Veronica D.: "M-a iubit întotdeauna mult mai mult decât eu L-aş putea iubi vreodată"

Am crescut într-o casă în care nu a existat Biblia şi în care singura icoană avea rama distrusă şi zăcea aruncată într-un sertar. Am iubit acea icoană cu tot sufletul meu de când mă ştiu. Nu a avut cine să mă înveţe despre Dumnezeu, ba dimpotrivă, am fost învăţată să mă îndoiesc de existenţa Lui. Cu toate acestea, sufletul meu L-a căutat pe Dumnezeu neîncetat, a orbecăit prin întuneric şi într-un târziu, L-a găsit.

Când am mai crescut puţin (pe la 10 ani), nu am mai putut suporta imaginea icoanei cu rama stricată. Cu bănuţii mei, am cumpărat o ramă nouă în care, cu mare grijă, am pus icoana mult iubită... Ce icoană era? Deloc întâmplător, zic eu, icoana era cea cu Iisus bătând la poarta sufletelor noastre. Am aşezat-o pe birou şi m-am rugat la ea câţiva ani... aşa cum m-am priceput pentru că nu mă învăţase nimeni.

A venit însă adolescenta cu rebeliunea ei cu tot... şi am început să fiu "inteligentă", am început să îmi pun întrebări, am început să cârtesc... şi m-am îndepărtat din nou de El... doar că Dumnezeu NU s-a îndepărtat de mine. Aveam 16 ani când l-am întâlnit pe cel ce urma să îmi fie soţ. El credea cu tot sufletul lui în Dumnezeu şi mergea în fiecare duminică la biserică. Nu mi-a spus niciodată "vino!", nu a încercat niciodată să îmi schimbe convingerile... doar se ruga pentru mine. Uşor, uşor am început să merg la biserică din nou... mai mult ca să fiu cu el, decât ca să merg în casa Domnului. Apoi, am început să "cred" pentru că mi-am spus că dacă Dumnezeu nu există dar eu cred în El, nu am nimic de pierdut, însă dacă El există într-adevăr şi eu nu cred în El, atunci pierd totul. Am trăit aşa câţiva ani (vreo 7 la număr).

Într-o duminică, soţul meu (între timp ne căsătoriserăm) a vrut să mergem la Mănăstirea Cernica. În drumul nostru, în comuna Pantelimon, mi-a atras atenţia o bisericuţă micuţa dar deosebit de frumoasă... arată ca o cutie de bijuterii. Mi-am rugat soţul să oprească maşina şi am intrat. Părintele era deja la predică în momentul în care noi am ajuns. Nu voi uita niciodată ce am simţit încă de când am trecut pragul bisericii. Era pentru prima dată când Îl simţeam pe Dumnezeu... Îl simţeam cu toată fiinţa mea şi atunci am început să plâng... un plâns eliberator, un plâns care m-a curăţat şi care m-a făcut să ies din biserică aproape zburând. Am revenit la acea minunată biserică duminică de duminică şi părintele mi-a devenit duhovnic. Şi... era bine pentru prima dată după mulţi ani.

Apoi mi-am dorit copilaşi... Doctorii (mulţi la număr) aveau toţi acelaşi verdict - nu puteam avea copii fără tratament. Îmi amintesc câţi bani am dat pe analize, ecografii şi consultaţii... degeaba! Toţi îmi spuneau acelaşi lucru. Într-un final, m-am resemnat şi mi-am cumpărat tratamentul care trebuia luat după o schemă precisă. Între timp însă m-am apucat să citesc şi Paraclisul Maicii Domnului. Am plecat în Statele Unite în vacanţă, dar mi-am uitat tratamentul acasă. Nu pot descrie supărarea, deznădejdea, tristeţea pe care am avut-o când am realizat că mi-am uitat tratamentul acasă. Am plâns zile întregi gândindu-mă că mai trece o lună fără să rămân însărcinată. La puţin timp după întoarcerea acasă, pentru că mă simţeam foarte rău şi pentru că soţul meu a insistat, mi-am făcut un test de sarcină... care - minune - a ieşit pozitiv. Am mers într-un suflet la doctor să îmi fac o ecografie, să mă asigur că într-adevăr o inimioară micuţă bate acolo, în trupul meu. Doctorul, mirat nevoie mare, nu doar că îmi confirma că sunt însărcinată, dar îmi spune că data probabilă a naşterii urma să fie 8 Septembrie. Desigur, pe fetiţa mea cea mare o cheamă Maria.

Anii au trecut şi am vrut din nou un copilaş... din nou doctorii au spus că am nevoie de tratament, doar că de această dată nu am mai cheltuit banii ca să mi-l cumpăr, ba, mai mult, i-am spus doctorului să nu îmi scrie reţetă pentru că eu ştiu deja ce tratament trebuie să urmez. Din cabinetul doctorului, am mers direct la biserică şi mi-am cumpărat Acatistul Sfintei Xenia de Sankt Petersburg. M-am rugat 40 de zile şi i-am promis Sfintei că dacă voi avea o fetiţă, o va chema Xenia, iar dacă voi avea un băieţel, îl va chema Andrei aşa cum îl chemase pe soţul ei. În ziua 41, mi-am făcut test de sarcină... şi a ieşit pozitiv, desigur. Din nou am dat fuga la doctor... care mi-a spus că e prea devreme pentru ecografie, dar m-a întrebat care este data ultimei menstre. În clipa în care a spus 24 ianuarie, mi-au dat lacrimile - abia în acel moment am realizat că acea zi era ziua în care biserica o sărbătoreşte pe Fericita Xenia. Nu vă veţi mira, desigur, când veţi afla că pe prinţesa a două o cheamă Xenia Andreea.

Mai am o fetiţă, pe ea mi-a dat-o Dumnezeu atunci când aveam mai mare nevoie, deşi nu realizam. Numele ei este Eva pentru că data probabilă a naşterii ei era 14 octombrie, de Sfânta Parascheva.

Sunt multe, multe mesaje şi răspunsuri la întrebări care mă macină şi pe care Dumnezeu mi le trimite, deşi eu am fost mereu nevrednică de dragostea şi ajutorul Lui. Îl aud în fiecare zi bătând la poarta sufletului meu. Când sunt tentată să fac ceva rău, aproape că Îl văd dând din cap în semn că nu ar trebui să fac un anumit lucru care îmi va răni mai târziu sufletul... dar de multe ori sunt slabă şi greşesc. Cu toate acestea, El nu m-a lăsat niciodată singură şi M-a iubit întotdeauna mult mai mult decât eu L-aş putea iubi vreodată.

Veronica Dondas, 33 de ani, din Mississauga, Ontario, Canada, mamă e trei copilași (cu sufletul, locuiesc inca in Bucuresti :))

Preluare de pe Ortodoxia tinerilor