasta, pe care ţi-a trimis-o Dumnezeu". Ce-a spus atunci Daniel? El, care era un sfânt mare al Vechiului Testament, "bărbatul doririlor", cum îl numeşte Scriptura. Vezi câtă smerenie a avut în inima lui când era în groapa cu lei? De aceea fiarele nu l-au vătămat. Şi nu numai o dată, ci şi a doua oară când a venit proorocul cu mâncare de la Dumnezeu, s-a minunat şi a zis din nou: "Şi-a adus aminte Dumnezeu de mine?".

Priviţi smerenia sfinţilor, în ce sfinţire se aflau inimile lor! Nici când erau trimişi de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriţi nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviţi. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: "Mă rog Ţie, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas şi zăbavnic cu limba" (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: "Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne". Şi, simplu spunând, fiecare dintre sfinţi avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naşte în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smereşti cu adevărat, la momentul potrivit şi, astfel, capeţi această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poţi dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reuşit să adunăm cu destulă trudă şi rămânem tot goi şi tot săraci şi tot mândri şi tot neştiutori.

Când avva Agaton din Pateric era să se sfârşească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el fraţii: "Părinte, te temi şi tu de judecata lui Dumnezeu?"; iar el a zis: "Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt şi eu. De unde să ştiu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecată lui Dumnezeu şi alta cea a oamenilor". Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei.

Cu alt prilej, un frate a întrebat pe un bătrân: "Ce este smerenia, părinte?" Şi a zis bătrânul: "Smerenia este un lucru mare şi dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupeşti în cunoştinţă şi prin a se socoti cineva mai prejos decât toţi şi a se ruga totdeauna lui Dumnezeu." Cine împlineşte aceste trei poveţe dobândeşte această mare taină, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiască şi de neînţeles.

Exemplul Mântuitorului

În încheiere, adaug şi această precizare: Sfinţii Părinţi sunt unanim de acord că, prin Întruparea Sa (fapt unic în tot Universul), Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat modelul smereniei. Prin Întrupare, trăind viaţa Sa pământească plină de umilinţă, plină de smerenie şi sfârşind prin moartea pe cruce, prin toate aceste fapte, Mântuitorul rămâne, pentru veşnicie, adevăratul model al smereniei.

Acum, după 2000 de ani de la Întruparea Sa, Domnul Iisus, prezent în Cer şi pe pământ, continuă să fie iubit, dar şi hulit, înjurat şi tăgăduit. Maică Să, Sfânta Fecioară Maria, de asemenea, continuă să fie hulită şi tăgăduită. Gândiţi-vă la sectanţi, cât o smeresc, cât o umilesc pe Maica Domnului, această sfântă a sfintelor, această Sfântă Fecioară care a întrecut în curăţie pe îngeri, după cum se spune: cea - aşa îi cântăm Maicii Domnului. Pe aceasta duşmanii ei o neagă şi aduc fel de fel de hule împotriva ei. Iar Maica Domnului, bună fiind, smerită fiind, îi iartă şi îi aşteaptă să se întoarcă la calea cea bună!

În sfânta Sa smerenie, smerenie plină de dragoste, Domnul nostru Iisus Hristos ne iartă, ne rabdă şi continuă să ne iubească; aşa cum a iertat pe ucigaşii Săi de pe cruce. Pe El să-L rugăm, din adâncul inimilor, ca să stingă răutatea şi mândria din sufletele noastre şi să aprindă în noi candela sfintei Sale smerenii plină de dumnezeiască dragoste. Atât... În rest, urmează ca fiecare dintre noi - şi dumneavoastră bărbaţi şi femei, studenţi şi studente - să punem în aplicare această dumnezeiască virtute a smereniei. Aceasta îi place lui Dumnezeu mai mult decât orice. Dumnezeu şi Maica Sfântă să ne ajute!

***
- Mulţumim părintelui Sofian. În continuare, în a doua parte a acestei întâlniri, vă rugăm să îi adresaţi întrebări părintelui stareţ.

Pentru început, o primă întrebare: faptul că astăzi, în România, aproape toate merg rău, se datorează şi lipsei noastre de smerenie?

- Sunt convins!

Dacă cei de care depinde starea fericită a ţării noastre ar gândi mai sincer şi cu mai multă bună-cuviinţă, s-ar putea schimba multe lucruri în România. Dar nu depinde numai de ei îndreptarea lucrurilor. Trebuie o colaborare în această muncă obştească, chiar dacă, de obicei, celor care conduc le este bine, iar celorlalţi le este rău. În clipa când ieşeam de la mânăstirea Antim m-au întâmpinat poate zece săraci şi mai în vârstă şi copii, cerându-mi bani pentru pâine. Aşa am ajuns, cu acest Bărăgan plin de grâne şi Moldova la fel: să n-avem pâine!

Dacă nu avem pâine, să avem credinţa şi smerenie înaintea lui Dumnezeu şi să cerem pâinea noastră cea de toate zilele. Aceasta este, în primul rând, pe înţelesul nostru, al tuturor, pâinea de fiecare zi, dar este mai presus de toate pâinea împărtăşaniei, pâinea Sfintei Euharistii. Aceasta este pâinea cea spre fiinţa, spre existentă.

Câţi din cei care sunt aici s-au spovedit sau se spovedesc şi câţi se împărtăşesc? Unii nu se pot împărtăşi decât mai rar, din cauza unor crime ascunse, din cauza unor păcate tăinuite, care până la urmă clipă: avorturile. Cine este ucigaş de fiinţe nevinovate şi fără apărare nu se poate împărtăşi imediat, pentru că îşi spurcă trupul, acest templu al Duhului Sfânt din noi, îl spurcă. Acolo locuieşte Dumnezeu de la Sfântul Botez şi, alungând pe Dumnezeu din noi, rămânem goi, numai cu diavolul, din cauza păcatelor noastre.

Şi de aceea, răspunsul la prima întrebare este că smerenia, dragostea şi sinceritatea ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea îndrepta viaţa noastră şi a societăţii româneşti în general.

Falsa smerenie

- Vă rugăm să ne vorbiţi despre falsă smerenie.

- La noi în mânăstire este cineva care face câteva plecăciuni - aşa, când este într-o toană foarte bună - şi, dacă-l mai zgândări puţin, spune: "Iartă-mă, părinte, că am făcut un gest de smerenie bizantină", adică un gest de smerenie falsă. Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuţi, cuviincioşi, respectuoşi, dar te lucrează pe ascuns; te vorbesc de rău, te hulesc şi răutatea ascunsă din inima lor alungă acest duh al Mântuitorului Care zice: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima. E vorba aici de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curăţie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivă, înjoseşte virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea - să mă ierte cine mă aude şi nu-i convine - şi în politică: politicianul promite foarte generos, dar după aceea face tot ce ştie el. Dar acesta este un domeniu pe care-l cunoaşteţi foarte bine şi nu-i nevoie să-l mai discutăm.

- În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de creştini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

- Ştiu că este un gând răspândit între creştini după care smerenia este umilinţa netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile şi picioarele găurite de cuie şi cu suliţa împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morţi.

Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră ştiţi, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalţi nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primeşte; eu sunt un prost, el e foarte deştept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveţi la inimă, aşa cred. Sunt şi în familii, sunt şi în universităţi şi în toate instituţiile omeneşti asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există şi persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Şi pe cine alegeţi? Eu cred că alegeţi pe un om cu buna-cuviinţă. Ai încredere în el, e serios şi tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac nişte lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste şi conştiinciozitate, nu uşurătate; şi îi preţuim, pentru că sunt nişte oameni serioşi şi nişte oameni cinstiţi sufleteşte.

Un act de smerenie măruntă - aşa cum mărunţi suntem şi noi, de bună-cuviinţă şi de seriozitate este sinceritatea.

Aşa este omul: când este smerit, este şi sincer, este şi conştiincios, iar ceea ce face el dăinuieşte. Pe când la oamenii mândri şi lucrul lor e superficial, făcut în grabă şi cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă. Un om smerit e un om care ţine legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Şi Dumnezeu, fiindcă este smerit şi plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viaţă.

- Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi spun că, atunci când ne rugăm, Duhul Sfânt se roagă în noi. Cum să înţelegem acest lucru?

- Să înţelegem cum scrie. În fiecare dintre noi, de la Botez, este Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluita în inima noastră duhovnicească. În capitolul al treilea de la I Corinteni, Sfântul Apostol Pavel ne întreabă, ca şi cum e un lucru pe care trebuie să îl cunoaştem fiecare foarte bine: "Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?". Adică Duhul Sfânt este în noi. Nu numai El, ci şi Sfânta Treime, toată Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Marea liturghie lăuntrică acolo se săvârşeşte. Liturghia din afară este imitaţia celei dinlăuntru şi a celei dumnezeieşti din ceruri. Aşa că Duhul Sfânt din noi se roagă şi ne îndeamnă la rugăciune.

O, de-am înţelege noi acest strigăt şi acest impuls, acest îndemn al Duhului Sfânt din noi. Cât ne cheamă, cât ne îndeamnă, cât ne întăreşte! Să ne rugăm şi să ţinem legătura cu Dumnezeul părinţilor noştri! Aşadar, Duhul Sfânt se roagă în noi, după cum spune fericitul Sfânt Apostol Pavel.

- Teoretic ştim cât este de folositor să fim smeriţi. Cum să facem să şi simţim acest lucru?

- E o problemă foarte grea şi foarte necesară. În Pateric un frate l-a întrebat pe un avvă: "Părinte, ce este smerenia?" Şi părintele bătrân i-a răspuns: "Smerenia este dumnezeiască şi nu se poate dobândi decât prin lucrare, prin lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".

Dacă vrem să fim smeriţi, să ţinem rânduielile creştine. Când vă întâlniţi acasă cu Noul Testament, citiţi predica de pe munte a Mântuitorului care se află în capitolele V, VI şi VII de la Evanghelia după Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dăruire, e vorba despre păzirea în curăţie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt. Mulţi, începând din tinereţe, îşi pervertesc trupul, dragi tineri şi vârstnici, îşi pervertesc trupul şi au acest răspuns pentru părinţii sau prietenii lor: "Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa". Ce-i viaţa pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux şi necredinţa. Nu au nevoie de Dumnezeu.

Ca să fii smerit, v-am spus ce condiţii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune părintele din Pateric: ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei. Adică postul, metăniile, asceza aceasta trupească şi sufletească, păzirea ochilor să nu vadă deşertăciunile vieţii, păzirea gurii să nu spună vorbe rele - "pune, Doamne, pază gurii mele şi uşa de îngrădire împrejurul buzelor mele, aşa cum se cântă la slujba de seară.

- Vă rugăm să comentaţi un citat din Sfântul Siluan Athonitul: "Noi nu suntem smeriţi şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei care trăiesc împreună cu noi".

- Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea creştină. Când am citit-o, am simţit cum mă luminez. Se găseşte în această carte însăşi esenţa scopului vieţii: a trăi în Duhul lui Dumnezeu. Aşa cum spune el, dacă trăim această smerenie şi această dragoste şi bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi înşine, fiecare dintre noi suntem mulţumiţi, plini de viaţă, plini de doriri bune, de muncă şi avem relaţii personale autentice cu ceilalţi oameni, relaţii întemeiate pe o dragoste adevărată.

Dacă nu urmăm calea lui Dumnezeu ne purtăm ca nişte duşmani unii fată de alţii. Sunt în familiile noastre persoane care, de douăzeci sau treizeci de ani, nu-şi vorbesc, deşi provin din aceeaşi mamă şi din acelaşi tată. Sunt persoane care de douăzeci-treizeci de ani nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit. Nu se poate ca în asemenea vase de lut, mânjite de toate păcatele, să rodească smerenia sau faptă cea bună. Trebuie întâi curăţit acest vas de lut (aşa este numit trupul de către Sfântul Pavel: vas de lut).

Asta suntem noi. Pentru trupul nostru facem totul în viaţă, chiar şi sacrilegii. Facem totul ca să fie întreţinut acest vas de lut din care, într-o bună zi, cedează ceva; iar acest aparat extraordinar de meşteşugit, alcătuit de Dumnezeu, această maşină unică mai presus de orice maşină sofisticată din lume, se stinge, se topeşte şi aleargă la ea şobolanii şi şerpii şi toate jivinele pământului ca să se hrănească cu ceea ce noi, cu preţul vieţii noastre, am adunat şi am pus în acest cort de lut, în acest trup omenesc.

De aceea, fraţi creştini, nu sunt pentru defăimarea trupului, pentru că acesta poartă întru el harul lui Dumnezeu, poartă Sfânta Treime. Trupul acesta pe care-l purtăm toată viaţa, pe toate străzile, va învia împreună cu sufletul nostru. Astfel încât trupul nu trebuie urgisit, el are nevoie şi de asceză, dar trebuie să fie şi îngrijit.

Aşa să străbatem această viaţă pământească, ţinând seama şi de trup, şi de suflet, însă trupul să fie pe al doilea plan, deoarece atunci când vom muri, trupul va rămâne ţărânei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat întâi de Dumnezeu, pentru ca la sfârşitul istoriei, în Ziua de Apoi, să fie judecat şi trupul împreună cu sufletul, primind atunci răspuns şi răsplată pentru toată viaţa noastră.

- Risipirea gândurilor este un semn al mândriei? Cel smerit are vreodată gândurile risipite?

- Cel smerit are şi el gânduri risipite, după cum spune şi Sfântul Agaton: "Sunt om". Aşa şi noi, suntem oameni şi gândul ne zboară. La acest zbor contribuie foarte mult şi diavolul. Diavolul are un singur gând, extraordinar de important: să nu ne lase să ne rugăm. Întreaga lui osteneală este pentru a tăia această legătură dintre noi şi Dumnezeu. Atunci e satisfăcut şi atunci ne împinge în risipirea gândurilor.

Cel smerit, care are permanent în el Duhul lui Dumnezeu, fără îndoială că, atunci când se simte înstrăinat de Dumnezeu, îşi dă seama îndată, se mustră imediat în conştiinţă, oriunde se află şi cere de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului ajutor ca să depărteze din inimă şi din viaţa lui acest nor de gânduri. Are şi el gânduri, ca orice om, dar ia repede măsuri pentru a se elibera de ele. Pe când, în cazul celui mândru, asta-i pâinea lui: gânduri pătimaşe, fel de fel de amintiri, fel de fel de imagini şi - mai ales în viaţă pe care o trăim acum - filmele de la televizor, acele filme de după miezul nopţii.

Eu nu am televizor şi nici nu o să am vreodată. Nu vreau aşa ceva şi n-am timp să mă uit. Dar se plâng mulţi, nu numai vârstnici, dar şi tinerii se revoltă împotriva acestor gânduri, împotriva acestor imagini ticăloase, păcătoase, pe care le aduce televizorul în viaţa lor sufletească. Nu le uită. Li se lipeşte de minte câte o imagine spurcată şi nu mai pot scăpa de ea. Parcă a uitat-o, dar când face rugăciune, chiar când e în biserică, în centrul Sfintei Liturghii, îi vine această plăcintă - iertaţi-mi cuvântul, această imagine urâtă, îl murdăreşte şi îl spurcă pe dinăuntru.

Aşa încât smeritul se roagă să-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de această înstrăinare de Dumnezeu. Cel mândru se complace în astfel de lucruri; sfatul meu este să nu se mai complacă în asemenea gânduri ruşinoase. Eu le spun: "dragă tinere student, care ai asemenea imagini spurcate şi te desfătează aceste filme erotice şi parcă ai sta numai lângă ele, aceasta este o irealitate, este o înşelare, este o imagine mincinoasă acolo, undeva, pe ecran. Gândeşte-te! Sunt tineri căsătoriţi, foarte mulţi, care îşi ating acest scop pe care băiatul sau fata îl urmăresc, acest lucru murdar, într-un fel". Este bine să depărteze asemenea năluciri care-l mânjesc şi să se gândească la faptul că, după căsătorie, care este făcută cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor trăi toată viaţa împreună, bărbat şi femeie.

Totuşi, dacă fericirea omenească ar consta numai în această legătură trupească, nu s-ar întâmpla atâtea divorţuri în lume, atâtea despărţiri şi chiar crime între tinerii care s-au căsătorit. Unde-i "fericirea" după care ai alergat toată viaţa, până la căsătorie? Unde-i ceea ce ţi s-a spus în film, arătându-ţi numai lucruri foarte plăcute şi înfloritoare pe dinafară? Erau nişte minciuni. Adevărata viaţă este atunci când te căsătoreşti, când ai copii, când te rogi, când îţi înveţi copiii să se roage, să postească şi ei, să fie cuviincioşi, sinceri şi prietenoşi cu cei din jur. De asta are nevoie lumea de astăzi, de această prietenie sinceră, de această dragoste sinceră, pe lângă minciuna şi trufia care ne copleşesc.

Cumpătarea

- Cum se poate practică smerenia în căsătorie?

- Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul fată de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tată să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.

Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând buna-cuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.

Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele şi buna-cuviinţă fată de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea şi buna-cuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.
- Unii Sfinţi Părinţi consideră că vârful virtuţilor ar fi dreaptă socoteală. Aceasta şi pentru că o smerenie înţeleasă greşit se poate transforma într-o lipsă totală de atitudine. Ce ne puteţi spune?

- Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnă să ne apropiem de această idee a Sfinţilor Părinţi, care se găseşte şi în Filocalie: aceea a dreptei socoteli. Dreapta socoteală sau echilibrul în viaţa noastră înseamnă a merge pe o cale dumnezeiască, pe calea de mijloc. Acest echilibru al vieţii să-l avem totdeauna în faţa noastră. Pentru că se întâmplă să fie abateri la stânga sau la dreapta. Cineva care este evlavios şi doreşte să facă voia lui Dumnezeu şi să plinească poruncile se angajează în post, în rugăciune, în milostenie, în asprimea vieţii şi este foarte bine. Dar să meargă pe o cale echilibrată.

Pentru că sunt unii care postesc, postesc foarte aspru, chiar post negru; şi el lucrează într-un mediu toxic şi mănâncă, de pildă, fără ulei, acuma în Postul Mare. Maşina aceasta omenească are însă nevoie de material pentru întreţinerea ei. Dacă asuprim trupul prea tare, ne îmbolnăvim, cerem ajutorul doctorului şi el ne dă regim de spital. Din cauza unei asemenea boli pe care o are un postitor exagerat, el trebuie să mănânce mâncăruri în afara postului, mâncăruri de carne şi celelalte. Asta fiindcă, în loc să postească două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea post mai aspru şi în celălalt timp al săptămânii să postească normal, cumpătat, el a exagerat. Şi atunci în loc să tină aşa întregul post, mănâncă de dulce în Vinerea Mare. Aceasta reprezintă nedreapta socoteală, înţelegerea strâmbă a acestei vieţi duhovniceşti.

Sau în ceea ce priveşte rugăciunea. Sunt persoane care se roagă foarte mult. Nu ştiu câte acatiste de-a lungul unei zile, însă uneori uită şi ce acatist au citit. Şi spune "Tatăl nostru" şi, la un moment dat, îl mai spune încă o dată. Uită că l-a spus. Aşa de risipită este mintea lui. Aceasta nu mai este dreaptă socoteală. Dreaptă socoteală este acest echilibru, această observare permanentă a sufletului nostru; înseamnă a ne stăpâni, a avea în mână toată fiinţa noastră. Când rătăcim, căutăm îndată să ne întoarcem pe calea cea bună. Aceasta ar fi dreaptă socoteală la care ne îndeamnă Sfinţii Părinţi.

Aceştia spuneau după cum practicau şi ei în viaţa lor particulară. Sfântul Antonie, care era un maestru duhovnicesc, spunea: Fraţilor, am cunoscut mari postitori care, neavând cunoştinţa de pilde duhovniceşti, au postit până când n-au mai putut să trăiască din cauza îmbolnăvirii. Am văzut rugători cu minte risipită, care n-au avut nici un folos din rugăciunile lor. Am văzut oameni milostivi, care şi-au risipit toată averea lor dând-o la săraci şi mai pe urmă s-au mândrit şi-au pierdut tot. Şi tot el adaugă că cea mai mare virtute este dreaptă socoteală, echilibrul în viaţa noastră, în fiecare zi din viaţa noastră.

Să dăm tuturor ceea ce li se cuvine şi, în primul rând, nouă, acestui om lăuntric, care are nevoie şi el de hrană şi hrana noastră, aşa cum spune Mântuitorul, nu este numai pâinea, ci este cuvântul lui Dumnezeu. Adică un om are nevoie şi de pâinea aceasta pentru viaţa lui fizică, dar are nevoie şi de pâinea cea spre fiinţa, pe care o cerem în "Tatăl nostru" ca să putem continua o viaţă cumpătată, în vederea mântuirii.
- Naţionalismul creştin poate fi acuzat de lipsă de smerenie?

- Dacă eşti sincer, nu. Pentru că suntem datori să iubim pe aproapele nostru. Aproapele nostru, spune Mântuitorul, este oricine, chiar un duşman; dar aproapele nostru este, în primul rând, fratele meu, sora mea de sânge. Iubind pe aceşti apropiaţi ai mei, iubesc şi neamul meu, poporul meu. Şi atunci, dacă iubesc (în sensul profund creştin) poporul meu, mă numesc naţionalist. Dacă este sinceră această afirmaţie, atunci smerenia nu ar trebui să ne lipsească.

La Voroneţ - cred că aţi fost fiecare pe acolo - un perete întreg de sus până jos înfăţişează Judecata Viitoare. Şi acolo, între altele, sub toate elementele acestei Judecăţi, este şi învierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu. Vin grupaţi: evreii, turcii, românii, vin toţi la Judecată, pe neamuri.

Atunci ne vom întreba: dacă un conaţional de-al meu, fiind călugăr, meseriaş sau politician, a făcut nişte fapte bune, eu de ce n-am putut să fac? Aceleaşi condiţii au fost şi pentru mine.

Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea în vedere şi această grupare pe neamuri. În cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecaţi. Neamul românesc are şi sfinţi foarte mulţi, avem şi oameni de buna-credinţă, foarte cuviincioşi, avem însă şi criminali. Fiecare îşi va primi răspuns şi răsplată după cum şi-a dus viaţa pământească.

- Papa de la Roma, crezându-se infailibil, are smerenie?

- Eu nu mă gândesc la actualul papă, mă gândesc istoric. Istoric, papalitatea a avut şi sfinţi. Sfântul Grigore, de pildă, Grigore Dialogul, care a făcut o liturghie ce se slujeşte numai în Postul Mare. Şi a fost sfânt şi papă.

Aşa că eu nu acord importantă acestei calităţi politice sau omeneşti - că este infailibil, că el nu greşeşte niciodată. Asta numai Dumnezeu o poate spune; totuşi a nu greşi niciodată, omeneşte vorbind, este o minciună. Asta nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Evanghelistul în prima sa epistolă: "dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi". Suntem păcătoşi, greşim, dar avem şi această posibilitate de îndreptare.

Dacă Sfântul Părinte - cum i se spune - nu greşeşte, Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l ajute să nu greşească, să fie cu adevărat infailibil, adică fără greşeală. Însă din câte ştim, numai Mântuitorul a fost fără greşeală, fără păcat. A avut toate cele omeneşti ca şi fiecare dintre noi, însă nu a avut păcate. Spune Domnul Hristos. Foarte mulţi duşmani a avut Mântuitorul şi puteau să-L arate cu degetul, dar nu găseau nici un păcat la El. Era fără păcat. El era infailibil. De papă nu răspundem.

- Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentaţi cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui".

- Nu prea ştiu să răspund... Ce înseamnă a ţine mintea în iad şi a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfinţii Părinţi, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o aşa: în această viaţă, adeseori iadul este în inima fiecăruia - când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viaţa noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă eşti într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situaţie, să nu deznădăjduieşti! Dumnezeu este şi acolo, Dumnezeu te poate scoate şi dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputinte omeneşti şi dacă avem - prin rugăciune - această legătură trainică şi permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui.

Dar vă puteţi mântui şi prin ne dezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteţi mântui. Fiţi smeriţi cu adevărat şi veţi dobândi dragoste; dragoste smerită să aveţi şi vă asigur că vă veţi mântui. Asta cred eu acum şi pentru mine.

- Cum aţi învăţat şi cum aţi exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?

- În închisorile comuniste, unde am stat câţiva ani, toţi cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, îşi depănau păcatele, regretau; erau nişte oameni aflaţi pe calea aceasta, a pocăinţei. Erau smeriţi, cuviincioşi şi duceau o viaţă creştină. Vă spun cinstit că adeseori m-am simţit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mânăstire şi aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viaţa trupească şi sufletească.

În închisoare era cam aceeaşi situaţie; aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viaţă cu preocupări duhovniceşti. Se învăţau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fiţuică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu spumă de săpun, se scria cu o grifă (care era furată de afară, o dată pe când fusesem scoşi la aer curat). Şi aşa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Şi cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puşcăriaşi mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra şi Biblia şi aceştia au învăţat atunci texte din ea; au învăţat aceste lucruri sfinte şi le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete şi aşa se puteau învăţa. Scriau câte un text scurt învăţat pe de rost după ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii şi a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sărace.

Era o atmosferă creştină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăţi de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriţi de bună voie; dacă nu suntem smeriţi de bună voie, ne smeresc alţii din afară, ne insultă şi ne spun fel de fel de cuvinte grele. Aşa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerită de nevoie, dar şi de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simţea vie în inima sa pacea lui Iisus.
- Referitor la situaţia din închisoare şi nu numai, care ar fi diferenţa între a fi smerit şi a fi umilit?

- Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliţi, e una; şi e o suferinţă, pentru că nu acceptăm, nu acceptăm umilinţa. Să mă facă cineva prost şi toate celelalte... şi eu să nu reacţionez, să nu mă apăr. Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilinţe din afară am ajuns la smerenie. Dacă nu le accepţi, e o suferinţă pentru tine.

Între umilinţa şi smerenie este o apropiere, pentru că prin umilinţa vine smerenia, dacă umilinţa este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost şi smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei şi al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilinţa, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilinţa, devine smerenie şi atunci e unită şi cu rugăciunea şi te rogi pentru duşmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia şi o porţi înaintea lui Dumnezeu.

- Părinte, cum putem renunţa la orgoliul intelectual?

- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru că ţi se pare că toţi se învârtesc în jurul tău, că tu eşti stâlpul de lumină pentru toată omenirea trecută şi viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învăţaţi decât mine, mai pricepuţi decât mine, mai frumoşi decât mine, mai înţelepţi decât mine; mulţi alţii, dintre contemporani şi din istorie, au fost în trecut şi apar în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligenţei, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviinţă în primul rând. Şi e bine să-şi revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească nişte lucruri duhovniceşti, să-şi dea seama pe ce lume este. Şi, dacă e sincer în acelaşi timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun.
- Poate greşesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispoziţie mai mare spre smerenie. Ce părere aveţi?

- Sunt de acord cu idea şi îi felicit pe oamenii aceştia, numai să fie cu adevărat smeriţi. Această virtute apropie desăvârşirea sfinţeniei. Sfinţii au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.

Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia laşitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă şi Mântuitorul. Maica Domnului, această fiinţă pământeană, care este mai presus decât toate femeile şi decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântata de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învăţătura, adevărata pâine a vieţii, prin care să existăm. Deci smerenia aceasta cât de putină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia şi desăvârşirea sfinţilor.
- Pentru a-i învăţa pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

- Sunt nişte excepţii. Sunt, de pildă, păcătoşi, în Pateric şi în viaţa de toate zilele, care vor să se pocăiască şi nu-i lasă cineva dinlăuntru. Şi atunci îşi mai dau nişte palme. Când eşti acasă singur cu tine, îţi aduci aminte de păcatele tale şi, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepseşti tu.

În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, auto bătându-se. Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Şi le cerea şi nu veneau - era împietrit. Şi atunci a lăsat cămaşa şi, cu un şervet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: "Nu vrei să plângi? Îţi dau eu ţie lacrimi ca să plângi", vorbea el cu sine însuşi. Aşa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.

Dacă îţi dă Dumnezeu lacrimi, dacă îţi dă această căinţa pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia. Însă trebuie menţinută după aceea. E greu şi de întreţinut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine ştie ce ispite dau peste tine şi rămâi cum ai fost mai înainte! Ca şi cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie şi cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inimă, de viaţa noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează. "Trăim într-o epocă foarte primejduită şi de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriţi"

- Dacă puteţi să daţi o definiţie a smereniei pentru un tânăr... Şi care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?

- Definiţia smereniei este aceeaşi şi pentru un tânăr şi pentru ceilalţi creştini. Din tot ceea ce am spus până acum se poate extrage definiţia smereniei. Un tânăr, ca să poată să se smerească, ar trebui să-şi facă mai des examen de conştiinţă, cum făceau creştinii din trecut. În fiecare seară creştinul se gândea, începând de dimineaţă şi până atunci, ce-a făcut bine şi ce-a făcut rău şi constată că a făcut mai mult rău decât bine. Azi aşa, mâine aşa şi atunci începea să se cunoască pe sine, să cunoască că în el domină mai mult păcatul şi răul decât binele şi virtutea. Şi atunci, dacă-i om serios acest tânăr, se angajează pe o cale sinceră a binelui.

Pentru că binele, dragi ascultători, binele este necesar şi în viaţa aceasta şi e de folos societăţii, dar şi în viaţa de dincolo. Sfântul Pavel spune că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Trebuie să ne purificăm, să aruncăm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al păcatelor, să ne curăţim zi de zi ca să ajungem nişte oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea să ne facă Scriptura, Dumnezeu: să fim oameni cu adevărat, să avem în noi omenia. Smerenia se poate asemăna cu omenia.

Din păcate, în lumea de astăzi este foarte putină omenie. Fiecare e hrăpareţ, trage la sine să fie plin de cât mai multe milioane şi altul nu are nici de pâine.

Aşa încât, acest tânăr să se gândească şi la toate lucrurile pe care le-am spus. A trăi viaţa zadarnic, a o trăi în patimi, în desfrâuri, în beţii, în petreceri fără rost este o pierdere de timp şi pierderea veşniciei, veşnicia fericirii pentru care suntem creaţi. Domnul nu ne-a făcut pentru iad, ne-a făcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intră. Urmează ca în această viaţă să trăim în aşa fel încât să ne pregătim zi de zi pentru zorii vieţii veşnice, care e plină de lumină, de bucurie, de sfinţenie şi de pacea lui Dumnezeu.

- Părinte, credeţi că sunt exagerate afirmaţiile care susţin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

- Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu şi vine acum cestălalt, al doilea, iar lumea se aşteaptă la un cataclism, la ceva asemănător iadului. Un astfel de cataclism a început astă-noapte în Serbia.

Noi nu ştim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârşit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul le-a răspuns: El ca om, Iisus Hristos ca om, nu ştia când va fi sfârşitul lumii. În a doua sa epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie că, dacă se amână acest timp al sfârşitului lumii este pentru că Dumnezeu vrea să poată câştiga mai mulţi credincioşi pentru Împărăţia Sa. Printre cei care se zămislesc şi care nu sunt ucişi prin avort sau alte mijloace, cine ştie ce sfinţi ne va rândui Dumnezeu. Aşa încât, dacă Mântuitorul nu-şi permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârşitul lumii pentru mine şi pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu şi când muriţi dumneavoastră. Atunci totul este sfârşit. După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru totdeauna. Cred că acesta este răspunsul. Sfârşitul lumii, de fapt, e sfârşitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne aşteaptă în veşnicie.

- Legat de întrebarea anterioară, din experienţa dumneavoastră ca duhovnic, cum puteţi aprecia în momentul de fată starea spirituală a românilor sau în general a umanităţii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmaţii referitoare la sfârşitul lumii pleacă de fapt şi de la felul cum este percepută atmosferă spirituală din zilele noastre.

- Despre Antihrist, de pildă, vorbesc Sfântul Pavel şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Însă, de-a lungul istoriei, fără îndoială că au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multă credinţă. Mă gândesc la Evul Mediu; între cei de atunci, în mijlocul lor, creşteau mulţi sfinţi, dar erau şi mulţi oameni răi. Proporţia însă a celor buni parcă era mai mare decât a celor răi. Diavolul îi vâna şi atunci pe creştini, îndemnându-i spre pieire. Dar parcă acum, în vremea noastră, diavolul a căpătat foarte multă putere în conştiinţele oamenilor lipsite de evlavie şi de Dumnezeu.

Am aflat, nu de mult, că în America de pildă, într-un oraş, e un templu al diavolului cu şase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanişti - îi ştim - în societatea noastră de astăzi, satanişti care au nişte jurăminte, un învăţământ şi un crez al lor cu totul potrivnic creştinismului.

În vechime erau păgânii şi aveau temple, cum sunt acum, de pildă, templele masonice. Cine a fost în America a văzut că în orice oraş e o biserică a Bunei-Vestiri, apoi un templu masonic, o biserică a Înălţării, apoi un templu masonic; există multe temple masonice pe străzile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii creştinilor, sunt duşmanii lor. Acum sute şi sute de ani erau templele păgâne, dar venea creştinismul năvală peste aceste temple. Ori le dărâmau, ori le pustiau de credincioşii lor, care treceau la creştinism. Acum sunt aceste instituţii care vor răul total al creştinilor, dar în primul rând este diavolul cu templele lui.

Aşa că trăim într-o epocă foarte primejduită şi, de aceea, mai ales acum trebuie să fim tari, este foarte necesar să fim smeriţi. Diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Şi în numele mândriei diavolul cucereşte, pentru că omului îi place să fie mândru, nu să fie smerit. Şi atunci trec foarte mulţi - cu duiumul trec - de partea diavolului şi se întăreşte împărăţia lui. De aceea trebuie să ne păzim pe noi înşine, dar şi pe cel de lângă tine să-l păzeşti, să-l ajuţi să meargă pe calea lui Dumnezeu, care este calea vieţii. Cealaltă este calea morţii, a întunericului, a nimicniciei. Atât pot să vă spun.

- În mass-media românească ni se spune că masoneria este totuşi o organizaţie filantropică care doreşte binele umanităţii. Pe cine să credem?

- Ei fac şi bine, dar nu ştim ce rău se ascunde în acest bine. De pildă... tot la biata Americă mă gândesc. Am fost acolo pentru ochi - sunt bolnav de ochi - şi, deşi ochii erau bolnavi, am văzut magazine foarte bogate, de câte o sută de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac până la elicopter; într-un magazin american găseşti şi bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este însă şi templul diavolului, acolo sunt şi demonizaţi sau satanişti, acolo sunt şi templele acestor masoni. Aşa încât sunt amestecate lucrurile. Bietul peşte, săracul, din ape, din ocean, se agată şi el de o bucăţică de pâine sau de ceea ce e acolo în undită şi-o mănâncă cu lăcomie, fiindcă este flămând; şi îi rămâne undita în gât şi îl trage pescarul afară şi îl pune la frigare.

Cam aşa sunt aceste bunuri pământeşti care ne îmbie. Cine ni le oferă vrea să ne închidă mintea, iar ochii să ne rămână numai la ele. Şi sufletul, care este de o valoare extraordinară - "Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?", întreabă Mântuitorul, aşteaptă ca un cerşetor, nu se ocupă nimeni de el, stă ca într-o temniţă în acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Să nu ne mărginim numai la bunurile materiale, pentru că acestea hrănesc doar trupul care după aceea devine mâncarea viermilor. Iar sufletul - care va rămâne în veşnicie şi se va uni cu trupul înviat - este gol de fapte bune, gol de virtuţi, gol de Dumnezeu. De aceea, să nu ne amăgim ca peştele care, pentru o bucăţică de hrană, îşi pierde viaţa. Cea mai smerită făptură umană

- Întrucât astăzi este sărbătoarea "Bunei-Vestiri" vă rugăm să ne vorbiţi despre smerenia pe care a arătat-o Maica Domnului, atunci când a răspuns Arhanghelului Gavriil: "Fie mie după cuvântul tău".

- Vă răspund, dar văd că vin mereu transporturi de întrebări din sală şi lângă mine e o coală întreagă cu alte întrebări. Mă gândesc dacă nu cumva aveţi şi alt program.

Este aici un părinte din Basarabia care vrea să plece la Iaşi şi trenul este pe la 9.00; dar, pentru că e vorba de Dumnezeu, de Sfânta Fecioară şi de mântuirea noastră, de smerenie, această mare virtute, am să încerc să răspund.

Maica Domnului, cum am mai spus, este făptura umană care a avut sfinţenia vieţii şi smerenia, în cel mai înalt grad. Sfânta Fecioară a învăţat smerenia în templu. Până la vârsta de 14 ani, Maica Domnului a stat în templul din Ierusalim, sub îndrumarea bătrânilor preoţi de acolo şi a bătrânelor. Aşa a dobândit smerenia, teoretic, în primul rând, dar după aceea s-a conformat tuturor rânduielilor şi a dobândit smerenia inimii, smerenia cea adevărată.

Când Arhanghelul Gavriil îi spune Maicii Domnului că va naşte un fiu, în smerenia ei, spune: "Dar cum se poate asta? Eu nu ştiu de bărbat". Iar Arhanghelul îi răspunde: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri". Şi atunci ea, în umilinţă ei, deşi avea acest impediment în inima ei sfântă şi curată, îi spune acel accept, acel da: "Fie mie după cuvântul tău!". A acceptat acest lucru care era imposibil după toată logica omenească: ca o femeie să nască fără de bărbat. Aici e smerenia ei.

Mai târziu Maica Domnului îşi dă seama că slujeşte lui Dumnezeu şi mântuirii oamenilor şi rosteşte acea cântare de mulţumire: "Măreşte suflete al meu pe Domnul" şi cu toate celelalte stihuri care se cântă în Biserică. Ştia ce rod va aduce această smerenie a ei, acest accept al ei; ştia câtă bucurie va fi pentru lume şi câtă smerire va fi pentru ea. A fost şi ea huiduită şi necăjită toată viaţa, însă primeşte cu modestie Vestea cea Bună şi aduce pe lume, ca rod al smereniei sale, pe Iisus Hristos, Fiul Tatălui ceresc. Aici este marea smerenie a Maicii Domnului.
- Oare dacă ne gândim vreodată că ne-am smerit, nu ne mândrim atunci?

- Cel care este cu adevărat smerit nu se gândeşte la aceasta: "Vai, ce smerit sunt!" - râd şi curcile de noi. Dacă eşti smerit cu adevărat, nu-ţi vine acest gând, pur şi simplu nu-ţi vine.

Sfinţii întotdeauna îşi văd cele mai mici păcate. O bătrână de la tară, la spovedanie, spunea: "Părinte, am un păcat: venea un pui de la cloşca lângă mine şi am dat aşa cu mâna şi l-am lovit pe înger şi tare mă mustră conştiinţa". Fiindcă a îndepărtat un pui de la cloşca i s-a părut că a făcut un păcat. Această femeie era o fiinţă curată la suflet, smerită cu adevărat. Aşa sunt sfinţii. Cele mai mici pete de pe conştiinţă lor sunt pentru ei mari păcate, încât atunci când vine acest gând - "sunt smerit", numai smerit nu eşti. Sau sunt frumoasă, sau sunt deşteaptă, sau ce haine am eu şi se uită în oglindă toată ziua. Astea sunt semnele mândriei acesteia prosteşti.

- Părinte, vă rog să-mi spuneţi cum să mă port cu o persoană care respinge sfaturile pentru credinţă cu multă agresivitate verbală? E bine să insist sau să tac şi să mă rog?

- Să vă rugaţi pentru el.
- Ce se întâmplă cu cei care spun: "Eu ştiu că Domnul mă iubeşte şi mă ajută, căci ori de câte ori am avut nevoie mi-a ajutat" şi nu fac totuşi nimic pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutaţi să înţeleagă că drumul către Dumnezeu trece prin smerenie?

- Dacă trăiesc o viaţă corectă în conştiinţa lor, se întâlnesc cu smerenia.