- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ?
- Care este? Să ne
pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să
prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul
crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este
deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca.
Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine.
Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul
nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu
conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema.
Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni,
lumea a spus un singur lucru : «Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!». Au
mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a
spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici.
În viaţa aceasta
fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le
cere Dumnezeu.
- Părinte, ce trebuie să aibă cineva
totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu ?
- Să-şi aibă mintea
la Dumnezeu. Să
se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici n-am venit să le facem
pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă
viaţă. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne
ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin
nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii
duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească.
Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului,
nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii –
nu al monahismului, ci al vieţii – toţi oamenii sunt obligaţi să-l prindă. Dacă
ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut parte de lucruri josnice, de
nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem
vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi
cum să câştigăm cinstiri omeneşti. Când omul se aranjează pe sine însuşi în
viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucura că trăieşte, se bucura că va
muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţă sa, ci se bucura că va muri şi va
merge lângă Hristos.
- Părinte, se bucură pentru că nu se
împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu ?
- Se bucură pentru
că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică. Nu
s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte : «Ce vom face ? Oare nu vom pleca ?» -
şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia
noastră, sensul vieţii. Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele,
se ostenesc pentru alţii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să
ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe
unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua» cu
două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă ? Cum să-l ajute cu psihologia
? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea
fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru aceasta invaliditate ce-a îngăduit-o
Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plata cerească, care îi va fi depusă acolo
şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune
: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc
cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le
spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu
cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi
ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se
gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama o are şi
asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund.
Dacă nu există mai întâi o întocmire profundă în sinea ei, nu poate ajuta
corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se
obosesc sărmanele şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta
eficace. Adică se obosesc îndoit.
(Cuviosul Paisie
Aghioritul - Vol. II – „Trezire duhovnicească”)
0 comments:
Trimiteți un comentariu