„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…” de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

 

L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven – printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o, mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe despre cum s-a petrecut această trecere.

Cu ochii închişi şi pătruns de emoţia retrăirii, mi-a spus atunci numai câteva cuvinte: „Despre convertire nu vă pot vorbi… Este ceva atât de intim! Nu se pot povesti aceste lucruri, nu există cuvinte… Dumnezeu s-a atins duhovniceşte de inima mea şi mi-a spus: «Te cunosc şi te iubesc!». Dar aceste lucruri nu se pot povesti… Roagă-te pentru mine, Anca! Ortodoxia este o mare familie, iar noi suntem fraţi”.

A doua zi, în zori, deşi se pregătea de plecare, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd venind la mine şi deschizându-şi mai mult inima. Considera că cele spuse cu o seară în urmă ar putea fi înţelese greşit de unii cititori, de aceea a simţit nevoia să lămurească puţin. Cu aceeaşi emoţie şi intensă trăire, Părintele Siluan Osseel mi-a vorbit rar, căutând răspunsurile în duh, nu în raţiune, după cum povăţuia cel între Sfinţi Părintele nostru, Siluan Athonitul, al cărui nume s-a învrednicit să-l poarte. La sfârşit aveam dimpreună lacrimi în ochi…

Părintele Siluan: – Ieri seară am vorbit despre convertire, acest moment crucial din viaţa unui om, şi poate am folosit o expresie un pic riscantă, care ar putea duce la o interpretare greşită… Am spus că Însuşi Dumnezeu este Cel care spune fiinţei umane: te cunosc şi te iubesc. Bineînţeles, este un fel de-a spune. Dumnezeu nu vorbeşte „oral” fiinţei umane, ci îi vorbeşte în inimă. Sau, mai bine-zis, în nous[1], cum spunem adesea în Biserica noastră.

- Ce este nous-ul?

- Nu sunt teolog, vă rog să mă iertaţi. Răspunsul meu nu va fi unul elaborat. Nous-ul este centrul fiinţei noastre. Este centrul duhovnicesc care ştie. Punct! Ştie, fără să aibă nevoie de o analiză raţională. Poate că intelectul se va împotrivi şi va spune: ,,Ce faci?! Nu eşti nici rus, nu eşti nici grec, nici român şi eşti atras de religia asta ciudată…” Inima însă ştie!

- Adică începe o luptă între inimă şi raţiune?

- Mai degrabă un decalaj. Inima se avântă cu adevărat, fiindcă ştie. Ştie Adevărul. Cum de ştie? Fiindcă asta este funcţia nous-ului, de a şti. Aşadar, Dumnezeul nostru ne vorbeşte prin nous. Sunt momente în care inima noastră, întreaga noastră fiinţă se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. De pildă, ca în Psalmul 50 al lui David, în care se vorbeşte despre o ,,inimă înfrântă”… Vă amintiţi de Evanghelia Schimbării la Faţă? Apostolii vor să reţină acest moment şi unul dintre ei spune: ,,Doamne, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Dar nu o colibă este cea care poate reţine prezenţa lui Hristos! Ci o „inimă înfrântă”.

Bineînţeles, noi acuma suntem mari poeţi şi îl iubim mult pe Sfântul Siluan care zice: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui.” Spunem: „O, ce cuvânt extraordinar!”. Asta până în momentul în care ne aflăm cu adevărat în iad şi începem să strigăm: ,,Doamne, te rog, vino, ajută-mă! Ia-mi mâna, ca în icoana Învierii, trage-mă către viaţă!”… În momentul convertirii, pentru prima oară, omul trăieşte această experienţă: Dumnezeu se face cunoscut omului prin nous. Nu vreau să spun că e cumplit, dar e ceva care atinge fiinţa umană în totalitatea ei, şi fizic, şi psihic.

- Ca un cutremur.

- Da. Şi, în acest moment, omul ştie că Dumnezeu îl cunoaşte: „Pe tine, chiar pe tine, Ana, sau Sofia, vă cunosc şi vă iubesc”. Este un eveniment atât de mare, încât nu avem cuvinte… Trebuie să-l trăieşti. Nu spun că mie mi s-a întâmplat asta, dar este suficient să-l citim pe Sfântul Siluan, care spunea că, din acel moment, a ştiut că este cunoscut de Dumnezeu, a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte. Deci, vă rog, nu scrieţi că Dumnezeu îi spune omului „Te cunosc…” , ci că prin nous Dumnezeu se face cunoscut omului, şi că îi dăruieşte mila Sa, blândeţea Sa, smerenia Sa… Smerenia lui Dumnezeu! Este de neînchipuit! El, Care a creat întreaga lume, El este smerit… El! Noi nu ştim ce este smerenia. Doar Sfântul Siluan ştia. Pentru că el a văzut privirea lui Hristos şi, în privirea aceasta, a cunoscut smerenia Domnului. De aceea, chiar înaintea morţii, când Părintele Sofronie a intrat în camera lui şi l-a întrebat: „Părinte, sunteţi pregătit de moarte?”, acest mare om, acest mare sfânt i-a răspuns: „Nu, nu… pentru că nu am dobândit încă smerenia”.

- „Smerenia lui Hristos”…

- Smerenia. Există o singură smerenie. Noi încercăm să trăim această stare de smerenie, dar ceea ce trăim este numai o imitaţie. Cu toate acestea, ne străduim. Ne rugăm, căutăm. De fapt, aşa cum se spune şi în cartea Sfântului Siluan, nu am putea căuta ceea ce nu am cunoscut deja. Şi ajungem să cunoaştem când Îl întâlnim pe Hristos. Sfântul Siluan L-a privit pe Hristos în ochi şi astfel a simţit blândeţea şi smerenia Celui care a creat întreaga lume şi Care i-a spus chiar lui: „Învaţă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Noi trăim… ah! ca nişte prăpădiţi, privim totul de sus, din turnurile astea false pe care ni le-am construit… Ăştia suntem, nişte prăpădiţi.

- Dar cum putem păstra această smerenie, căci Sfântul Siluan a luptat cincisprezece ani pentru a o dobândi?

- Cu cât este mai curată viaţa omului, cu atât mai eficientă este funcţionarea nous-ului. Curăţie în toate sensurile cuvântului. Dar, pentru a păstra harul, trebuie multă grijă. Harul este atât de delicat, încât şi cel mai mic gând îl poate alunga. Amintiţi-vă de Sfântul Siluan, de momentul când intră în biserică şi vede un călugăr care era mai plinuţ. Şi îşi spune: „Părintele ăsta, dacă se mai îngraşă mult, n-o să mai poată să-şi facă metaniile!” A fost suficient acest gând ca să piardă harul!

Ieri, în trapeză s-a citit un cuvânt: „Purtaţi-vă cu harul ca şi cum v-aţi afla lângă o pasăre care s-a aşezat lângă voi şi nu vreţi s-o speriaţi.”. Nu vă mişcaţi, nu faceţi nici cea mai mică mişcare! Nici cu inima, nici cu mintea. Rămâneţi nemişcaţi, fiindcă altfel bucuria se va retrage. Este cu neputinţă să reţii tot timpul această stare de har. Aşa că amintiţi-vă de Adam, care într-o zi s-a pomenit în afara Raiului şi plânge. Aşa suntem şi noi. Harul se retrage încetişor, încetişor, iar omul se întreabă: „Ce se întâmplă? Începe să fie frig aici. Temperatura scade şi nu văd nici un termostat care să o ridice la loc. Ce să fac?” Şi începe să plângă fiindcă a pierdut această relaţie intensă cu Hristos, a pierdut simţirea prezenţei lui Hristos.

În astfel de momente, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi nişte poeţi extraordinari: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Nu trebuie să cazi imediat în disperare dacă nu reuşeşti. A-ţi ţine mintea în iad înseamnă: „Iată, pe de o parte, Doamne, Te cunosc, ştiu cum trebuie să trăiesc. Dar, pe de altă parte, uită-Te la viaţa mea, Doamne… Sunt cu totul netrebnic, nu am putere singur să duc la îndeplinire poruncile Tale, nu pot să trăiesc ca în Fericiri…”.

Deci să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta, privindu-ne pe noi înşine şi spunându-ne: „ Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate astea Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a celor doi poli, şi asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.

- Ce-i de făcut când vedem că păcătuim mereu şi Hristos ne iartă încă o dată şi încă o dată, dar viaţa noastră nu se schimbă deloc?…

- Fiţi atenţi, pentru că aici este o capcană psihologică. Bineînţeles că nu avem nici o scuză pentru păcatele noastre, fiindcă ştim foarte bine cum trebuie să trăim – dar, pe de altă parte, când suntem cu adevărat conştienţi de starea noastră căzută, putem să strigăm: „Doamne, îmi amintesc că ai spus că ai venit pentru bolnavi, nu pentru cei care se cred sănătoşi, deci, Doamne, uită-te la mine, cât sunt de sărac, uită-te cât sunt de neputincios, chiar dacă, Doamne, Tu mi-ai arătat dragostea Ta…”. În acest moment, care este un moment al mărturisirii, Hristos vine. El este în acelaşi timp doctorul şi doctoria…

- Sfânta Împărtăşanie…

- Da! Desigur. Aşadar noi trebuie să ne ferim din răsputeri să nu cădem în deznădejde. Pentru că din orice situaţie există întotdeauna o ieşire. Exit („Ieşire”). Exomologhiste! („Mărturisiţi-vă!”) – cum spun grecii. Putem ieşi din starea asta prin mărturisire, fiindcă mărturisirea depinde de două condiţii fundamentale: pocăinţa ta şi mila Mea. Bineînţeles, adevărata pocăinţă conţine hotărârea fermă de a ne schimba viaţa. Metanoia[2]. Nu este suficient să spui: „Doamne, Doamne!” Trebuie o schimbare a întregii fiinţe. Este greu, dar nu imposibil. Am văzut asta şi în viaţa Sfântului Siluan: nu este imposibil. Într-o zi, am învăţat să mergem – a fost greu, dar am învăţat. Toţi am învăţat matematica – a fost greu, dar am învăţat. Şi în viaţa duhovnicească putem învăţa la fel, puţin câte puţin, urmându-i pe Sfinţii Părinţii noştri, urmându-l pe Stareţul nostru…

- Ce aţi învăţat de la Stareţul sfinţiei voastre, Părintele Sofronie?

- Era un duhovnic desăvârşit. Avea măiestria de a-i face pe oameni să înţeleagă, într-un fel foarte simplu, legile care există în viaţa duhovnicească. Aşa cum în fizică, în matematică, există legi, la fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu putem spune: „Aici este un obstacol, calea asta e prea grea pentru mine, aşa că o să încerc să scap pe undeva. Sau, mai bine, să mă întorc înapoi.” Nici vorbă! Era aspru, dar avea şi mult umor. Îi putea duce pe oameni până la o treaptă mai înaltă, dar era şi cu picioarele pe pământ. Nu era ca un părinte duhovnicesc care să plutească pe un norişor. Era foarte practic.

- Adică avea trezvie? Era neîncetat într-o stare de atenţie, atât la Dumnezeu, cât şi la ceilalţi?

- Da. Nepsis („Trezvie”). Putem trăi starea aceasta oriunde. Adică putem să ne găsim şi într-o peşteră ca sihaştri, dar şi pe un stadion plin de mulţime. Putem fi în metrou, în aglomeraţie, putem sta de vorbă cu unul şi cu altul, şi totuşi să avem undeva, înlăuntru, această conştiinţă că Hristos este printre noi. Înţelegeţi? Nu este un raţionament, ci o stare de conştiinţă.

- Şi nu este nici imaginaţie, ci este efectiv simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Adică nu încep să-mi imaginez acum că Dumnezeu este printre noi, ci Îi simt cu adevărat prezenţa. Fiindcă imaginaţia este o greşeală în viaţa duhovnicească.

- Da, este o mare ispită.

- Să ne întoarcem la Părintele Sofronie… În cartea Părintelui Zaharia, „Remember Thy First Love”[3], se vorbeşte despre cele trei perioade din viaţa duhovnicească a omului: prima este venirea harului, a doua este retragerea lui, iar a treia este întoarcerea harului. Şi am citit că Părintele Sofronie avea harisma de a-i scoate din starea de deznădejde pe cei care pierduseră harul.  Adică ştia cum să le arate oamenilor că retragerea harului este, paradoxal, tot o formă de manifestare a harului, prin care putem căpăta avânt în rugăciune, plângând pentru ce am pierdut. Ne puteţi vorbi puţin despre asta? Poate unii dintre cititorii noştri ar putea pune în practică…

- În momentul în care harul se retrage, omul cade în întristare, iar când această perioadă durează ani şi ani şi ani, atunci este rolul părintelui duhovnic să-i încurajeze pe oameni. Şi atunci duhovnicul poate trage perdeaua, ca să ne arate starea în care am trăit înainte: unirea cu Hristos.

Şi în acest moment trebuie să ne spunem: „Haide, nu trebuie să cad în deznădejde, trebuie să mă rog astfel: Doamne, aminteşte-Ţi prima noastră dragoste!” Şi în acest moment omul primeşte o insuflare şi îşi poate recăpăta curajul de a merge mai departe, puterea de a nu cădea cu totul în deznădejde. Pentru că prima datorie a preotului este administrarea Tainelor, dar a doua este mila pentru credincioşi, datoria de a-i încuraja în perioadele dificile prin care şi ei, ca preoţi, au trecut în viaţă…

Voi încheia acum povestindu-vă cum îmi dădea de înţeles Părintele Sofronie că discuţia noastră se sfârşise. Îmi spunea, cu voce blândă: Voilà, c’est comme ça la vie… („Uite, aşa e viaţa…”). La început nu pricepeam ce voia să spună şi nu mă ridicam de la masă. După ceva timp, îmi zicea: „Puteţi pleca”. După aceea am înţeles că, atunci când îmi zicea: „Uite, aşa e viaţa…”, însemna că era timpul să plec. Deci… rugaţi-vă pentru mine!

- Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine!

- Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă trimită harul Său, pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Siluan… Şi, pentru că nu mă aflu acum în biserică, ţie îţi pot spune: Pentru sfintele rugăciuni ale Sfântului Părintelui nostru Sofronie…

___________

[1] Nous, în accepţiunea patristică a termenului, înseamnă minte şi este diferită de raţiune (logiki). Părinţii au numit nous-ul şi „ochiul inimii” prin care omul Îl poate vedea pe Dumnezeu. La omul sănătos duhovniceşte, nous-ul funcţionează în adâncul inimii fizice, iar la cel bolnav, nous-ul se află în afara inimii şi activează la nivel cerebral. Rugăciunea minţii în inimă nu înseamnă altceva decât reîntoarcerea nous-ului în inimă, adică însănătoşirea omului.

[2] Metanoia (gr.) înseamnă pocăinţă. Literal, metanoia se traduce „schimbarea minţii”, adică a nous-ului. (n. red.)

[3] Arhimandritul Zaharia (Zaharou), „Adu-ţi aminte de dragostea ta cea dintâi” (cf. Apoc. 2:4-5), în curs de apariţie în limba română. (n. red.)

Sursă:Familia Ortodoxa

Pocăinţa şi rugăciunea tămăduiesc stresul şi nervozitatea

Fotograf: Monica Drăgan

„Pe fond nervos” – această expresie a devenit aproape proverbială. O auzim peste tot: acasă şi la serviciu, pe stradă şi în mijloacele de transport – într-un cuvânt, pretutindeni. Potrivit unei afirmaţii a experţilor OMS, 45% dintre toate îmbolnăvirile sunt legate de stres.

Unii specialişti presupun că acest procent este în realitate de două ori mai mare. Potrivit altor date medicale, o jumătate dintre cei care se prezintă la consult în policlinici sunt oameni practic sănătoşi, dar care suferă totuşi de acţiunea supraîncărcărilor psihoemoţionale.

Specialiştii în situaţii extreme şi medicii ştiu faptul că ulcerele gastrice “se deschid” şi se cicatrizează în dependenţă de fluctuaţiile curbei stresului psihoemoţional. Curba tensiunii arteriale este supusă aceleiaşi legităţi.

Cum poate fi recunoscut stresul emoţional şi influenţa lui asupra organismului uman? Iată câteva trăsături caracteristice pentru el: oboseală prelungită şi fără o cauză evidentă, care nu trece după odihnă; dureri de cap, tulburări digestive, dureri de coloană, insomnie; îndeplinirea sarcinilor zilnice ia mult mai mult timp decât înainte.

Un procent imens al bolilor somatice (trupeşti) se dezvoltă ca rezultat al supraîncordării nervoase de durată.

Ce mai “creşte” pe acest “teren” (nervos)? Din păcate, nimic bun: certuri, conflicte, divorţuri… În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai des despre sindromul de oboseală cronică şi insomnia, depresia, apatia şi indiferenţa faţă de toate, care îl acompaniază. O jumătate bună, dacă nu chiar mai mult, din structura bolilor studiate de către psihiatrie sunt stări “de graniţă” (care apar pe fond nervos). Apariţia lor este legată de conflicte, neplăceri ş.a.m.d.

Despre faptul că, pe măsură ce creşte în suflet nervozitatea, creşte şi păcătoşenia nu este greu să ne dăm seama.

Din scrierile patristice vedem adeseori că este neapărată nevoie de păstrarea păcii sufleteşti. “Dobândeşte duh împăcat şi mii de oameni se vor mântui lângă tine“, spunea marele stareţ, Cuviosul Serafim de Sarov. Cuviosul Alexie, care s-a nevoit în “pustia” Zisomova, scria: “Nu vă doresc nici bogăţie, nici slavă, nici succes, nici măcar sănătate, ci numai pace sufletească. Acesta este lucrul cel mai de seamă. Dacă veţi avea pace, veţi fi fericiţi“. [...]

În toate epocile istoriei omenirii au existat războaie, felurite calamităţi naturale, inundaţii, secete, uragane – şi este greu de comparat în ce măsură sunt mai tulburi vremurile de acum decât, să zicem, epoca domniei lui Ivan cel Groaznic. De ce însă problema nevrozelor a devenit atât de acută tocmai în ultimul timp? Credem că pricina este una singură: creşterea necredinţei, pierderea fundamentului duhovnicesc al omului şi totodată a sensului adevărat al vieţii.

Se dovedeşte că în producerea nevrozelor principalul loc îl ocupă nu stresul şi neplăcerile, ci personalitatea omului – şi anume personalitatea dezorganizată lăuntric.

Păcatul, fiind rădăcina a tot răul, atrage după sine tulburări nevrotice. Săvârşindu-se în adâncul duhului omenesc, el stârneşte patimile, dezorganizează voinţa, scoate de sub controlul conştiinţei emoţiile şi imaginaţia. După spusele Sfântului Teofan Zăvorâtul, „lumea lăuntrică a omului păcătos este plină de samavolnicie, neorânduială şi distrugere”. Nevroza profundă este indiciu al lipsei de sănătate morală, al descompunerii sufleteşti-duhovniceşti.

Sfântul Teofan Zăvorâtul arată şi că „legătura firească dintre părţile alcătuitoare ale omului trebuie să urmeze legii supunerii celui mai mic faţă de cel mai mare, a celui mai slab faţă de cel mai puternic; trupul trebuie să se supună sufletului, sufletul duhului, iar duhul, potrivit firii sale, trebuie să fie cufundat în Dumnezeu. În Dumnezeu trebuie să petreacă omul cu toată fiinţa şi conştiinţa sa.

Iar puterea duhului asupra sufletului depinde de Dumnezeirea Care este împreună cu el, puterea sufletului asupra trupului – de duhul ce stăpâneşte sufletul. După căderea de la Dumnezeu a avut loc, şi era firesc să aibă loc, tulburare în toată alcătuirea omului: duhul, despărţindu-se de Dumnezeu, a pierdut puterea sa şi s-a supus sufletului; sufletul, nefiind înălţat de duh, s-a supus trupului”.

Profesorul D. E. Melehov presupune că la baza multor tulburări psihice stă lipsa de smerenie. În acest sens, nevroza nu reprezintă o excepţie. Este îndeobşte recunoscut faptul că această maladie se dezvoltă sub forma conflictului cu sine (intrapsihic) sau cu alţi oameni (interpsihic). Nevroza este ciocnirea dintre dorinţă şi realitate. Cu cât este mai puternică această ciocnire, cu atât este mai acută boala. „Iar credinţa este smerenie”, spune Sf. Varsanufie cel Mare.

În timpul consultaţiei, o pacientă afectată de una dintre formele de nevroză îmi repeta cu emoţie, iarăşi şi iarăşi: „Domnule doctor, am obosit să mai fiu bolnavă şi vreau să mă vindec cu orice preţ. De altfel, nu înţeleg despre ce ciocnire între dorinţă şi realitate vorbiţi”. La aceste cuvinte ale pacientei am răspuns ceva de genul: „Domnul ştie de necazul dumneavoastră şi dacă nu Se grăbeşte să schimbe situaţia, înseamnă că deocamdată nu este voia Lui cea sfântă să vă vindece aşa, dintr-o dată.

De pildă, când sfinţilor li se intâmplau boli sau alte necazuri, mulţumeau pentru asta lui Dumnezeu şi spuneau: „După păcatele mele primesc”. Iar dumneavoastră: „Vreau vindecare cu orice preţ”. Tocmai aici este ciocnirea între dorinţă şi realitate. Fireşte, se poate şi trebuie să vă vindecaţi, dar este foarte important să vă smeriţi, împăcându-vă cu boala ce v-a lovit, socotindu-vă vrednică de ea şi primind-o cu recunoştinţă.

Domnul nu uită de noi şi nu ne va lăsa să suferim mai presus de puterile noastre. De asta ne încredinţează şi sfântul Apostol Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi”. Ca atare, linistiţi-vă şi nu deznădăjduiţi! Nevroza este o boală duhovnicească. Smeriţi-vă şi va trece totul”.

Despre bucuria pe care o aduce omului smerenia citim în „Viaţa sfântului Ignatie Briancianinov”: „Ascultarea fără cârtire şi adânca smerenie deosebeau purtara ascultătorului (fratelui) Briancianinov în mănăstire. Prima ascultare i s-a dat pe lângă bucătărie.

Bucătar era un fost iobag al lui Alexandru Semionovici Briancianinov (tatăl sfântului). Chiar în prima zi s-a întâmplat să fie nevoie de mers în hambar după făină. Bucătarul i-a zis: „Hai, frate, să mergem în hambar după făină!” şi i-a aruncat un sac de făină, aşa încât l-a acoperit cu pulbere albă din cap până în picioare. 

Proaspătul ascultător a luat sacul şi a ieşit. În hambar, desfăcând cu amândouă mâinile gura sacului şi pe deasupra ţinând-o, la porunca bucătarului, şi cu dinţii ca să poată fi turnată mai uşor în el făina, Ignatie a simţit în inima sa o nouă şi neobişnuită mişcare duhovnicească, pe care n-o mai încercase niciodată: propria purtare smerită, deplina uitare a eului propriu l-au desfătat atunci în aşa măsură, că întâmplarea i-a rămas în aducerea aminte pentru întreaga viaţă”.

Majoritatea cercetătorilor contemporani sunt de acord că nevroza este o boală a personalităţii. Omul se îmbolnăveşte de nevroză nu dintr-o dată: această boală cunoaşte o perioadă de preludiu. Poate fi descris un portret sui generis al „potentialului” nevrotic – mai bine zis o galerie întreagă de tipuri, dintre care fiecare este înclinat spre trecerea de la puterile maladive potenţiale, ascunse, la unele reale.

Una dintre caracteristicile oamenilor de acest fel e stilul de gândire, ce poartă caracterul lipsei de compromis; în aprecierile pe care ei le fac se vede un caracter manifest; multe dintre lucrurile care se întâmplă nu au în ochii lor nuanţe, ci apar „bicolore”: alb-negru, bine-rău. Nevroza apare cel mai des ca urmare a unor procese lăuntrice ale personalităţii.

Factorii provocatori şi împrejurările provocatoare din exterior reprezintă doar ultima picătură, „trăgaciul” dezvoltării tulburărilor nevrotice. La omul înclinat spre această boală este elaborată o „capacitate” aparte de a reacţiona nervos la viaţă. Unele cauze de frământare sufletească (conflicte, stresuri) dispar cu timpul, devin inactuale, dar în scurt timp locul lor este luat de altele şi boala este reactivată.

[...]În ultimii ani a devenit foarte popular termenul percutant ca o lovitură de bici: stres. Poate doar copiii mici sa nu-l ştie. Medicul ortodox V. K. Neviarovici arată în mod absolut corect: “În vremea noastră conceptul de “stres” acoperă (din punct de vedere psihologic) mai toate fenomenele neplăcute şi apăsătoare pentru om: cearta, conflictul, jignirea, tristetea, surmenajul, invidia, dezamăgirea ş.a.m.d. Limitele stresului sunt extrem de şterse – nu degeaba Hans Selye (autorul teoriei stresului) afirma că atâta timp cât omul este viu, el se află în stare de stres.

Patimile rămân necunoscute savanţilor necreştini – în schimb, a fost găsit un nou şi nevăzut duşman mistic, universal al omenirii, ce poartă numele de “stres” şi cu care ştiinţa încearcă să se lupte. Cu ce mijloace? Cu cele mai felurite: de la autotraining, masaj, băi, tranchilizante, până la călătorii, meditaţii şi dietă specială “antistres”. Iar oamenii recurg nu rareori la votca “din bătrâni lăsată” (n.m. – sau la ţigări), iar în ultimul timp mulţi s-au împătimit de narcotice.

Nevroza (mai ales unele forme ale ei: stările obsesive persistente, fobiile persistente) poate fi de asemenea urmare a atacurilor drăceşti. Cum altfel poate fi apreciată, de exemplu, dorinţa nesăbuită de a-ţi spăla mâinile de câteva zeci de ori înainte de a mânca sau de a număra nasturii de la paltoanele trecătorilor ş.a.m.d.? Iar bolnavii suferă cumplit, sunt chinuiţi de stările lor, sunt împovăraţi de ele, dar nu pot face nimic. [...]

Episcopul Varnava (Beliaev) scrie: “Înţelepţii acestei lumi, nerecunoscând existenţa dracilor, nu pot explica provenienţa şi lucrarea ideilor obsesive. Însă creştinul, ce se loveşte nemijlocit de puterile întunericului şi se luptă mereu cu ele, uneori chiar în chip văzut, le poate da dovada limpede a existenţei dracilor.

Gândurile apărute pe neaşteptate, ca un vifor, se năpustesc asupra celui ce îşi lucrează mântuirea şi nu îi dau nici măcar o clipă de linişte. Să presupunem că avem de-a face cu un nevoitor încercat. Acesta se înarmează cu puternica rugăciune a lui Iisus. Astfel începe şi continuă o luptă a cărui sfârşit nu se vede.

Omul îşi dă seama limpede care sunt propriile gânduri şi care sunt cele străine, semănate în el de diavol – dar tot efectul abia acum vine. Gândurile de la vrăjmaşul dau deseori încredinţarea că, dacă omul nu cedează şi nu se învoieşte cu ele, nu îl vor mai lăsa în pace. El nu cedează şi continuă să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor.

Şi iată că în acel moment, când omului i se pare că într-adevăr această luptă poate că este nesfârşită, când deja încetează să mai creadă că există o stare în care oamenii trăiesc liniştiţi şi fără asemenea gânduri chinuitoare, atunci gândurile pier deodată, fără veste, pe neaşteptate… Asta înseamnă că a venit harul şi că dracii s-au depărtat. În sufletul omului se revarsă lumina, pacea, liniştea, limpezimea, curăţia” (cf. Mc. 4, 37-40).

În încheiere, dorim să subliniem că omul care suferă de nevroză nu este nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi; boala lui e doar un caz particular al consecinţelor păcatului. Firea omenească e vătămată de păcat din timpul protopărinţilor noştri şi, ca atare, toţi trebuie să ne pocăim şi să ne îndreptăm, nădăjduind în ajutorul şi în milostivirea Domnului.

Dmitri Avdeev – “Nervozitatea. Cauze, manifestări, remedii duhovniceşti”

Sursă: Blog - N-am cuvinte...

Cuvinte pentru tineri (XVII) - Cum îmi dau seama dacă iubesc cu adevărat?

Dragostea şi îndrăgostirea sunt acelaşi lucru?

Când eram în şcoala militară am avut un profesor, un ofiţer, care ne preda psihopedagogie. La un moment dat, la unul dintre cursuri, a pus întrebarea: „Cam cum credeţi voi că se petrec lucrurile cu îndrăgostirea? Să vă explic eu cum stă treaba!” A început să ne explice. Pe măsură ce ne explica, începeam să îi dăm dreptate, dar la sfârşitul cuvântului l-am urât pentru că răsturna tot ce era mai frumos, mai înălţător în ceea ce priveşte iubirea. El spunea aşa: „Procesul acesta de îndrăgostire este un proces matematic. Te întâlneşti cu o fată şi îi provoci anumite emoţii. Arta este să ştii ce anume îi provoacă o emoţie mai puternică sau mai puţin puternică. Dacă reuşeşti să-i provoci nişte emoţii succesive, fata aceea se va trezi că este îndrăgostită de tine, că nu mai poate fără tine.”

Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg unde greşea. Aceasta nu este dragoste cu adevărat. Este un proces chimic, psihologic, sau cum vreţi să-i spuneţi. Oricum, este trupesc şi nu altfel. Simţi că ai nevoie de respectivul pentru că ţi-a făcut anumite lucruri. Procesul trupesc de îndrăgostire nu are cum să treacă de primul pas, de primul test, dacă vreţi, care este încrederea. Trebuie să treceţi pragul încrederii, care este foarte greu de trecut, să renunţaţi să aşteptaţi ceva în schimb.

Dacă cineva te lasă să-l iubeşti este mare minune. Prinde-l, nu-l lăsa, străduieşte-te să-l iubeşti cât poţi de mult şi inima singură îşi va găsi cale către cealaltă inimă; acesta nu mai este nici un proces chimic, nici mecanic, nici matematic, nici măcar metafizic, acesta este un proces dumnezeiesc: inima îşi găseşte cale către cealaltă inimă.

Cum să îmi dau seama dacă iubesc cu adevărat persoana cu care sunt împreună?

Un Părinte a răspuns astfel la o întrebare similară: „Andrei, tu chiar vrei să ştii cum să faci ca s-o iubeşti pe Maria?” „Da!” „Măi, sigur nu vrei să faci din Maria jucăria ta?’’ „Nu!’’ „Bine! Dacă vrei numaidecât să ştii, eu îţi spun: dacă vrei să o iubeşti pe Maria, împlineşte-i poruncile!’’ Cum vrei tu să îi arăţi unei fete că o iubeşti, dacă nu îi arăţi în primul rând că există pentru tine, dacă nu îi arăţi că ai încredere în ea?

Fotograf: Monica Drăgan

Cum să îmi dau seama dacă această persoană este cea aleasă? Cum ar trebui să mă comport, cum să am inima faţă de ea?

Primul lucru practic, concret, pe care vi-l pot spune şi pe care îl puteţi face în acest sens este ca atunci când aveţi o pornire de dragoste către cineva să nu vă apucaţi să o exteriorizaţi imediat. Nu puneţi mâna pe telefon, nu trimiteţi e-mail; ţineţi-o puţin în inimă la dospit, ţineţi persoana respectivă, gândul acela puţin în inimă şi vedeţi ce se va întâmpla după aceea. O să rămână aproape mai nimic din el pentru că se duce foarte multă zgură. În pornirea aceasta de dragoste sunt foarte multe componente, să le spunem aşa, mai trupeşti ori mai puţin trupeşti, mai psihologice ori mai puţin psihologice, mai duhovniceşti ori mai puţin duhovniceşti. Sunt foarte amestecate, foarte confuze şi încearcă să te ia pe sus. Lăsaţi inima să aleagă, să discearnă; lăsaţi inima să îşi arate puterea ei de a deosebi – are o putere foarte mare de a deosebi – lăsaţi-o! În felul acesta vă şi îmbogăţiţi inima, vă şi întâlniţi cu persoana respectivă în inima voastră.

Acolo, în inima voastră, o să vedeţi în scurt timp care este situaţia relaţiei voastre cu persoana respectivă. În scurt timp o să ziceţi: „Ei, parcă nu merită.” Sau dimpotrivă, dacă sentimentul creşte, şi dacă într-adevăr dă pe dinafară atunci da, sfinţi să fiţi şi tot nu vă puteţi opune. Dar lăsaţi inima să hotărască ea lucrul acesta, pentru că acolo, în inimă, eşti tu cu sinele tău, faţă în faţă – atunci inima se face ca un cuptor de foc în care nu rezistă nici o zgură. Acolo se împlineşte, nu se consumă, relaţia la nivelul cel mai înalt şi mai profund totodată, pornind de la lucrurile imediate – simţi nevoile imediate ale celuilalt, dacă îi e sete, sau foame –, până chiar la aspiraţiile lui, la lucrurile fine, duhovniceşti. Aşa făcând o să vă daţi seama şi care e dragostea adevărată.

Dacă reuşiţi ca în rugăciunea voastră foarte intimă, foarte personală, să aduceţi pe cineva, persoana respectivă e mare pentru voi, pentru inima voastră.

Cum trebuie să procedăm cu acei băieţi care vor să trăim în concubinaj? Este corect?

Răspunsul este de la sine înţeles. Concubinajul, asta lăsând la o parte păcatul grav pe care-l reprezintă, oferă doar un surogat de relaţie. Împlinind numai pofta trupească, el obligă de fapt sufletul să se supună trupului ca un rob, reduce sufletul la starea de accesoriu. Despre ce fel de iubire, de relaţie mai poate fi vorba? Nu vă mulţumiţi cu orice, mai ales voi, fetelor. Nu renunţaţi la demnitatea voastră, nu vă lăsaţi călcate în picioare. Sunteţi mult mai presus decât toate acestea.

Dar nu trebuie să îl şi mustrăm cu blândeţe, cum se pune în Sfânta Scriptură?

Tot în Sfânta Scriptură se spune „Dacă este ceva vrednic de mustrare”, dar dacă nu, nu. De aceea, dacă vrei să vezi ce este vrednic de mustrare cu adevărat şi nu ştii clar, mai amână puţin, mai aşteaptă, că doar nu dau turcii; ai răbdare, nu îi spune acum, mai lasă, lasă-ţi inima să se aşeze şi după ce se aşează inima şi în continuare spui lucrul acela, atunci îl vei spune cu blândeţe. Nu cauţi să îl schimbi; dacă îl mustri cu blândeţe îi atragi atenţia.

 Sursă: Orthphoto

Cum pot birui patima desfrânării?

Zic Sfinţii Părinţi: „Oricât de sfânt ai fi nu o să poţi birui decât cu fuga”. Nimeni să nu se înşele vreodată că poate sta în faţa acestei patimi şi să biruiască. Niciodată, niciodată, oricât de sfânt ar fi. Aici înţelegem că nu putem primi pricinile păcatului, încrezându-ne în noi că vom rezista. Nu putem sta în faţa pricinilor desfrânării şi să ne luptăm, să ne amăgim zicând: „Asta nu-i nimic. Eu pot face faţă la provocarea asta şi nu o să se ajungă nicăieri…” Bărbăţia nu înseamnă mândrie prostească, nu înseamnă încredere în sine, ci stăpânire de sine. Ne luptăm cu pricinile, cu tentaţiile care se ridică în noi, cu dorinţele care vor să pună stăpânire pe inima noastră. Însă când vedem că locul, contextul în care ne aflăm prilejuieşte păcatul, atunci bărbăţia constă tocmai în a fugi, asemenea Sfântului şi Dreptului Iosif, care a fugit lăsându-şi în urmă până şi haina. Iar al doilea lucru foarte important este că trebuie să învăţăm, şi asta repede, să urâm păcatul cu toată puterea. Cum zice în psalmi: „Cu ură desăvârşită l-am urât pe el” (cf. Ps. 138, 22). Dacă nu urăşti păcatul acesta, nu se dezlipeşte de tine, stă lângă tine lipcă. Deci fugi de el şi urăşte-l cât poţi.

Apoi aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, mai ales la ajutorul Maicii Domnului. Este foarte important. Nu la ajutorul oricui, la ajutorul Maicii Domnului. Aduceţi-vă aminte de Maria Egipteanca. Ea, cum știm din viața ei, se ridicase din desfrânare în momentul în care a vrut să intre în biserică. Şi nu a putut. Şi-a dat seama atunci, neputând să intre în biserică de trei ori la rând, că starea ei nu se potrivea deloc cu starea pe care ar trebui să o ai ca să intri să te închini la Crucea lui Hristos. Şi atunci ce a făcut? Este extraordinar! S-a dus la Maica Domnului. Ea, cea mai desfrânată, s-a dus la cea mai curată! Şi de ce vă zic asta? Pentru că atunci când aveţi vreo ispită de genul acesta de necurăţie, că-i cu mintea, că-i cu sufletul, cu trupul, primul lucru pe care vă vine să îl faceți este să fugiţi de Maica Domnului. Ei bine, atunci să vă duceţi la Maica Domnului, atunci, pentru că numai ea poate să vă ajute imediat. De ea fug dracii ca de nu ştiu ce.

Numai Maica Domului ştie cu adevărat, dar cu adevărat, ce înseamnă înălţimea fecioriei. Din acest motiv, numai ea vă poate ajuta cu treaba aceasta. Deci, când aveţi ispite de genul acesta, mergeţi rapid la Maica Domnului. Cum ziceam noi în armată: Fuga, marş! Asta înseamnă peste 370 de paşi pe minut! Să vă văd că alergaţi aşa!

Trebuie să mergem şi la duhovnic?

Evident că la duhovnic trebuie să vă eliberaţi de păcatul acesta. Dar ce faceţi până ajungeţi la duhovnic? Avva Pimen cel Mare a fost întrebat: „Cât timp va avea putere păcatul asupra omului?” Şi el a zis: „Când a zis omul: «Am greşit, iartă-mă!» a încetat păcatul asupra lui.” Aici este o distincție pe care ar trebui să o învăţaţi pentru că veţi avea nevoie de ea. Una este puterea păcatului asupra ta şi alta este prezenţa păcatului în tine. De îndată ce omul a zis: „Am greşit, iartă-mă!”, a încetat păcatul asupra lui, a zis Avva Pimen cel Mare. Adică de îndată ce te-ai pus înaintea lui Dumnezeu şi ţi-ai reprecizat poziţia, şi zici: „Doamne, am greşit, dar eu pe Tine Te vreau. Am greşit, iartă-mă!”, din momentul acela păcatul a pierdut frâiele prin care te conducea pe tine. N-a dispărut din tine. El va dispărea abia atunci când te vei duce la spovedanie şi vei mărturisi. Dar până să ajungi la spovedanie, ai nevoie de momentul acesta de reprecizare a poziţiei tale în faţa lui Dumnezeu, de trezire şi de a pune iar începutul cel bun, de a o lua iar de la zero: „Am greşit dar ce a fost a fost, hai să o luăm de la început.” 

Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012

Revista Cuvinte către tineri