Pe
de altă parte, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre existenţa unei
smerenii dăunătoare inimii: „Este o zdrobire de inimă lină şi
folositoare spre înmuierea ei, şi este alta ascuţită şi
vătămătoare, spre pedepsirea ei”, arată Sfântul Marcu Ascetul.
Zdrobirea cea folositoare izvorăşte din duhul umilit şi dintr-o
viaţă de rugăciune; inima smerită se roagă neîncetat şi nu
deznădăjduieşte niciodată, ci nădăjduieşte în marea iubire de
oameni a lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog, un medic
duhovnicesc cu experienţă, considera că „frământarea multă şi
la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate
din suflet rugăciunea curată şi căinţa; pe de altă parte, ea
aduce oboseală în inimă şi, prin aceasta, înăsprire şi
învârtoşare; iar prin acestea caută dracii să ducă la
deznădejde pe cei duhovniceşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog,
Capete teologice şi practice, capitolul 63, Filocalia, volumul 6, p.
32).
În
timp ce, neînsoţită de smerenia duhului şi de rugăciune,
zdrobirea inimii întunecă mintea (diavolii provocându-ne crize de
deznădejde sau disperare), adevărata zdrobire a inimii, întreţesută
cu rugăciunea smerită şi cu nădejdea tare în Dumnezeu, nu vatămă
mintea.
(Mitropolit
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților
Părinți, traducător Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 204-205)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu