APOSTOLUL
Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna
mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca
să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se
taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se
laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în
crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru
mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este
ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după
dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De
acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu,
semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul
vostru, fraţilor! Amin.
EVANGHELIA
LUCA 16, 19-31
Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat
care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele,
înconhurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui,
plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa
bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul
şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au
îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de
departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis:
părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această
văpaie. Dar Avraam a zis:
fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr
aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi
peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită
în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la
noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi
acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină
şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci,
să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei
morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă
pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.
Ierom. Ioan
Buliga, Desertaciunile lumii
“Era un om bogat care se îmbrăca cu porfiră şi cu vison” (Luca 16, 19).
“Astăzi, deşi nu ne mai îmbrăcăm cu porfiră, căutăm să fim cocheţi,
eleganţi şi să petrecem în plăcerile trupului. Timpurile când aveam modele de oameni smeriţi s-au cam dus. Dacă pe timpul
Sfântului Atanasie, patriarhul Constantinopolului, oamenii se scandalizau că
acesta umbla îmbrăcat sărăcăcios, astăzi mândria a câştigat mult mai mult
teren, încât a fi o persoană importantă şi a umbla în haine smerite ar fi un
lucru scandalos. Când Hristos s-a smerit, atunci L-au
părăsit cu toţii. La fel se simţeau jigniţi cei din preajma Sfântului Atanasie
şi îl îndemnau să se îmbrace cum trebuie, căci în felul acesta, defaimă
vrednicia Patriarhiei. Sfântul Atanasie le răspundea:
“Nu este ruşine, nici ocară să
poarte cineva haine umilite, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul
este vrednic de ocară şi de defăimare. Când păcătuim nu ne temem, iar de haine
proaste ne ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu se cuvine a face voia Lui, şi a
nu fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte
şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”.
Fericit este poporul care are un aşa păstor! Numai că cei care îl au nu
ştiu să îl preţuiască. Şi în zilele noastre am avut
exemple de astfel de ierarhi. Sfântul Ioan Ma
ximovici, din San Francisco, umbla totdeauna desculţ. Oamenii se scandalizau şi
îi făceau reclamaţie. Mai-marii săi îi spuneau că, drept ascultare, să poarte
încălţări.
Atunci, Sfântul Ioan Maximovici şi-a luat o pereche de încălţări şi o purta
legată pe lângă el. Pentru că reclamaţiile au continuat, mai-marii săi i-au
cerut socoteală despre felul cum face ascultare. Atunci, Sfântul le-a răspuns:
“Iertaţi-mă, mi-aţi spus ca să port încălţările, dar nu mi-aţi spus să le
încalţ”.
Oare ierarhul nu înţelesese ceea ce i se spusese? Ba da, dar avem aici,
pentru cei ce înţeleg ascultarea ca pe un lucru bătut în cuie, un exemplu de
neascultare sfântă. Era o vreme când unii oameni nu veneau la biserică,
motivând că nu au haine ca lumea. Însă celor care au o adevărată trăire în
Hristos, nu le mai pasă de lucrul acela. Ei sunt fericiţi într-un mod de trai
sărac, nu reacţionează la batjocura celorlalţi şi trăiesc pe o altă lume. E
lumea lui Hristos, iar Hristos este un împărat al celor smeriţi.
În Evanghelia pe care am pomenit-o la început, numele săracului Lazăr s-a
rostit, pe când bogatului în porfiră nu i s-a dat nici un nume. Cât a pătimit
Lazăr pe pământ, dar, iată, numele lui s-a scris în cartea vieţii! Cu aceasta
trebuie să ne mângâiem în necazurile noastre. Când apostolii săltau de bucurie
că primiseră darul de a face minuni, Hristos le-a spus:
“Nu vă bucuraţi pentru aceasta, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt
scrise în ceruri”.
Sfinţii Părinţi ne spun că mai mare plată au cei ce mulţumesc în boală,
decât cei care fac minuni. Către cei ce mulţumesc în boală Dumnezeu rămâne
dator, pe când cei ce fac minuni, ei sunt datori pentru darurile primite. Nu
avem de ce să-i invidiem pe cei bogaţi şi răi: iată, ei nu sunt vrednici nici
pentru a li se pomeni numele. Numele păcătoşilor nu sunt pomenite în ceruri.
Nici noi nu putem pomeni la Liturghie pe cei ce trăiesc necununaţi, pe cei ce
trăiesc în desfrâu, pe beţivi, pe cei ce nu merg la biserică, pe cei ce fac
păcate grele şi nu se pocăiesc. Între ei sunt şi cei de altă credinţă, ca unii
ce hulesc Duhul Sfânt şi se luptă împotriva adevărului.
“Nu voi lua parte la adunările lor, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele
mele”, se spune în Psaltire.
De la aceşti oameni nici daruri la biserică nu este bine să luăm, pentru ca
ei să nu se odihnească în păcatele lor, ci doar de se vor pocăi, atunci va fi
primit darul lor. Nu-l interesează pe Dumnezeu bunăstarea mânăstirilor, ci să
fie mai multe suflete care să vină la cunoştinţa adevărului.
Lazăr ar fi vrut să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa
bogatului. Sunt şi în zilele noastre mulţi săraci. Mulţi dintre ei nu sunt
cunoscuţi. Sunt cazuri de familii care nu aveau nimic de mâncare în casă şi nimeni
nu ştia, nici ei nu au spus nimic. Poate avem şi săraci mândri, sau poate s-a
mărit prăpastia dintre noi. Ne-am învârtoşat inimile şi nici ei nu mai
îndrăznesc să ceară. Dăm câteodată ceva din puţinul nostru şi, totuşi, cu
indiferenţă. Îi aruncăm ceva din portofelul nostru şi apoi uităm totul. Mergem
acasă, ne închidem în cercul nostru strâmt, unde nu bate vântul, nu-i frig şi
nu plouă, şi trăim nepăsători faţă de durerea altora.
Părintele Lavrentie de la mânăstirea
Frăsinei spunea că săracii se împart în două categorii: săraci adevăraţi şi
săraci profesionişti. Cei profesionişti şi-au făcut din cerşit o meserie, iar
cei adevăraţi nu cer niciodată şi se luptă cu viaţa. Datoria noastră este să-i
căutăm pe cei adevăraţi, iar a fi alături de ei înseamnă a fi împreună cu
Hristos. Omul nu are nimic al său în viaţa aceasta. Toate bunurile i-au fost
dăruite, omul fiind doar un iconom peste ele. La urmă, va trebui să dea
socoteală.
“Cine este iconomul cel credincios şi înţelept, pe care îl pune stăpânul
peste slugile sale, ca să le împartă la vreme măsura de grâu?”.
“Fericit este robul acela, pe care Stăpânul, la venirea Lui, îl va găsi
făcând aşa” (Luca 12, 42-43).
Fiecare avem ceva de împărţit. Oare dăm măsura ce o datorăm, celor lipsiţi
din jurul nostru? Dacă avem o sumă de bani, mică sau mare, atunci când o
repartizăm, ne înşiruim toate cerinţele sau capriciile, dar da că ne-am gândi
că aceşti bani nu sunt ai noştri, altfel i-am repartiza. Mai ales tinerii, cât
de dezordonat îşi aruncă banii: casetofoane, telefoane, aparate, biciclete,
maşini, şi nu ne gândim deloc să dăm ceva pentru sufletul nostru. Unii pot
spune: noi muncim din greu, cum adică nu sunt ai noştri banii pe care-i avem? Nu
sunt. Omul la început nu muncea, se bucura de lumina raiului, se înfrupta din
bunătăţile ce le avea de-a gata, totul creştea de la sine. După căderea în
păcat, au apărut spinii, ciulinii şi buruienile. Astfel, munca vine ca un canon
pentru păcatul săvârşit.
“În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19).
Banii nu sunt o
motivaţie pentru a munci, ci fiecare trebuie să transpirăm ostenindu-ne, iar
concluzia aceasta este: muncim şi ne ostenim pentru păcatele noastre, iar ceea
ce avem să nu socotim ca fiind ceva al nostru, ci cu frică să ne folosim din
acel ceva, ştiind că vom da socoteală.
De-a lungul istoriei, ierarhii au fost părinţi ai celor săraci. Cu cât,
însă, credinţa scade şi răutatea creşte, vor veni multe calamităţi asupra
oamenilor. Oamenii au vrut să fugă de sărăcie prin lepădarea de Hristos: avorturi,
munca Duminica, nemilostivirea şi, mai ales, îmbrăţişarea obiceiurilor vestice,
lipsite de Dumnezeu. Acolo în Vest este huzur, dar este răceală, adică nu-i
Hristos (Iisus în limba ebraică înseamnă foc). Calamităţile sunt încercări de a
le atrage atenţia oamenilor şi pot fi şi siliri de a ne lăsa de păcat. Când
vezi că ai pierdut totul, poţi să-ţi schimbi modul de gândire. Dacă nici acum,
atunci se pare că niciodată nu ne vom schimba. Deşi trebuie făcute, ajutorările
în timpul calamităţilor se vor dovedi zadarnice, deoarece nenorocirile vor fi
tot mai dese şi mai mari. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea altceva de la noi:
dezrădăcinarea păcatului.
Unii, în vremurile acestea, vor deveni tot mai avari. Ei sunt dintre aceia
care, după cum zice Apostolul, strâng “comori în vremea din urmă” (Iacov 5, 3).
Vor strânge ca să aibă focul ce să ardă. Ce nebunie este să nu ne gândim la
viaţa de dincolo şi să nu facem nimic pentru suflet.
Păcatele se înmulţesc tot mai mult şi pentru că familiile se destramă,
jumătate aici, jumătate în Italia, se înmulţesc desfrânarea şi despărţirile. Mama
nu mai este o mamă pentru copii şi familie, ci este o maşină care, în
străinătate, face tot ce poate pentru a câştiga bani. Ce vom face cu banii:
poate case mari care vor fi goale, sau ne vom lua o maşină care va fi bună
câţiva ani, iar apoi ce vom face? Pentru viaţa cealaltă ce am adunat? Este acea
vreme când, după cum spun Părinţii, oamenii vor înnebuni cu toţii şi-i vor face
nebuni pe cei care nu sunt la fel ca ei. Ce bine ar fi să fim nebuni pentru
lumea aceasta! Să ne facem că nu înţelegem nimic din alergătura oamenilor de
astăzi şi să stăm deoparte: săraci, dar curaţi. Sfinţii Părinţi au câştigat cu
smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Cele înalte şi bogate însă nu
din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aici risipeau, ca dincolo să adune, aici se
umileau, ca dincolo să se înalţe“.
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele
I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).
Sursa: Cuvânt ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu