Apelul impresionant al preşedintei organizaţiei Live Action cu ocazia Marşului pentru viaţă din Washington

 

Dragă prietene,

Ziua de astăzi marchează a 41-a aniversare a scandaloaselor sentinţe ale Curții Supreme Americane în cazurile Roe vs. Wade și Doe vs. Bolton. La 22 ianuarie, în fiecare caz în parte, șapte bărbați în robe negre au condamnat la o moarte înspăimântătoare peste cincizeci de milioane de ființe umane nenăscute încă.

Aceia dintre noi care luptă pentru cei lipsiți de apărare refuză să accepte această decizie fără să facă nimic. De aceea, Live Action este în picioare și participă la Marșul pentru Viață .

Faceți clic pe acest link pentru a vedea tot ceea ce a planificat Live Action pentru acest eveniment istoric sau urmăriţi-ne pe Facebook aici.

Astăzi, sute de mii de voci s-au adunat în capitala națiunii noastre pentru a vorbi în locul celor fără glas și a lupta pentru cei care nu se pot proteja. Noi vrem ca şi tu să fii unul dintre ei .

Acum 41 de ani, cea mai înaltă instanţă a națiunii noastre a permis sacrificarea a milioane de oameni - lipsiți de apărare, mizând doar pe siguranța pântecelor mamelor lor. Live Actin nu va renunța la acei copii. Pentru ei participăm azi la marş. Și niciodată nu vom opri investigațiile noastre, inițiativele noastre educative puternice asupra vieții și demnității umane, precum și expunerea industriei brutale a avortului din America.

Pe scurt, până când avortul nu va fi decât o amintire urâtă a națiunii noastre, noi, cei de la Live Action, nu vom renunța la a vorbi pentru cei care nu au voce. Vom sta în picioare pentru ei astazi, la Marșul pentru Viață, spijinindu-i şi apărându-i până la ultima respiraţie.

Lila Rose

Preşedinte

Live Action

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

„Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!“: ziua în care Cultura morţii mi-a răpit fiica

 

de Jason Jones,9 decembrie 2013

Era într-o sâmbătă dimineaţă şi mai aveam două zile până să împlinesc 17 ani. În ziua anterioară jucasem într-un meci. Aşa că mă simţeam obosit şi mă durea tot corpul, dar de jos venea miros de mic dejun, în timp ce pe scară se auzeau nişte paşi urcând. Eram pe jumătate adormit. S-a deschis uşa. Era prietena mea şi i-am zâmbit, desigur, dar avea o expresie care-mi spunea că nu e cazul să zâmbesc. Era ceva grav, aşa că mi-am făcut curaj. 

După câteva clipe lungi, m-a privit în faţă şi mi-a zis:

– Sunt însărcinată.

Asta m-a trezit rapid. Ne-am aşezat acolo, doi adolescenţi în dormitor. Camera mea încă arăta ca a unui băieţel, cu postere de fotbalişti, tenişi şi mănuşi de baseball împrăştiate pe podea. Dar iată că şedeam acolo, lângă prietena mea însărcinată. Brusc, mi-am dat seama că pierdusem dreptul de a mai fi doar un băieţel. Ea mergea la şcoala catolică şi se pregătea pentru facultate, iar eu visam la o echipă de fotbal universitară şi o carieră în Liga Naţională de Fotbal American (NFL). Aveam proiecte de viaţă. Acum trebuia să renunţăm la ele.

Ne-am făcut un plan de bătaie, pentru a putea avea grijă de noua fiinţă căreia îi dădusem viaţă. Totul părea perfect firesc şi, în mod paradoxal, chiar entuziasmant: ne începeam viaţa adultă mai repede decât plănuisem, dar aveam să ne descurcăm cumva. Iată ce hotărâre am luat împreună: eu urma să renunţ la liceu pentru a intra în armată (un prieten de-al meu tocmai făcuse la fel). Ea avea să păstreze secretul, purtând pulovere largi şi luând vitamine până mă întorceam din concentrare şi atunci puteam fi împreună, iar eu voi putea avea grijă de familie.

Aşa am făcut. M-am dus la biroul de recrutare şi am făcut actele, care trebuiau semnate de mama şi de directorul liceului. Cum din cei 565 de elevi de la  Liceul „Amos Alonzo Stagg“ eram pe locul 565 la învăţătură, directorul a fost fericit să semneze hârtia. Mama, care avea cinci copii, a semnat şi ea rapid fără să-mi pună prea multe întrebări.

După ce m-am încorporat, nu mergeam la biserică. Am încercat o dată, dar era prea mult pentru mine. De fapt, mi-am dat seama că mai degrabă aş fi făcut altceva în timpul acela. Aşa că i-am întrebat pe sergenţii de instrucţie:

– Nu pot să rămân şi să curăţ ceva în timp ce voi mergeţi la biserică?

Au fost de acord, aşa că mi-am luat o sarcină pe care nimeni nu o voia, aceea de a curăţa oalele şi cratiţele. Pe lângă maşina de gătit am găsit şi un congelator în care sergenţii de instrucţie ascundeau îngheţata. Mi-am dat seama că, dacă luam nişte îngheţate şi le puneam în găleţi cu gheaţă, pe care le strecuram sus, în baracă, când soldaţii se întorceau de la biserică, le puteam negocia contra altor servicii: „Îmi faci pantofii timp de o săptămână? Bine, uite o îngheţată. Îmi lustruieşti alămurile timp de o săptămână? Bine, îţi dau o îngheţată. Îmi faci patul...?“ Astfel, dacă chiuleam de la biserică, nu mai trebuia să-mi lustruiesc alămurile şi pantofii sau să-mi fac patul. Nu era tocmai un început bun pentru educaţia mea morală….

Instrucţia de bază şi cea avansată pentru infanterie erau pe terminate, iar eu mă pregăteam de absolvire şi de întoarcerea acasă. Nu voi uita niciodată ziua aceea – era într-o duminică, iar eu tocmai curăţam oalele şi tigăile în timp ce toţi ceilalţi se rugau. Un prieten a venit în fugă şi mi-a zis:

– Jones, e prietena ta la telefon şi plânge!

Am fugit la telefon, deşi nu aveam voie să plec din post sau să primesc telefoane. Când am ridicat receptorul, ea plângea cum nu mai auzisem nicio altă femeie plângând. Niciodată. Nu-mi pot explica decât prin faptul că îi plângea sufletul. Şi îmi spunea întruna, iar şi iar:

– Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Nu din vina mea.

Apoi, ridicând receptorul din altă cameră, tatăl ei mi-a zis:

– Jason, ştiu secretul vostru, acum nu mai există. A făcut avort.

„Sunaţi la poliţie, tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul!“

Imediat ce mi-a spus asta, un sergent s-a întins peste umărul meu şi mi-a închis telefonul. I-am dat un pumn. Alt sergent de instrucţie m-a înşfăcat, dar m-a văzut că plângeam şi nu făceam decât să repet:

– Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!

M-au târât în biroul căpitanului, unde m-au trântit pe un scaun. Când m-a văzut în ce hal eram, căpitanul – un ofiţer voinic din elita infanteriei – a părut şi el destul de afectat de spectacol. Am reuşit să formez nişte propoziţii:

– Să trăiţi, domnule căpitan, sunaţi la poliţie! Tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul.

Mi-a cerut să-i spun ce se întâmplase. I-am spus, iar el părea încurcat, aşa că mi-a zis:

– Soldat, de ce să sun la poliţie? Nu ştii că avortul este legal?

Chiar nu ştiam.

Cu toate că eram doar un soldat cu cel mai mic grad în armată, plătit cu trei sute de dolari pe lună, ştiam un lucru: că viaţa omului începe din momentul concepţiei. Nu era o informaţie pentru care îţi trebuia doctoratul. Ştiam despre copilul meu că e o fiinţă umană. Probabil că şi căpitanul gândea la fel, poate era chiar creştin, fiindcă mi-a făcut, pe un ton grav şi compătimitor, un rezumat al cazului istoric Roe vs. Wade (n.red.: judecat la Curtea Supremă în SUA, a decis dreptul femeii de a face avort ca parte a dreptului acesteia la viaţă privată). Apoi mi-a dat un fişic de monede pentru telefonul public şi mi-a spus:

– Du-te la intendenţă, nu vreau să deranjezi tot batalionul.

M-am dus la intendenţă, simţind pierderea ca pe un mare gol în stomac, în timp ce suspinele prietenei mele încă îmi mai răsunau în urechi. Gândul la copil îmi dăduse putere în fiecare zi cumplită de instrucţie. Aveam inima frântă.

În cap, mi se puseseră rotiţele în mişcare. Mi se tăia răsuflarea când mă gândeam la ceea ce era cu adevărat de neînţeles, şi anume că ceea ce se întâmplase cu copilul meu era perfect legal. Asta nu-mi putea intra deloc în cap. Era nebunie curată. Am ajuns la telefonul public şi am sunat-o înapoi. Am stat pe fir până când am consumat toţi banii, iar vocea robotului ne-a anunţat: „Mai aveţi 60 de secunde. Vă rugăm să mai introduceţi monede“.

Dar nu ştiam ce să-i spun, fiindcă ea plângea întruna. Aşa că am consolat-o, spunându-i singurul lucru care mi-a putut trece prin cap. Şi aveam de gând să mă ţin de cuvânt. I-am spus:

– Chiar dacă nimănui altcuiva nu-i pasă de asta, şi chiar dacă o să-mi ia toată viaţa, îţi promit că, în numele fetiţei noastre, Jessica, o să mă lupt ca să nu mai existe avorturi! 

Aflasem că fusese o fetiţă, deoarece medicul care a efectuat procedura i-a spus ulterior prietenei mele: „Á propos, a fost fetiţă“. Acum ştiu că nimeni nu poate învinge singur în lupta împotriva Culturii Morţii. Dar eu chiar credeam atunci, la 17 ani, că voi pune capăt avorturilor prin simpla mea determinare. 

Chiar credeam în asta.

Când m-am întors la post, mă gândisem cu ce să încep. Eram încartiruit la Cazarma Schofield, din Hawaii. Mi-am spus: „O să-ncep să bat pe la uşi“. Ştiam că mormonii şi martorii lui Iehova îi băteau mamei la uşă, iar ea stătea de vorbă cu ei. Chiar lângă cazarmă erau o mulţime de reşedinţe pline de imigranţi filipinezi veniţi să lucreze la ferme. Le băteam la uşă, ei îmi deschideau şi ziceau: „Haole (n.red.: Albule), ce vrei?“ Eu, un puşti sfrijit şi ras în cap, cu haine civile urâte, luate de la intendenţă, le ziceam: „Vreau să-ţi vorbesc despre avort. Putem vorbi despre avort? Ştiai că e legal?“

Se uitau la mine ca la un nebun, dar uneori îmi turnau o ceaşcă de băutură Coors Light cu gheaţă şi stăteau de vorbă cu mine. Alţii îmi trânteau uşa în nas, dar cel mai adesea erau de acord cu mine că avortul era o crimă oribilă, care trebuia oprită.

Acesta era planul meu! În timpul liber, până la sfârşitul vieţii, aveam de gând să bat pe la uşi. Asta era singura idee care-mi venise. Dar, într-o zi, am primit un telefon la cazarmă. Era o femeie nebună de furie. M-a întrebat:

– Eşti omul care merge prin vecini şi zice că ne reprezintă?

Şi mi-a zis numele organizaţiei la care lucra.

– Nu, doamnă, nici nu am auzit de voi. N-am zis niciodată că vă reprezint.

– Ba da, mi-a zis ea.

– Doamnă, îi zic eu, în viaţa mea n-am auzit de voi, oameni buni! Cum să spun că vă reprezint, dacă nici nu ştiam de voi?

– Nu eşti Jason Jones?, zice ea. Nu i-ai dat numărul tău de telefon lui cutare? Şi nu mergi din uşă în uşă ca să vorbeşti cu oamenii despre avort?

– Ba da, îi zic.

– Păi, cu asta ne ocupă noi. Suntem organizaţia Hawaii Right to Life (Dreptul la viaţă din Hawaii)!

Atunci, în loc să mă supăr, am fost încântat:

– Adică există o grupare? Suntem mai mulţi?

Putem pune capăt avortului

Înainte să părăsesc armata, unul din ofiţerii mei a aflat cu ce mă ocupam. Auzise zvonuri. M-a chemat la el în birou şi mi-a spus:

– Soldat, am auzit lucruri ciudate. Aud că în permisie te duci uneori prin împrejurimi şi hărţuieşti civilii în legătură cu problema avortului.

– Da, să trăiţi, aşa fac.

– Ai înnebunit?, m-a întrebat.

–  Nu, să trăiţi.

Şi i-am zis ce voiam să fac: să pun capăt avorturilor în America.

M-a fixat cu privirea şi s-a gândit pentru o clipă, apoi mi-a spus:

– Ştii, ca ofiţer, am fost învăţat că, dacă ai un scop înalt, trebuie să ai şi un plan bun. Porneşti de la scop şi refaci calea înapoi până la momentul actual, pas cu pas. Ai nevoie de un plan. Du-te şi fă-ţi un plan! Fiindcă ţi-ai propus să faci ceva măreţ.

Aşa că m-am dus şi am pus pe hârtie un plan superambiţios. I l-am arătat şi i-am zis:

– Să trăiţi, iată planul! Iată cum o să pun capăt avorturilor.

– E un plan bun, mi-a zis el. Pune-l în aplicare! Lucrează la el pentru tot restul vieţii şi poate îţi vei atinge scopul.

Când am ieşit din armată, am început să-mi pun în aplicare planul. Şi lucrez la el de atunci. Desigur, Dumnezeu intervine şi mă mai face să deviez uneori, aşa că trebuie să schimb planul pentru a-l adapta la schimbările politice din ţara mea. Dar orice fac în viaţa privată sau în carieră poartă pecetea ţintei pe care mi-am trasat-o la 17 ani, când am pierdut-o pe fetiţa mea, Jessica: să promovez valoarea inestimabilă a persoanei umane.

M-am înscris la Universitatea din Hawaii, am înfiinţat un grup de studenţi pro-life şi am devenit vicepreşedintele organizaţiei Tinerii Republicani. Când eram la facultate, încă ateu – fiind chiar un fan al scriitoarei raţionaliste şi ateiste Ayn Rand –, mi-am dat seama de cât curaj ai nevoie dacă vrei să aperi valoarea vieţii umane. Cei care răspândesc cultura morţii în campusul universitar – dintre care cei mai vocali sunt îmbătrâniţii în rele care susţin că trebuie să faci avort dacă vrei la facultate – refuză să recunoască faptul că noi încercăm să apărăm demnitatea şi valoarea inestimabilă a persoanei umane. Papagalii hipioţi te portretizează ca pe un tip care încearcă să le strice cheful tuturor, transformând escapade amoroase „inofensive“ în catastrofe care-ţi schimbă viaţa. Iar misiunea ta e să-i faci să înţeleagă că nişte „cuplări“ în camere imunde de cămin nu pot justifica denigrarea demnităţii persoanei umane şi negarea valorilor morale transcendente precum dreptatea, iubirea şi compasiunea.

Acum, când apar şi pe genericul unor filme de la Hollywood, oamenii vin şi mă felicită pentru curaj. Ştiţi ce le spun? „E incomparabil mai uşor să fii anti-avort la Hollywood decât într-un campus universitar. Ştiţi cine sunt curajoşii? Studenţii care fac activism anti-avort. Ei sunt în prima linie de foc“.

Este esenţial ca tinerii care cred în valoarea vieţii să rămână curajos pe poziţii. Să nu uităm că, pe lângă fiecare persoană care aderă la un grup studenţesc pentru viaţă sau ia cuvântul în favoarea cauzei, sunt cel puţin alte 100, poate 1.000 care sunt de acord cu aceasta, deşi nu se exprimă. Asta e valabil chiar şi în campusurile universitare, dar mai ales în restul societăţii (viitori şefi, colegi, posibili soţi).

Cercetările sociologice au demonstrat asta. În 2012, un sondaj Gallup arăta că numai 41% din americani s-au declarat „pro-choice“ (în favoarea dreptului femeii de a alege dacă păstrează copilul), în timp ce 50% s-au declarat „pro-life“. Este cel mai bun procentaj înregistrat de poziţia anti-avort de când Gallup a început să le pună oamenilor această întrebare, în 1995. Iar opţiunea pentru viaţă este pe o tendinţă ascendentă. Adevărul că viaţa e sacră este întipărit în inimile oamenilor şi nicio minciună nu-l poate birui la nesfârşit.

Am aflat asta citind una din cele mai puternice cărţi care mi-au căzut în mână. Este vorba despre autobiografia Papei Ioan Paul al II-lea, Memorie şi identitate. A fost ultima carte pe care a scris-o înainte de moarte. În ea, Papa scrie despre cele trei mari ideologii ale răului cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii: nazism, comunism şi cultura morţii. El subliniază că a trăit pe vremea când nazismul părea de neînvins. Naziştii cuceriseră cea mai mare parte a Europei, ameninţau Anglia şi se scurgeau încolonaţi direct spre Moscova, pornind maşinăria de exterminare. Cei care au trăit sub ocupaţie germană aveau toate motivele să creadă că puterea acestora va dura un timp nedefinit. Dar, în realitate, regimul a căzut după numai 12 ani. Atâta s-a ales din Reich-ul lor de o mie de ani.

Apoi, Papa arată că şi comuniştii, care luptaseră mult împotriva naziştilor, pentru ca apoi să le ia locul în rolul de cuceritori şi tirani, păreau absolut imbatabili. Comunismul s-a întins peste Europa de Est, a cucerit China şi şi-a exportat agenţii şi armatele în toate colţurile lumii, blindându-se cu arme nucleare care ar fi putut şterge umanitatea de pe faţa pământului.

Dar iată că, în 1989, colosul comunist s-a prăbuşit dinăuntru. Fusese construit pe o temelie de minciuni despre persoana umană, aşa că oamenii l-au respins în cele din urmă. Ne-am născut pentru a cunoaşte adevărul şi  ceva din noi are repulsie faţă de minciună. Această revelaţie cere timp şi efort. Dar, în cele din urmă, este de neoprit.

Acum, o generaţie întreagă a crescut în libertate în ţări precum Polonia Papei Ioan Paul al II-lea – la timp pentru a se confrunta cu ceea ce Papa a numit al treilea rău al secolului: cultura morţii. Pare prea profund împământenită pentru a mai fi dislocată. Elitele noastre culturale o îmbrăţişează ca pe litera de Evanghelie, fără să o pună în discuţie. Guvernul o finanţează şi o promovează nu doar la noi, ci şi la nivel global, exact ca sovieticii, care promovau cândva comunismul peste hotare. În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul federal, prin noua lege a sănătăţii promovată de administraţia Obama, ameninţă cu închiderea orice instituţie – religioasă sau nu – care nu se va supune culturii morţii prin includerea pilulelor contraceptive în planul de asigurare de sănătate al angajaţilor lor.

Perspectiva poate părea sumbră. Dar Papa Ioan Paul ne reaminteşte că aceasta era şi mai sumbră în 1940, şi apoi în 1948. Iar ambele imperii ale minciunii s-au prăbuşit. Aşa se va întâmpla şi cu acesta – cu condiţia ca întreaga noastră viaţă să ne-o punem în slujba demnităţii, frumuseţii şi incomparabilei valori a persoanei umane.

Acum înţeleg că nu voi putea să-mi ţin promisiunea făcută când eram un băiat naiv în vârstă de 17 ani, care tocmai renunţase la şcoală şi voia de unul singur să şteargă avortul de pe faţa Pământului. Dar acum ştiu  şi că toţi cei care lucrăm împreună vom apuca să vedem schimbarea culturii noastre într-una a vieţii. De aceea, ţin foarte mult la munca pe care o face organizaţia Students for Life of America (Studenţi Americani pentru Viaţă). Ei fac ceea ce este absolut necesar pentru această schimbare. Ei inspiră şi educă această generaţie de aboliţionişti – cea care a supravieţuit ea însăşi avortului şi a devenit acum ţinta industriei avorturilor, care are scopul de a distruge generaţia viitoare. Students for Life of America ştie prea bine că bătălia crucială pentru schimbare se dă în campusurile universitare şi este totodată unica organizaţie cu această lucrare esenţială. Mă simt onorat să le fiu alături.

Ştiu că, dacă toţi ne vom dedica viaţa şi resursele acestei cauze, cea mai măreaţă din domeniul drepturilor omului, vom apuca să vedem vremea când se va obţine deplina protecţie a legii pentru persoana umană, fie ea copil în pântecele mamei sau în braţele ei, de la embrion până la adultul vârstnic. 

Jason Jones este activist pentru drepturile omului, preşedintele organizaţiei I Am Whole Life, producător co-executiv al filmului artistic Bella, producător al scurtmetrajului Crescendo şi producător asociat al filmului artistic TheStoning of Soraya M. Acest eseu a fost publicat iniţial în volumul Courageous: Students Abolishing Abortion in This Lifetime (Curajoşi: Studenţii care Abolesc Avortul în Această Generaţie), şi este reprodus cu permisiunea organizaţiei Students for Life of America. Află mai multe despre volum aici. Eseul a fost preluat şi în publicaţia Intercollegiate Review.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mamă, tată, sunt pro-viață!

Mărturia de mai jos este a unei tinere crescute într-o familie liberală în care în care avortul ori homosexualitatea erau considerate ca dezirabile. Surpriză, când fiica se face mare, constată că ea nu mai este de acord cu acestea. Explicația este foarte simplă: fiecare om are șansa dialogului cu Dumnezeu prin care se poate încredința de adevăr, dincolo de ceea ce a fost învățat să gândească. Așa se face că din ce în ce mai mulți adolescenți abandonează poziția pro-avort a părinților lor, fiindu-le clar că avortul înseamnă moartea unui copil. Al unui copil ca James, pe care chiar bunicii lui o forțau să îi ia viața.

În ziua în care am spus asta ultra-liberalei mele familii a fost de groază. Pentru că tata și mama au fost oamenii care, practic, au încercat să mă forțeze să avortez pe fiul meu (aka nepotul lor), atunci, în 2011. Dumnezeu știe că îi iubesc, dar atunci chiar m-am gândit serios că am terminat-o cu ei.

Trebuie să știți că în familia mea eu am fost întotdeauna cea care-mi păstram părerile pentru mine. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am făcut asta când am aflat la 17 ani că sunt însărcinată.

Sierra și soțul ei

 Îmi amintesc de câteva probleme dezbătute în familie în care am plecat capul și m-am dus în camera mea ca să nu spun ceea ce gândeam. Dar atunci gândurile parcă erau țipete, iar urechile îmi ardeau.

Este foarte interesant că de data asta am procedat altfel. Părinții mei ne-au încurajat mereu pe fratele meu și pe mine să spunem ce gândim. Și, pentru a fi sinceră, uneori am făcut-o. Am fost la un club gay-straight în liceu. M-am implicat într-un miting de pace. Dar să fiu împotriva convingerilor familiei mele?

Știu că transformarea mea spirituală s-ar putea să pară cu totul străină membrilor familiei mele, dar de fapt nu ar trebui să fie așa. M-au dus la biserică, m-au lăsat acolo și apoi m-au luat acasă. Iar eu am iubit Biserica. Întotdeauna L-am iubit pe Dumnezeu. Am iubit întotdeauna mesajul lui Iisus Hristos.

Acum, la 19 ani, iau aceste lucruri mult mai în serios și încerc să trăiesc ca un creștin în fiecare aspect al vieții mele. Am observat că Dumnezeu mi-a darurile pe care i le-am cerut de atât de mult timp. Am o voce. Am folosit mereu această voce în muzică, iar părinții mei au fost mereu uimiți de versurile mele, uneori foarte adânci și întunecate.

La un moment dat, urechile tale ard atât de tare încât simți că pocnesc! Ei bine, acum îmi folosesc vocea mea.

Le place să creadă că aceasta este o „etapa de la 20 de ani” și că eu cred că avortul este greșit doar pentru că sunt creștină. Oh, și că ar avea de-a face cu faptul că locuiesc în Texas, în Bible Belt.

Îmi pare rău că v-am șocat, oameni buni. Dar sunt pro-viață pentru multe, multe motive. Da, este adevărat că eu cred că Biblia este clară cu privire la această problemă. Dar nu e numai asta. Multă vreme mi-a fost greu să-mi impun să ignor datele științifice. Mi-a fost greu să-mi impun să cred că mărturiile oamenilor care au lucrat în industria avortului și au părăsit-o sunt „false”. Acum știu că acele fotografii ale copiilor avortați nu sunt photoshop-ate. Știu nenumărate femei care regretă avorturi lor. Soacra mea ieșea cu Norma McCorvey, adică cu Jane Roe din Roe vs. Wade, procesul prin care s-au legalizat avorturile. Ei bine, Norma, care a contribuit la a face avortul legal, este acum pro-viață!

Să fim serioși. Eu am întâlnit încă pe cineva care a trecut de la poziția pro-viață la poziția pro-alegere și are dovezi medicale să susțină cererea lui sau a ei.

Știu că credeți că e nepoliticos să te bagi în viața oamenilor, pentru că toți au motivele lor particulare pentru care își avortează copilul. M-am prins de asta. Dar, cu aceeași logică, dacă văd o fetiță că e lovit de un tip pe stradă, eu nu ar trebui să sun la 911 sau să intervin în vreun fel. Păi el trebuie să aibă un motiv personal pentru că a abuzat-o, nu?

Fiul lui Sierra, James

M-ați învățat să iau poziție împotriva nedreptății. Egalitate pentru toți. Ei bine, exact asta fac! Acesta este un genocid global! Nu am acoperit nici măcar jumătate din lucruri oribile despre industria avortului.

Atunci când am spus părinților mei că sunt pro-viață, am realizat că am terminat să încerc să nu-i calc pe alții pe degetele de la picioare. În fiecare zi, copiii mor din cauza avorturilor legale și ilegale în întreaga lume. Sunt un luptător pro-viață creștin, ceea ce înseamnă că încerc să fac asta din dragoste și înțelegere pentru oameni.

Și nu pot să vă spun cât de minunat este să vezi o mamă tânără că naște și îmi mulțumește pentru mesajul de viață pe care i l-am transmis! Așa că, dacă citești acest material și ajungi într-o situația similară, spune clar ce crezi! Fii mândru de a fi de partea vieții! Nu-ți fie frică să vorbești cu femeile și bărbații despre această alegere, cu adevărat finală, pe care o fac. Răspândiți mesajul pentru-viață, și este de lucru!

Vorbiți clar, vorbiți clar, oriunde vă aflați! Așa veți fi voi înșivă.

Prelucrare după LiveAction

Sierra Champion are 19 ani. Ea locuiește în Texas cu soțul ei și cu fiul lor de 19 luni, James. Îi place să cânte, să gătească, să scrie și să se uite la lucruri ciudate ca Dr. Who. Are blogul lucyricardoblog.blogspot.com unde încearcă să înlăture stigmatul mamelor tinere! Este pasionată de asta și de-abia așteaptă să vadă sfârșitul avorturilor!

Victime ale violurilor care au sfidat prejudecăţile adepţilor avorturilor alegând să păstreze copiii

Sursa

De Sarah Terzo

Oricine are ceva vechime în mişcarea pentru viaţă şi-a pus cel puţin o dată întrebarea: „N-ar trebui ca avortul să fie legal în cazul în care o femeie a fost victima unui viol?”

Chiar dacă potrivit statisticilor făcute de Planned Parenthood mai puţin de 1% dintre avorturi sunt făcute de către femei care au fost victimele unui viol sau incest, adepţii mişcării pentru dreptul la alegere a femeilor de a face avort insistă ca aceste avorturi să devină legale în SUA, chiar dacă acest lucru va avea ca rezultat mii de avorturi pe an făcute din cu totul alte motive.

De fapt, hotărârea judecătorească din cazul Roe vs. Wade a fost dată pe un argument legat de viol – Norma McCorvey, în calitate de reclamant sub numele fictiv de Jane Roe, a susţinut că a fost supusă unui viol în grup şi de aceea avea nevoie să facă avort. Câţiva ani mai târziu, ea a recunoscut că a minţit în legătură cu violul ca să atragă simpatia adepţilor mişcării pentru dreptul la alegere.

Aceştia au convins cu succes publicul că victimele violurilor au nevoie de avorturi. Se prezumă că femeile care au rămas însărcinate în urma unui viol sunt incapabile să-şi dorească copilul, că nu vor fi fericite să nască acel copil şi că este complet nefiresc că o femeie să dorească să aibă copilul unui violator.

Când adepţii mişcării pentru dreptul la alegere aduc argumente în sprijinul legalizării avortului în caz de viol, le lipseşte mereu un element din discurs – părerile femeilor care au fost violate şi au păstrat copii rezultaţi. Vocile acestora ar trebui ascultate atât de către adepţii mişcării pentru dreptul la alegere, cât şi de către cei ai mişcării pentru viaţă. Aceste persoane sunt singurele care cunosc din interior traumă emoţională pe care o provoacă un viol şi oroarea stârnită de gândul că au rămas însărcinate în urma acestuia. Şi ceea ce ne spun s-ar putea să ne surprindă.

Kathleen DeZeeuw, mama unui copil conceput în urma unui viol a luat atitudine împotriva adepţilor mişcării pentru dreptul la alegere al femeii care susţineau legalizarea avortului în caz de viol:

„Ca victimă a unui viol şi mamă a unui copil conceput în urma unui viol, mă simt personal atacată şi insultată de fiecare dată când aud că avortul ar trebui să fie legalizat în caz de viol sau incest. Mă simt de parcă eu şi celelalte femei în situaţia mea suntem folosite pentru promovarea avorturilor, deşi n-am fost chemate să ne exprimăm şi noi părerea. (1)

Cum ar trebui să o tratăm pe femeia care a fost violată şi se gândeşte să facă avort?

DeZeeuw zice:

„Cum am mai spus, o femeie este în acele momente extrem de vulnerabilă şi n-are nevoie să mai fie supusă încă unui act de violenţă. Ea are nevoie de cineva care să o asculte cu atenţie, să ţină la ea şi să-i acorde timp ca să se vindece.” (2)

DeZeeuw susţine că de multe ori, victimele violurilor se află sub presiunea celor apropiaţi ca să facă avort. Oamenii se simt adesea foarte neliniştiţi în preajma unei victime a violului. Nu ştiu cum să procedeze cu trauma ei, nu ştiu cum să o consoleze şi de multe ori vor ca problemă pur şi simplu să dispară pentru ca ea să „treacă peste asta”. Aceste sentimente se amplifică atunci când victima unui viol rămâne şi însărcinată. Când ei îi spun femeii să scape de copil pentru că sarcina îi va reaminti permanent de viol, de fapt chiar ei înşişi sunt aceia care nu pot să uite că ea a fost violată oridecâte ori o văd însărcinată. Deşi este adevărat că a rămâne însărcinată în urma unui viol este un eveniment foarte traumatizant, victimele violului care au ales să păstreze copiii spun adesea că şi-ar fi dorit ca oamenii din jurul lor să le sprijine mai mult.

Statisticile despre victimele violului şi avort sunt surprinzătoare pentru mulţi. Au fost făcute două studii despre victimele rămase însărcinate în urma unui viol. În amândouă studiile, 70% dintre victime au hotărât să dea naştere copiilor. Acest lucru contrazice prejudecata cum că toate femeile violate doresc să avorteze după aceea. Potrivit spuselor a doi medici care au participat la unul dintre studii, Sandra Kathleen Mahkorn şi William V. Dolan:

„[Acest studiu] demonstrează că sarcina nu împiedică victima violului să dea un răspuns emoţional adecvat traumei; ba din contră, dacă există dragoste şi sprijin, o atitudine care nu condamnă şi comunicare empatică, femeia poate da nişte răspunsuri emoţionale şi psihologice sănătoase în ciuda poverii suplimentare aduse de sarcină.” (3)

Potrivit celui de-al doilea studiu, făcut în 2000, a reieşit că 78% dintre femeile care au făcut avort după ce au fost violate au recunoscut că au luat o hotărâre greşită, zicând că „avortul nu este răspunsul corect în cazul victimelor violurilor.” Pe de altă parte, nici măcar o singură femeie dintre cele care au ales să păstreze copilul (70% din totalul victimelor) nu a regretat acest lucru. Unele dintre aceste femei şi-au oferit copiii spre adopţie, iar altele au ales să-i crescă, dar amândouă categoriile n-au regretat că au născut copiii.

Aceste statistici par neverosimile şi aproape imposibil de crezut. Dar sunt adevărate. Femeile care au păstrat copiii rezultaţi în urma unui viol au avut adesea parte de o mai bună recuperare psihologică în urma traumei decât femeile care au ales să facă avort.

O femeie care a făcut avort după ce a fost violată a vorbit la o adunare a mişcării pro-viaţă ţinută în Mississippi. Iată un fragment din mărturia ei:

„Am fost violată înainte cu o lună să împlinesc 18 ani şi din cauza violului am fost atât de îngrozită şi ruşinată, încât am ales să fac avort din frică. Violul meu a fost o nimica toată pe lângă ce i-am făcut eu copilului meu. Ce mi-a făcut mie violatorul nu se compară cu ceea ce i-am făcut eu copilaşului meu. Violatorul meu nu m-a ucis – stau în faţa dvs. astăzi. Am trei copii frumoşi acasă şi un soţ iubitor, dar am ales să-mi omor copilul din cauza ruşinii, a vinovăţiei, a fricii de ce a putut să-mi facă un bărbat. Violul nu justifică avortul. Vreau să spun că... am obosit să tot folosesc scuza că am fost violată pentru a face un avort. Vă spun chiar acum că am obosit să folosesc violul ca scuză. Ani în şir am avut depresii, m-am gândit să mă sinucid, chiar am şi încercat. Am irosit ani întregi bând ca să-mi amorţesc durerea, să-mi amorţesc coşmarurile înfricoşătoare şi am fost în cele din urmă diagnosticată cu şoc post-traumatic, dar nu numai din cauza violului, ci şi din cauza avortului. Trebuie să verbalizăm lucrurile astea, nu numai pentru copii, ci şi pentru mamele aflate în situaţia mea şi care cred că iau o hotărâre înţeleaptă, dar nu este aşa.” (4)

Puteţi vedea videoclipul cu mărturia întreagă aici: video.

Încă o femeie care a fost violată şi copilaşul ei se fac auziţi:

„Victimele avorturilor se fac atât de slab auzite în mass-media... dar s-ar putea să trebuiască să contra-atacăm cu o sinceritate brutală ca să demascăm toate minciunile. Am fost violată, am ascuns acest lucru şi burta care tot creştea timp de 7 luni. Am născut o fetiţă şi am dat-o spre adopţie. Dar dacă mai auziţi pe cineva care zice ceva atât de prostesc precum: „Păi dacă ai fost violată de ce ai vrea să duci sarcina până la termen?”, vă rog trimiteţi-l la mine! M-am săturat să-i văd cum dau sfaturi altora în legătură cu nişte chestiuni, fără măcar a se deranja să ceară părerea unei femei care chiar a trecut prin aşa ceva... De ce pornesc de la presupunerea că femeile nu sunt în stare să facă faţă? Din două rele nu iese una bună. Sunt atât de furioasă pe cei din industria avorturilor încât nu vă pot spune. Aproape că mă convinseseră şi pe mine să intru într-o clinică de avorturi şi să-mi omor fetiţa în chiar prima zi în care am aflat că sunt însărcinată (fără a-mi anunţa părinţii sau pe oricine altcineva), dar din fericire n-am făcut-o, slavă Domnului că a avut grijă! Părerea mea despre tot s-a schimbat după câteva zile după ce am acceptat din adâncul inimii că în mine creştea o mică viaţă. Dar totuşi faptul că mi-au oferit toate facilităţile ca să-mi omor fetiţa, pe care o iubesc acum că pe ochii din cap, mă umplu de furie împotriva lor. [...] (5)

Încă o femeie este recunoscătoare că violul s-a petrecut înainte să se dea sentinţa în cazul Roe vs. Wade şi că din cauza asta n-a avut cum să facă un avort (fiind ilegal):

„Niciodată, în anii care a urmat naşterii ei, n-am regretat că am născut-o. Totuşi am privit retrospectiv de multe ori cu recunoştinţă că în acele momente nicio legislaţie statală nu-mi asigura soluţia facilă şi instantă a unui avort gratuit. Sunt recunoscătoare pentru că în acele momente aş fi putut cădea pradă minciunii cum că un avort mi-ar fi rezolvat toate problemele. Dar din fericire acea ispită n-a fost la îndemână.” (6)

O altă femeie victimă a violului şi copilaşul ei, pe nume Sharon, vorbesc:

„Fără urmă de îndoială, avortul ar trebui descurajat. Avortul este un mod îngrozitor de a face faţă unei sarcini rezultate în urma violului, chiar dacă cred că este un mod al multor oameni de a ignora victima şi nevoile acesteia.” (7)

Joan Kemp, consilier în caz de viol, este de acord:

„După un viol există pentru perioade variabilede timp o repulsie firească faţă de orice ar putea avea legătură cu violul: un loc anume, trăsăturile violatorului cum ar fi îmbrăcămintea, rasa, mustaţa etc. Este normal ca acest sentiment să se transfere şi asupra copilului nenăscut, conceput în urma violului. Totuşi aceste sentimente dispar în timp. Când acest lucru nu se întâmplă de la sine, pshihoterapia cu un specialist în cazurile de viol este extrem de eficientă. Victimele violurilor cu care am lucrat erau conştiente şi contrariate de aceste sentimente inadecvate. Nu erau de acord, de exemplu, ca cineva să le spună că toţi bărbaţii din rasa violatorului erau infractori înnăscuţi şi nici că bebeluşii lor rezultaţi în urma violului sunt nedemni să trăiască, vor avea o predispoziţie genetică să devină infractori şi că vor fi blestemaţi să se simtă nedoriţi şi plini de amărăciune. O persoană aflată în criză caută soluţii constructive, nu sfaturi ca să o arunce în disperare.” (8)

Lee Ezell, autoarea cărţii The Missing Piece („Bucata lipsă”), a fost violată şi a rămas însărcinată. În carte povesteşte cum şi-a întâlnit fata, pe care o dăduse să fie adoptată:

„Ne-am întâlnit pentru prima oară după o lună de la prima noastră conversaţie telefonică. Nu există cuvinte care să exprime cum m-am simţit când Julie a intrat în camera mea de hotel.

În faţa mea stătea copilul a cărei amintire o ascunsesem în inimă atâţia ani de zile, copilul care mi-a dat primii nepoţei [.]...

M-a îmbrăţişat. Am plâns amândouă. Bob [soţul ei] mi-a zis cu toată dragostea adunată în voce: «Vă mulţumesc că n-aţi avortat-o pe Julie. Cum ar fi fost viaţa mea fără ea»

...

Faptul că mi-am revăzut fetiţa mi-a îmbogăţit existenţa dincolo de orice limită. Cuplul care a adoptat-o, Eileen şi Harold Anderson, sunt nişte oameni frumoşi.

Julie, Eileen şi cu mine am vorbit cu numeroase grupuri despre ce ni s-a întâmplat. Cred că mesajul nostru este că aşa cum lucruri rele se pot întâmpla oamenilor buni, tot aşa, ceva frumos poate rezulta dintr-un fapt urât. Julie este dovada vie a acestui lucru.” (9)

O altă victimă a violului care a ales să păstreze copilul a adresat o scrisoare editurii:

„Imaginaţi-vă cum arată frumoasa mea fetiţa, Jessica: are 8 luni, n-are dinţişori, dar are un cap plin de păr şi se pare că-i place mult sucul de mere. Este iubită de mine, de bunicii ei, de unchi şi de cele două surori ale ei nespus de mult.

Şi ea este un copil rezultat în urma unui viol.

Am fost violată în 1992. Mi-am îndeplinit datoria de cetăţean şi am declarat violul la poliţie. Am colaborat cu procurorul districtual ca să obţinem condamnarea atacatorului meu. A fost achitat pentru că data la care a avut loc violul a fost dificil de dovedit.

Când am aflat că sunt gravidă în urma violului, am fost îngrozită. Am stat în cumpănă mult timp neştiind ce alegere să fac.

Bunul simţ ar presupune că un avort ar fi cea mai bună soluţie, nu? Greşit! Oricât de monstruoasă fusese conceperea copilaşului meu (iar violul este un act degradant şi demoralizator care are consecinţe pe viaţă), ştiam că o nouă viaţă se dezvolta în interiorul meu. Am ales să consider că acest copil este al meu, iar nu al violatorului. Prietenii şi familia m-au sprijinit 100%, dar alegerea mi-a aparţinut şi ştiu că am ales bine.

Absolut toţi copiii sunt daruri de la Dumnezeu, indiferent de cum au fost concepuţi.

M-am temut că voi vedea chipul violatorului meu oridecâte ori m-aş fi uitat la copil – dar n-a fost aşa. Văd o fetiţă frumoasă şi fericită care n-a fost planificată şi care n-a fost rodul iubirii – dar cu toate acestea ea este iubită foarte, foarte mult.” (10)

Femeia care a făcut această mărturisire nu este singura care s-a îndrăgostit de un copil rezultat în urma unui viol. Rebekah Berg, care a fost violată şi a ales să-şi nască băieţelul, a oferit următoarea poveste în cartea „Courageous”, scrisă de Kristin Hawkins, în care sunt descrise vieţi ale tinerilor militanţi pentru viaţă din toată America:

„Băiatul meu este rezultatul unui viol şi este o excepţie de la regulă, cum se zice. O mulţime de femei aflate în situaţia mea au făcut avorturi, justificându-se în fel şi chip pentru această alegere. Dar copilul rezultat în urma unui viol rămâne tot un copil, indiferent de modul în care a fost conceput. În mod sigur nu am ales să fiu violată şi nici nu am ales să rămân gravidă. Şi nici copilul meu n-a ales să fie conceput. N-aveam niciun drept să-i răpesc viaţa din cauza evenimentului îngrozitor care mi s-a întâmplat.

Gândul că băieţelul urma să moştenească aceleaşi gene ca şi violatorul mi-a măcinat sufletul pe perioada sarcinii. Oare urma să nasc încă un violator? Oare făceam mai mult rău decât bine născându-l? Caracterul blând şi atent faţă de ceilalţi al fiului meu îmi confirmă că nu există nicio „genă de violator” în el. Când îl privesc în ochi simt numai dragoste şi l-am iubit din primul moment în care mi l-au aşezat la piept după ce l-am născut”. (11)

Niciuna dintre aceste femei care au ales să păstreze copiii după viol nu ar spune că a fost o alegere uşor de făcut. Trauma lăsată de un viol o poate bântui pe victimă pentru tot restul vieţii. Dar dacă mai adăugăm şi un avort la acea traumă situaţia se agravează.

Aceste femei şi multe altele au aflat că faptul de a naşte copiii le-a permis să depăşească violul, să facă un gest absolut altruist şi să se vindece. Dar cel mai important este ca victimele violurilor să aibă sprijinul celor apropiaţi, indiferent dacă au rămas sau nu însărcinate. În cazul în care au rămas gravide să ne ferim să le dăm „sfaturi care să le arunce în disperare”. Mai degrabă să le încurajăm să ia o hotărâre cu care să poată trăi atât mama, cât şi copilul. Ar trebui să ne reamintim că atunci când ne opunem avortului în cazul victimelor violurilor nu salvăm doar viaţa copiilor, ci le salvăm şi pe mame.

1. David C. Reardon, Julie Makimaa şi Amy Sobie – „Victims and Victors: Speaking Ouţ About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, Springfield, ÎL: Acorn Books 2000, pag. 46
2. Ibidem.
3. Sandra Kathleen Mahkorn şi William V. Dolan – „Sexual Assault and Pregnancy” în „New Perspectives on Human Abortion” de Thomas Hulgers, Dennis Horan şi David Mall, pag. 194
4. David C. Reardon, ş.a. “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”
5. Mesajul către blogurile pro-viaţă din 8 februarie 2009: http://www.prolifeblogs.com/articles/archives/2009/02/abortion_after.php
6. David C. Reardon ş.a. – “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, pag. 94
7. David C. Reardon ş.a. “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, pag. 89
8. Joan Kemp – “Abortion: The Second Rape”
9. Lee Ezell – “I Was Raped” Lovematters.com advertising supplement, Vol. 18, 2009
10. Tamara L Roleff – „Abortion: Opposing Viewpoints” (San Diego, Greenhaven Press, 1997) pp. 137-138
11. Kristin Hawkins – „Courageous: Students Abolishing Abortion in This Lifetime” (Students for Life of America, 2012) pag. 16

Sursa: LifeSiteNews