„În
nici o limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a
da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu
știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi
și cultivați.
Căci
a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta
drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde
te-ai trezit.
Iar
dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o
curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci
se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a
arătat drumul.
A
nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu
ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație
undeva pe harta globului. Dar noi avem o dovadă concretă și
apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină
pentru unitatea noastră.
La
unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt
(uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut
dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii
ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de
masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi
cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur
celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din
istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.
La
noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în
Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai
dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba
latină, care ne-a arătat drumul.
Nu
voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și
cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între
români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin
ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.
De
dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea
Mitropolitului Andrei Șaguna.
Dar
cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de
limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor
ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și,
până la urmă, de unificare a ei.
Coborîți
până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia
(așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală
românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la
exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă
națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și
Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și
Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai
bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii
noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu
lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.
Ar
trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii
elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra
formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui
Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit
să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate
„Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este
în ființa noastră spirituală.
Dar
ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut
posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină,
să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt
și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.
Nu
este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă
precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi
putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi
însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.
În
așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în
Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii
doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea,
la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.
Dacă
totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii
noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina,
prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care
trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de
azi și de mâine.
Când
o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească –
așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina –
cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un
veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de
reușitele științelor?
Dar
s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva
omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.
Iar
dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru,
atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de
rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor
cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită
să pustiiască vechea și încercata cultură.
De
altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă
către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă –
reprezintă și o lecție de logică.
Există
și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent
corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic.
Există
o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul
logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu
mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.
Când
o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a
uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către
unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura
îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către
o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci
limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin
sub obroc.
Ea,
în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te
eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care
veacul îți cere să le faci!
Dar
tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura
quasi imago mortis est”.
autor:
Constantin Noica
Constantin
Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman – d. 4
decembrie 1987, Păltiniş în judeţul Sibiu) a fost un filosof,
eseist, publicist şi scriitor român, membru post-mortem al
Academiei Române.
S-a
născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din
satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul
Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar
clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.
A
debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au
fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În
timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul
Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.
După
terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de
Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu
teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant.
La
facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în
jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii
interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade,
Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.
După
facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut
stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi
s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală
„Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de
aproape doi ani.
A
urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai
apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din
liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.
În
1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a
cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap
planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra
Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia
unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar
Wallace pentru editura Hertz.
În
anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a
rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la
Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez.
Printr-o
scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la
mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu
Zelea Codreanu.
În
1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a
participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista
„Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din
bani proprii.
Tot
în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a
asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de
referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut
să scrie o istorie a filosofiei româneşti.
Rămâne
aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la
seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În
perioada 1949 – 1958, are domiciliu obligatoriu la
Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat,
anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea
întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de
închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din
1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la
Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe
să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o
serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel
Liiceanu şi Andrei Pleşu.
Din
1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă
dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de
discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”.
Se
stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.
Constantin
Noica a fost înmormântat două zile mai târziu la Schitul
Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de
preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.
Sursa:
Cer și Pământ Românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu