Partea
a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa Doamne, dăruieşte-mi
să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”,
este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în
partea a doua.
Într-adevăr,
vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel
smerit se grijeşte de păcatele sale şi cine se grijeşte de
mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o
nebunie”, zic Părinţii, „să-şi lase cineva mortul său şi să
meargă să-l plângă pe-al altuia”. Tot aşa, neosândirea
aproapelui este un semn al dragostei care „îndelung rabdă şi
este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte
răul” (I Corinteni 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte
adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească,
războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim
pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să
ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în
seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.
Cele
două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de
aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime.
„Sfinţită doime”, zice el, „sunt dragostea şi smerenia; cea
dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi
sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Treapta 25, 37). Spre a
arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită,
Părinţii duhovniceşti le-au numit într-o singură denumire:
„smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii
duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite.
Căci prin dragoste şi smerenie omul a ajuns la asemănarea cu
Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste fără măsură şi
S-a smerit pentru noi până la moarte.
După
rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare
parte, se fac 12 închinăciuni până la pământ, la fiecare
închinăciune zicându-se în taină unul din următoarele patru
stihuri, care se repetă de trei ori:
1.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul.
2.
Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.
3.
Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă.
4.
Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.
Primul
stih nu este altceva decât rugăciunea vameşului, care „stând
departe... îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii
mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de
căinţă, care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât
pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut
păcatele smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu
decât milă; iar cel ce se smereşte, după cuvântul Domnului, se
va înălţa (Luca 18, 14).
În
stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând
pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând:
Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12).
Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie –
diavolul, începătorul şi unealta păcatului este numit „necuratul”
–, o lepră care cuprinde în întregime pe om. La cine să alerge,
dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne,
numai Tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine,
păcătosull”. Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!”
(Luca 5, 13).
Stihul
al treilea aduce aminte de rugăciunea Psalmistului. „Mâinile Tale
m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă”
(Psalm 18). E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins
de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin,
nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel Ce m-a zidit
şi Cel Ce mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem
poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „al Tău sunt
eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.
Stihul
cel din urmă merge mai departe: nu numai că am păcătuit, dar
greșelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i
drept înaintea Ta” (Psalmul 142), zice Psalmistul și chiar de ar
trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte.
Întreaga noastră viaţă este un neîntrerupt şir de păcate, de
nesocotire a dumnezeieştilor porunci, de aceea Mântuitorul, între
cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi
ne iartă nouă greşalele noastre”. Să cerem iertarea păcatelor
aşa cum cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea
cum avem nevoie de pâine. De aceea şi Părinţii pustiei ne învaţă
ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”. Să cerem iertare, dar
cu iertarea aproapelui şi cu căinţa fiului risipitor.
„Am
greşit, Doamne, la Cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit,
dar îmi pare rău că Te-am mâhnit, mă căiesc şi mă rog de
iertare: Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”.
Observăm
că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de
o parte, apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt
păcătos, întinat, am greşit fără de număr; pe de alta,
încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu:
miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări
sufleteşti: teama şi nădejdea, despre care spun Sfinţii Părinţi
că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii,
fără să se lase prins de teamă sau lipsit de nădejde, ci
îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschinul).
Aceste simţuri au înălţat pe vameşul, au adus fiul risipitor la
casa părintească, au deschis tâlharului uşile Raiului.
Stihurile
se repetă de trei ori. De trei ori pentru că le adresăm lui
Dumnezeu în Treime: Tatălui, Care ne-a zidit, Fiului, Care ne-a
adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care necurăţeşte de
toată întinăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de
angajare hotărâtă, cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte,
poftă şi iuţime, pe calea pocăinţei.
Ele
se rostesc în tăcere, fiecare le zicem pentru sine, fiindcă și
căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care
se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni,
preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea, fără
întrerupere şi încheie cu o metanie.
Aruncând
acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului
Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat
de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească
de el; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi
cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această
cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne
pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în
puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţăminte le
însoţim de metanii şi de închinăciuni. Ce înseamnă oare toată
această rânduială de rugăciune?
Metania
trupească, plecarea cu capul până la pământ, este semnul văzut
al pocăinţei: prin plecare, mărturisim căderea noastră în
păcate, starea în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm
năzuinţa noastră spre izbăvire de păcat, spre înnoire. Dar
cuvântul „metanie”, în înţelesul său de origine (metanoia),
tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoire a minţii,
lucrare de prefacere a omului păcătos, în omul cel nou,
înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.
Iată
ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii
Sfântului Efrem însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în
rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul. Ne recunoaştem
păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ,
dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de
grabnică îndreptare.
E
aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei,
care preface şi înnoieşte pe om. E o prefacere reală, care ne
duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol,
euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfântul
Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâinea şi
vinul aduse înainte se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului,
tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului, care cere darurile
Sfântului Duh ‒ cele patru duhuri din rugăciune –, omul păcătos
se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind
epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza
euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte
imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei
– implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă –
este ascultată şi primită imediat. Ne-o adevereşte Sfântul
Evanghelie. Vameşul a suspinat: „Milostiv fii mie păcătosul!”
şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat:
„Pomeneşte-mă, Doamne!” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi
cu Mine în Rai”.
Iată,
dar, că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de
pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe
care Dumnezeu primind-o o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar
pentru că înnoirea omului, prefacerea lui, nu se poate săvârşi
dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de
pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele, însă,
este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.
Dacă
Liturghia euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui
Dumnezeu, Liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această
dragoste, prin dăruirea sa totală în Mâinile lui Dumnezeu, cu
încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare.
Existenţa şi realitatea Liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte
însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că, după
rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi
două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele
Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei,
Liturghia euharistică nu se săvârşeşte, Liturghia darurilor mai
înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru
primirea Sfintelor Taine.
Încheierea
rugăciunii Sfântului Efrem cu cererea celei mai înalte desăvârşiri
duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva: că omul, dacă
s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe
loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului
desăvârşit, în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea
nesfârşită a îndumnezeirii.
(Protosinghel
Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la
vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu