Conceptul
de identitate şi limbă moldovenească şi modul în care a fost el
implementat în rândul populaţiei româneşti de la est de Prut
stârneşte, din când în când, luări de poziţie polemice.
Istoricul
apariţiei şi cel al evoluţiei sale sunt însă mai puţin
cunoscute.
Interesul
strategic al Imperiului Rus şi apoi sovietic a fost de-a lungul
timpului acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune
populaţiei majoritare o nouă identitate, creată artificial şi
implementată forţat. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea
mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă
de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav,
proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat
printr-o politică de stat bine dirijată. Nu întâmplător a fost
promovat acest concept.
Într-adevăr,
românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte
de 16 mai 1812, data la care a fost anexată Basarabia la Imperiul
Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi
mărturiile unor călători români sau străini.
Cronicarii
Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce fac deseori referire la
moldoveni şi la graiul moldovenesc, dar nicidecum la o limbă
moldovenească diferită de cea vorbită în Muntenia sau
Transilvania. Miron Costin scria la 1686, în lucrarea „De neamul
moldovenilor”, că moldovenii sunt întrebaţi dacă ştiu
„româneaşte“ şi nu dacă ştiu „moldoveneşte“, chiar dacă
se identifică drept moldoveni, cu sens clar de locuitori ai
Moldovei.
La
rândul său, ceva mai târziu, folcloristul ieşean Teodor Burada,
care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români
din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru,
ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că
moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri
ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.
Aceste
izvoare ne prezintă clar continuitatea şi conştiinţa unitară
atât culturală, cât şi lingvistică a poporului român şi
înainte, dar mai ales după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist.
Fiind de-a lungul secolelor parte integrantă a Moldovei, ţinutul
Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei.
Mărturie
sunt ruinele cetăţilor Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia,
precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. Unele ctitorii ale
domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc
până în zilele noastre. Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de
Vasile Lupu, sau biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni,
ctitorită în secolul al XV-lea, restaurată de Scarlat Grigore
Ghica şi Grigore Calimah, a păstrat pe pereţi chipurile ctitorilor
şi restauratorilor.
Deseori
întâlnim în istoriografia română teoria conform căreia
conceptul de naţiune şi cel de limbă moldovenească sunt o creaţie
stalinistă. Într-adevăr, termenul de „limbă moldovenească“
este instituţionalizat în anul 1924, odată cu crearea primei
republici sovietice moldoveneşti; dar despre o limbă moldovenească
diferită de cea română s-a scris şi s-a vorbit mult mai devreme.
De
asemenea, şi iniţiativa înfiinţării unui stat moldovenesc în
cadrul Rusiei este mult mai veche. Bolşevicii au fost doar cei care
au pus în aplicare unul dintre planurile strategice ale împărătesei
Ecaterina a II-a. Pentru prima dată în anul 1793, după ce Rusia a
pus stăpânire pe Ucraina Hanului, în urma păcii încheiate la
Iaşi, în 1792, prin care ruşii îi obligă pe tătari să se
retragă în Crimeea, în acest spaţiu al Transnistriei meridionale,
la iniţiativa contelui Panin, este pus în practică un plan politic
de colonizare a teritoriului cu populaţie din Moldova, iar denumirea
acestei provincii a fost pentru o vreme Moldova Nouă.
Ecaterina
a II-a a oferit aici, mai multor boieri moldoveni, pământ cu
condiţia că se vor supune Rusiei şi îl vor coloniza cu populaţie
moldovenească. Printre cei care au acceptat această propunere au
fost prinţul Deleanu-Scarlat Cantacuzino, boierul Scarlat Sturdza,
care va deveni imediat după anexarea Basarabiei, la 1812, şi primul
guvernator al Basarabiei.
Odată
cu trecerea sub stăpânire ţaristă, mulţi localnici şi-au
părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova de dincolo de
Prut. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care
să poată opri valul de populaţie ce se refugia, dar nu au reuşit
decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial
carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există
ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice
formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.
Imediat
după aceasta se conturează şi mai clar formele de abuz, noua
putere încercând prin teroare să impună propria formulă de
organizare a societăţii basarabene. În documentele epocii putem
observa cum atât ţăranii, cât şi boierii insistă să nu le fie
încălcate obiceiurile şi legile locale pe care le-au moştenit.
Astfel, în 1813, mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni trimite o
cerere împăratului Alexandru I, prin care îi solicită să-l
schimbe pe guvernatorul rus, generalul Harting, care pornise o
adevărată campanie împotriva boierilor moldoveni. Acesta a început
procedura de unificare a legislaţiei administrative a Basarabiei cu
cea a Rusiei, fapt ce a nemulţumit întregul guvern, deoarece până
atunci legile de funcţionare ale provinciei erau exact aceleaşi ca
şi la Iaşi, iar noile legi puneau în pericol toate drepturile
dobândite, dar în mod special folosirea limbii române.
Treptat,
autonomia urmărea lichidarea sistemului de valori autohton şi
implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828,
ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse
toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în
Consiliu de Oblastie, ce avea un rol din ce în ce mai puţin
important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi
se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în
celelalte gubernii. Toate aceste transformări au avut consecinţe
dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din
Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin
care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba
rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile
ţariste.
Imediat
după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia
era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea
elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele
cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse,
tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au
continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor
şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că tot
în anul 1819 se tipăreşte în limba română Biblia.
Un
rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a
Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la
13 ianuarie 1813 de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni,
care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori. Tinerii din
Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar
în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan
Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. De fapt,
Margellă a jucat un rol deosebit în ceea ce priveşte păstrarea
limbii române în instituţiile de învăţământ, militând pe
lângă guvernul de la Sankt Petersburg pentru editarea de noi
lucrări.
Pe
Marţela, cum se semna el în limba rusă, îl întâlnim şi la
Paris, de unde ţine corespondenţa cu Ion Heliade Rădulescu şi
alţi români din ţară. Rolul îi este simţit prin contribuţia pe
care o aduc studiile sale asupra gramaticii limbii române, în
condiţiile în care ţarul Nicolae I îngrădeşte tot mai mult
drepturile românilor. Şcoala a fost şi ea puternic transformată,
iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar,
proces ce va dura până-n 1860.
Dacă
până atunci aveam doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează
şi şcoli primare care aveau trei clase gimnaziale, unde se predă
şi în limba română. În anul 1833, la Chişinău ia fiinţă
primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar
după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română
şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la
universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre
elevi renunţau la învăţământul în limba română.
Chestiunea
studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea
basarabeană, nemulţumită de faptul că copiii moldoveni nu aveau
în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi
nici în cea rusă. În aceste condiţii, elevii erau foarte slabi
pregătiţi şi nu puteau urma învăţământul liceal. La 1 martie
1833, adunarea nobilimii basarabene a încheiat un proces-verbal prin
care solicita „numirea în fiecare şcoală ţinutală a unui
profesor de nădejde de limba moldovenească şi cumpărarea în
cantităţi necesare de cărţi didactice din Moldova şi Muntenia“,
aceştia oferindu-se să achite costurile achiziţiei.
Faţă
de această solicitare, guvernatorul Basarabiei, generalul Feodorov,
a dispus ca limba română să fie studiată obligatoriu doar în
şcolile din Hotin şi Bălţi, iar despre celelalte şcoli nu s-a
amintit nimic, susţinând însă că este mai importantă
introducerea altor limbi străine în aceste şcoli.
Intelectualitatea basarabeană era foarte puţin la curent cu
literatura românească.
Ea
putea fi cunoscută doar în şcolile ţinutale în care se permitea
studiul limbii române. Ceva mai aprofundat se putea studia la cursul
opţional de limba română de la liceul regional din Chişinău.
În
aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează
încă vie conştiinţa identităţii. Observăm că încep să fie
traduse opere ale unor clasici ruşi şi în limba română pentru a
putea cunoaşte şi majoritatea populaţiei ceea ce scriitorii
basarabeni învăţaseră la Sankt Petersburg. După cum ne
mărturiseşte scriitorul Ion Sârbu, în această perioadă se
ciocnesc cele două culturi, română şi rusă, iar el a tradus în
limba română fără să fie influenţat de curentul literar
românesc, doar atins de dragostea „către fiii româneşti“.
Au
existat câteva încercări de a se scrie şi poezie românească
basarabeană, care de fapt oglindesc situaţia prin care treceau
românii, adică o conştiinţă naţională şi una rusească, ce nu
reuşeşte pe deplin să se impună şi să domine sufletele
intelectualilor. În urma tratatului de pace de la Paris din 1856,
judeţele Cahul, Cetatea Albă şi Ismail revin înapoi Moldovei.
Acest act a avut o influenţă deosebită asupra întregii provincii,
creând un curent favorabil reunificării.
În
ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste,
iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii
române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a
Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor
moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea
de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile
dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă
etapă.
De
exemplu, în 1862, boierul Ion Cristi i-a solicitat guvernatorului
permisiunea de a înfiinţa o tipografie moldovenească. Acesta însă
a refuzat propunerea, motivând apartenenţa boierului la un grup de
moldoveni înflăcăraţi ce vor unirea cu România. Solicitările
privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au
încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre
apariţia unor grupuri de românofili.
Imediat
după Unirea principatelor din 1859, autorităţile ţariste
întreprind o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă
ce ar fi urmărit orientarea Basarabiei spre România, cum arătam în
numărul trecut al revistei. În intervalul 1856-1884, s-au
desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al Imperiului
Rus, care au adus diverse schimbări şi în Basarabia.
Perioada
a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de epoca marilor
reforme. Una dintre reformele care trebuia puse în practică viza
educaţia populaţiei, majoritatea fiind neştiutoare de carte. În
Basarabia, acest proces urmărea, pe lângă reorganizarea
învăţământului, şi începerea unui nou val de deznaţionalizare
a românilor.
Prima
decizie pe care au luat-o autorităţile ţariste a fost închiderea
catedrei de limba română din cadrul Universităţii din Sankt
Petersburg, la 27 august 1858. Catedra fusese înfiinţată în 1848,
cu scopul de a pregăti funcţionari pentru instanţele judecătoreşti
superioare, unde era nevoie să se lucreze cu acte în limba română.
Procesul
privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ
începe să se extindă şi în Basarabia. În 1860, la Liceul nr.1
din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă
predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să
studieze doar cei care solicitau expres acest lucru.
Pentru
că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea
tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, Consiliul de
Stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să
suspende predarea limbii române în liceu, pentru că „elevii
cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri
nu urmărea“. Şi biserica trebuia să aplice noul plan de
rusificare a populaţiei.
Odată
cu ocuparea scaunului de episcop de către Pavel Lebedev în 1871,
acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de
stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română
din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis
în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clericii care nu
se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat
de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie
strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa toate cărţile
tipărite în limba română.
Episcopul
şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul prin arderea
tuturor cărţilor româneşti adunate. El a ordonat, de asemenea, să
fie desfiinţată publicaţia Buletinul eparhiei de Chişinău,
tipărită în limba rusă şi română. Cei care au urmat la
conducerea episcopiei au continuat linia de deznaţionalizare
adoptată de episcopul Lebedev.
În
1882, în fruntea bisericii din Basarabia a fost numit episcopul
Serghei Lebedevski, care a propus printr-un raport trimis Sinodului
rus să închidă tipografia moldovenească, pe motiv că în
majoritatea bisericilor slujbele erau ţinute în limba rusă, iar
cărţi şi broşuri în limba română nu mai erau necesare.
În
această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români,
singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe
din sudul Basarabiei, revenite sub administraţie românească.
După
congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe
revine calvarul, deoarece sudul Basarabiei este reanexat la Imperiul
Ţarist. Autorităţile ţariste iau măsuri speciale împotriva
românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon
deschide o şcoală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat
rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi
Prutului.
La
rândul său, succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, a
redactat un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat
Sinodului rusesc, prin care semnala că „majoritatea parohiilor
sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu
înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită“.
El
atrage atenţia asupra faptului că este necesară tipărirea de
urgenţă a literaturii bisericeşti şi nu numai, în limba română,
cu litere chirilice, pentru bisericile şi mănăstirile din toată
gubernia. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în toată provincia
nu funcţionau decât 7 şcoli secundare şi 591 şcoli primare,
cuprinzând un număr total de 47.000 elevi. În Basarabia se
înregistrau peste 82% de bărbaţi analfabeţi, iar numărul
femeilor neştiutoare de carte depăşea 96%.
După
reîntoarcerea Basarabiei la România, în 1918, centrul politic şi
ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la
Odessa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie.
În
data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odessa pe lângă
departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune
moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul
moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de
lectură, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile
locuite de români.
Toate
aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace
printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în
regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în
părţile Podoliei, cu misiunea de a redacta rapoarte privind
situaţia limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua
măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.
La
1 iulie 1924, la Odessa a apărut în cadrul aceste direcţii de
învăţământ moldoveneşti, ziarul Plugarul Roşu. Menirea
publicaţiei era intensificarea propagandei privind înfiinţarea
noii Republicii Moldoveneşti. În numărul din 21 august 1924 se
face un apel către toţi moldovenii care ştiu să citească şi
scrie, să se înregistreze la secţia moldovenească din cadrul
direcţiei guberniale a învăţământului obştesc, situată în
Odessa, pe strada Baranova nr. 10.
Tot
în acest număr al ziarului Plugarul Roşu este tipărit anunţul că
secţiunea moldovenească este creată pentru a organiza învăţământul
în limba română. În acest sens, studenţi de la Universitatea din
Moscova, secţia română, sunt trimişi prin localităţile
moldoveneşti pentru a studia din punct de vedere cultural şi
politic starea populaţiei. Editura gubernială, preciza ziarul
Plugarul Roşu, „va tipări cărţi pentru copii şi cărţi pentru
cei mai în vârstă“. Sunt editate cărţi de citire, printre care
Cine a fost Lenin, Chestiunea
noroadelor mici în Uniunea sovietică şi Poveşti moldoveneşti de
Ion Creangă. Precizarea care atrage atenţia este referirea făcută
la lucrările mai sus menţionate, şi anume la alfabetul în care
sunt tipărite cărţile. Redactorii susţin că, datorită faptului
că dialectul moldovenesc este foarte sărac în cuvinte, motiv
pentru care se îngreunează „luminarea norodului moldovenesc, s-a
hotărât ca în şcoli, case şi aşezăminte de cultură
moldovenească, să se întrebuinţeze limba românească, care este
mai bogată în cuvinte“.
Un
alt demers al noii secţii de învăţământ moldovenesc a fost
înfiinţarea unei trupe de teatru care susţinea spectacole în
satele locuite compact de români. În acest fel, se duce o campanie
asiduă pentru identitatea moldovenească şi spiritul sovietic, sub
îndemnul „proletari din toate timpurile, uniţi-vă!“.
Tot
în paginile Plugarului Roşu găsim şi un mesaj al secţiunii
moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii
moldoveni, prin care erau îndemnaţi să lupte pentru cultura şi
limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului
lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioadă de
întuneric şi de deznaţionalizare.
Politica
de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de
dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti“. Toate acestea
nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică planul prin
care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul
Ucrainei Sovietice. Iniţiativa privind înfiinţarea unei Republici
Moldoveneşti în cadrul U.R.S.S. avea drept scop provocarea României
şi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naţionale românilor
aflaţi în stânga Nistrului, după cum susţineau autorităţile
bolşevice.
Pentru
a regiza cât mai bine procesul privind înfiinţarea Republicii
Autonome Moldoveneşti, Comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8
octombrie 1924, o şedinţă plenară specială, unde pune pe agendă
chestiunea înfiinţării noii republici.
Aici
a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu nume conspirativ
Starîi (Moşneagul), etnic rus, expulzat din Basarabia pentru
agitaţie bolşevică desfăşurată la atelierele muncitoreşti din
Tighina, care a cerut înfiinţarea Republicii Moldoveneşti în
numele delegaţiilor prezente la Harkov. Încercând să arate că
autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga
Nistrului, dornici să-şi construiască o ţară a lor în cadrul
uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaşi zi, hotărârea de a
înfiinţa Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
Preşedintele
Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grigorii Borisov Starîi,
iar adjunct al preşedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru
Stoev.
În
discursul său, Starîi a declarat în faţa delegaţiilor prezente
la şedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri care
gem sub jugul boieresc“, iar în încheiere a rostit cuvintele:
„Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească, leagănul României Sovietice“.Din lista membrilor
guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar, restul ruşi.
Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor.
Ziarul
britanic The Times menţiona că sovietele, prin înfiinţarea
Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna
dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez Usi Suomi scria că
proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa
României. De aceeaşi părere era şi istoricul Nicolae Pop, care
afirma că noua republică era „o pepinieră pentru creşterea unei
generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i întrebuinţa la
momentul oportun la comunizarea României“.
dupa
Eugen Tomac
sursa:
Fundatia Culturala Magazin Istoric
Preluat
de la: Cer și Pământ Românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu