Predica la Duminica a XXVI- a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina / Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

APOSTOLUL

 

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

 

EVANGHELIA

LUCA 12, 16-21 

Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

 

Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

 

R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relaţia omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, aşa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alţi ani, încât a trebuit să-şi mărească hambarele sale, şi chiar să-şi construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluţie nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?

Pr. Coman: Pilda aceasta mai este numită şi Pilda bogatului neînţelept, sau Pilda bogatului nebun. Sfârşitul parabolei confirmă faptul că soluţia, care părea cel puţin raţională, nu a fost deloc fericită. Nebunia este antonimul înţelepciunii. Am fi tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu luase în calcul moartea, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia, fără să ţină seama de această eventualitate. Ori, o soluţie care nu ia în calcul toţi factorii implicaţi, nu este o soluţie înţeleaptă.

Vă întrebaţi, probabil, la ce soluţie ar fi recurs dacă lua în calcul eventualitatea morţii. Cred că lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales dacă intră în discuţie şi posibilitatea ca moartea să survină foarte repede. Se gândea probabil să nu ţină totul pentru el, ci să investească o parte din avuţie în „viaţa de după moarte”, indiferent cum o concepea el. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!

Acesta este un nivel de înţelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul că, într-adevăr, a limita viaţa numai la a mânca şi la a bea, şi a face din această prilej de veselie, este prea puţin. Până şi bunul simţ ar contrazice această perspectivă. Cuvântul Mântuitorului este foarte ferm: „…viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”

Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu întreaga Evanghelie. Faptul însuşi de a se îngriji să aibă ce mânca şi ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adică o absurditate, un lucru neînţelept. O să vă mire, dar tocmai aceasta este lipsa de înţelepciune, prostia! Cu atât mai mare este nebunia, cu cât cineva se îngrijeşte nu numai pentru prezent, ci vrea să-şi asigure şi viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp. Mântuitorul aduce aminte, şi cu acest prilej, că de cele necesare vieţii omului se îngrijeşte Dumnezeu, el, omul, fiind chemat să se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologică.

Întorcându-ne, însă, la perspectiva lumească, nici aceasta nu justifică atitudinea bogatului. Chiar dacă omul s-ar limita la această viaţă şi la această lume, soluţia de a depozita numai pentru sine este una neînţeleaptă. Chiar şi din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, soluţia bogatului era una neînţeleaptă, pentru că, cel puţin, şi-ar fi creat relaţii frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.

De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfântul Evanghelist Luca această parabolă. Mântuitorul Hristos rosteşte parabola provocat fiind de cineva din mulţime, care Îi cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moştenirea. Mântuitorul îl apostrofează spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul şi împărţitorul averii voastre?” Contextul îi oferă prilejul Mântuitorului să spună că nu în prisosul averilor constă viaţa noastră, ci viaţa este mult mai mult decât atât.

Sugerează celui care-i adresase rugămintea că relaţia bună cu fratele poate însemna mai mult decât a avea parte din moştenire. Lucrul acesta este de înţeles la nivelul logicii elementare şi comune. Dar nimeni nu este dispus să sacrifice partea sa de avere pentru a păstra relaţia bună cu fratele său. În continuare, Mântuitorul rosteşte această parabolă ca să demonstreze că este neînţelept să investeşti numai în propria ta existenţă, pentru că singurătatea, oricât de îmbelşugată ar fi ea, este un nonsens şi o nebunie, chiar dacă rămânem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei şi al creaţiei. Dacă, însă, mergem mai departe, la existenţa veşnică, pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos, atunci lipsa de înţelepciune sau nebunia sau prostia este cu atât mai mare.

R Rădulescu: Părinte profesor, să aplicăm puţin această pildă la situaţia noastră de astăzi, când se vorbeşte pretutindeni despre criza economică în care suntem sau în care vom fi. Nu mai sunt bani pentru că s-a consumat mult, au existat bani artificiali, s-a oprit robinetul, consumul s-a oprit, sunt probleme economice, sunt probleme sociale. Se spune că cel mai bine în astfel de situaţii este să economiseşti. Aşa a vrut să facă şi bogatul nemilostiv, să economisească pentru vremuri negre. Este şi tendinţa noastră să ne asigurăm viitorul, din punct de vedere material. Acesta este sistemul în care trăim şi suntem provocaţi să acţionăm aşa. Mai totul în jurul nostru ne împinge să avem acest comportament. Mântuitorul Hristos ne propune altceva. Este greu să ieşi din valul economic al sistemului, în care ne aflăm, şi să urmăm mesajul Mântuitorului Hristos. Cum să ieşim din sistem, vă întreb acum?

Pr. Coman: Bogatul neînţelept din Evanghelia de astăzi nu-şi economiseşte pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, îşi economiseşte pentru a-şi oferi un confort existenţial: „… suflete al meu, ai multe bunătăţi, de acum încolo poţi să stai, să te odihneşti, să mănânci, să bei şi să te veseleşti!”

În ceea ce priveşte sfatul pe care ni-l dăm noi sau analiştii, în confruntarea cu iminenta criză financiară, de a economisi, sigur că acesta are, până la un punct, o logică. Este firesc. Dacă afli că este posibil să fie secetă în vara care vine, consumi mai puţin din hambar. Aşadar, nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri a resurselor, ca să facă faţă unei situaţii extreme. Dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre o anumită ideologie, mentalitate, care exercita atâta presiune asupra noastră, încât ne transformă viaţa într-o preocupare, într-o angoasă, într-o nelinişte permanentă de a ne asigura noi propria existenţă.

R Rădulescu: Şi pentru consum!

Pr. Coman: Pentru consum, nu mai vorbim! Altă ispita majoră, consumul. Românii sunt în plin consumism, să spun aşa. După o perioadă de câteva decenii, când nu au avut ce consuma, iată, acum consumă din plin, iar de cele mai multe ori au şi cu ce plăti. Ne luptăm apoi, cu slăbitul, cu neputinţele care vin din consumul fără măsură. Dar foarte importantă este angoasă, neliniştea, cum să se asigure?

Acesta este discursul esenţial al Mântuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura pe sine, oricât de inteligent ar fi, oricât de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne dă foarte multe semne. Criza însăşi este un astfel de semn. Cine îşi putea închipui că un sistem financiar atât de evoluat, aşa cum se propunea el însuşi, poate să aibă o sincopă de asemenea proporţii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am înţeles. Eu nu mă pricep, dar aşa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuală sunt banii, deşi băncile sunt în jurul nostru, mai multe decât bisericile. Şi totuşi nu mai sunt bani. Se demonstrează, aşadar, eşecul unei ideologii, care era centrată tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investiţie rentabilă; banca, egal asigurare. Pe lângă bănci există şi sistemele de asigurări, care sunt tot un fel de bănci, care ne făgăduiesc asigurări, în curând şi pentru veşnicie! Am înţeles că sunt unii foarte bogaţi, care caută bănci să-şi asigure veşnicia, dacă cumva între timp se descoperă secretul nemuririi sau al învierii din morţi. Această aşezare la nivelul mentalităţii faţă de lucruri este combătuta de Hristos, de Biserică şi de credinţa noastră. Să nu te alipeşti de această lume şi de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima raţiune, ca de ultimul sens al vieţii tale, lucru care poate fi pătruns chiar şi cu cea mai simplă minte.

R. Rădulescu: Concluzia pildei, o spune Mântuitorul Hristos, este recomandarea ca omul să se îmbogăţească în Dumnezeu. Ce înseamnă să te îmbogăţeşti în Dumnezeu?

Pr. Coman: Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem înţelege prin extrapolare. Ce înseamnă să mă îmbogăţesc în cineva? Înseamnă să investesc timp, osteneala, dragoste pentru a-l păstra pe cel drag aproape. Noi ştim ce înseamnă să investeşti în relaţiile cu oamenii. Aceasta înseamnă să te îmbogăţeşti în oameni, în prieteni. Investiţia se va dovedi profitabilă, pentru că de la cei dragi vor veni multă bucurie, mult folos, multă bunătate, multă dragoste. Sunt bogat că am o soţie extraordinară, sunt bogat că am nişte copii care mă umplu cu ascultarea lor, cu strădania lor, cu rezultatele lor şi aşa mai departe. Să vorbim în termenii pe care ni-i propune situaţia actuală: a se îmbogăţi cineva în Dumnezeu înseamnă a învesti în Dumnezeu. „Investiţi în Dumnezeu” ne propune Mântuitorul Hristos. Este cea mai rentabilă şi cea mai neriscantă investiţie. De altfel, spune Mântuitorul Hristos, nu investiţi în lumea aceasta, în bogăţiile acestei lumi, pentru că bogăţiile acestei lumi ba sunt furate de hoţi, ba le rod moliile, ba vine o criză şi se alege praful de tot; ci investiţi în averea cerească, în Dumnezeu, unde nici hoţi, nici molii nu sunt.

Cum poate cineva investi practic în Dumnezeu, spune Hristos, puţin mai jos, în continuarea parabolei: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoara neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunării în hambare“, a economisirii pentru tine, a investiţiei în tine. A face milostenie înseamnă a învesti în Dumnezeu. În limba româna se mai păstrează cuvântul de mulţumire când primeşti milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primeşte!“ Vă reamintesc scena judecăţii finale a lumii, când criteriul ultim va fi măsura în care am fost solidari cu cei în nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevantă pentru discuţia noastră: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40). Aceasta este marea investiţie. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultimă, pe care Evanghelia şi Mântuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei şi prin chemarea ei o repetă la nesfârşit. Nu vă alipiţi de această lume, oricât de frumoasă ar fi ea, pentru că nu este sensul ultim al existenţei voastre. Sensul ultim este mult mai mare, oferta este mult mai generoasă şi se cheamă Dumnezeu.

Cine a gustat, un pic, din ceea ce înseamnă dragostea, bunătatea cuiva, cine se bucură să vadă faţa omenească mai mult decât propria bogăţie, cui îi este dragă soţia sau soţul, cine a făcut experienţa acestei iubiri, să încerce şi experienţa iubirii de Dumnezeu. Va avea de câştigat!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursa: Cuvântul ortodox