Dumnezeu
este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât
dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în
sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai
dinlăuntru, adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în
afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor,
darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui
este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri
străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască
din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și
marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi
osânda grea pentru săvârşirea răului.
Legată
de vremea Postului Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o
rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie
duhovnicească, cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „alăuta
Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.
Tipicul
prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate
în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă
şi cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi
închinăciuni, după rânduiala cunoscută.
Rostită
astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte
întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom
descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate
această rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.
Rugăciunea
se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă,
Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de nouă
ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne
partea de Vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea.
Numărul opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu
mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor,
simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai
pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice
şi de traiul împreună cu îngerii.
Rugăciunea
are trei părţi bine deosebite: în prima parte, ne rugăm lui
Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în
deşert nu mi-l da mie”; în partea a doua: „Iar duhul curăţiei,
al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l
mie, slugii Tale” şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca
să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că
binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”. Pe de o parte ne
rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru
patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune,
patru virtuţi.
Patru
duhuri rele
Observăm
că Sfântul Efrem Sirul, înşirând cele două serii de patimi şi
de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul
trândăviei, duhul curăţiei... Cum să înţelegem oare aici
cuvântul duh?
În
privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată
răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu căutând
pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să
o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efeseni
6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul
înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De
aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu
numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând
deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al
Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai
deplin cum stau lucrurile. O „patimă” este mai mult decât o
îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri
vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte
neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei
patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.
Dar
de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne
dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia,
patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de
viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa
de ele, dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să
războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când
zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da
mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia
patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne
stăpânească.
Dacă
prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile
virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe
duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii
necontenit ne ajută la săvârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm
cu păcatele, precum auzim la Utrenia din lunea brânzei: „Îngerii,
păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de cei ce se curăţă
cu postul”. Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de
virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică
„îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc., cum zic
dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci cele
patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.
Ştim
că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu
Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să
se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele
tuturor virtuţilor, „darurile botezului”, ale Mirungerii, şi
omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin
împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou născut din
Sfântul Botez.
De
aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o
desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor
Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea
Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi
izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile
Sfântului Duh, zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii,
duhul sfatului...” (Isaia 11, 2-3). Deci cele patru duhuri bune:
duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci
daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu
rămână nelucrătoare.
O
simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută
să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa
duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci
şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului
Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul
nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre
bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este
mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere
pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru
săvârşirea răului.
Cu
rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al
doilea rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu
ne-am curăţit mai întâi de patimi.
Vorbind
despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim
Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul
lor este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că
neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor
patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care
se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte
patimi. Este firesc, deci, să ne întrebăm de ce din această mare
mulţime Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe
acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare.
Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri
în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.
Duhul
trândăviei
Făcut
după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui
Dumnezeu, omul este chemat pentru lucrare de la început, când a
fost pus în Eden ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere
2, 15). După izgonirea din Rai, lucrarea omului este îndreptată
îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de
nevoie trebuie să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de
această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de
trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui
Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia
creşterii omului celui nou, născut din Sfântul Botez, a dobândirii
asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne
învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om,
sunt foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe
om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la
aceeaşi măsură, sau nu ajung deloc, este din cauza trândăviei
omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului
duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, împietrirea în
nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl
trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar
Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte nici să nu mănânce”
(II Tesaloniceni 3, 10). De aceea şi Sfântul Efrem pune trândăvia
în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică
a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a
omului.
Duhul
grijirii de multe
Duhul
grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii
de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti.
El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. Într-adevăr,
negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o
mincinoasă împlinire risipindu-se în cele din afară, în grija de
multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele
plăcute şi cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii şi
fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija
permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia
îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru
mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20).
„Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze
inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 34).
Răspândindu-ne
în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii
duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime
desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi
reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică
prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru,
adică prin rugăciune, căci „Împărăţia Cerurilor este
înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în
grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare,
mulţime, „leghion”.
Părinţii
duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim „fărădegrija
despre toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească
fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de
mântuire.
Dacă
trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om
netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică
mântuirii.
Duhul
iubirii de sine
Duhul
iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de
Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13,
1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării
omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca
unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată
că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul
Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi
vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie
întâi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul
răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi
arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi
viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata
stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui
cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui. Omul
are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât
însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump
Sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui Sânge. De
aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a
lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti
fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la
înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40). Slujirea aproapelui este
poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de
mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară
în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste
trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr,
când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale apare
firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material,
care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.
Grăirea
în deşert
Sfântul
Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul
slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi
necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii
(Treapta 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a
dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej
de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică
putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă
Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, şi cuvântul omului
este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima
omului”, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”.
Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce
la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl
face cuvânt fără preţ. De aceea, Mântuitorul ne spune că
„pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da
seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi,
temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat
tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru că am vorbit”, zice
Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut,
niciodată”, Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură
pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că
„tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre
cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune
şi înţelepciunea poporului: „Vorba este de argint, iar tăcerea
de aur”.
Dacă
luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm
două lucruri de mare însemnătate.
În
primul rând vedem că ele se leagă unele de altele, formează un
fel de povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din trândăvie
şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a
răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de
stăpânire, nesocotind pe aproapele şi coborându-l în rândul
lucrurilor; iar de aici ajungem şi la nesocotirea sa proprie prin
degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.
Dar
legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică,
precum vom vedea îndată.
Sfinţii
Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea
duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din
patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la
împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot
lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind
bine darurile primite de la Dumnezeu; şi faţă de lucruri,
folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică
numai pentru trebuinţe şi cu înfrânare.
Or,
dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa
din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa
faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului
din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe
care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea
noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă
conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă
conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al
cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire
generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot
ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă
de lucruri şi faţă de sine.
Omul
nepăsător faţă de mântuire, răspândit în grija de multe,
asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al acestei
îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului înrobit de păcat. Deşi
mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o
lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi
restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania
sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru
duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară
de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles,
deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit tocmai la aceste patru
duhuri.
(Protosinghel
Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la
vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu