Învăţături despre bine şi rău: Cum ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului?

IPS Bartolomeu Anania

Oricine va admite că o sărbătoare presupune şi un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ţinuta de recepţie e o ţinută de recepţie, şi aşa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunţări - şi chiar sacrificii, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ţi doreşti şi cu care vei fi în stare să cinstesti momentul festiv la care eşti chemat să iei parte (fiindcă, să ne înţelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur). În părţile - din ce în ce mai puţine - unde încă se mai păstrează tradiţia portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau alta, în grupe mici, şi cu mâinile lor îşi cos sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, ca nişte şezători ale hărniciei şi cântecului. Aşa se petrecea şi în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile şi făgăduinţele lor.

Mântuitorul Hristos ne spune într-o parabolă că un împărat a invitat oaspeţi la nunta fiului său. Cum însă aceştia n-au vrut să vină, el i-a adunat pe toţi nevoiaşii de pe drumuri şi i-a silit să intre la ospăt. Văzând însa ca unul din ei nu purta haină de nuntă, l-a dat afară şi l-a pedepsit. La suprafaţă, întâmplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregatite, şi adus cu sila, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?... 

În realitate, împăratul i se uitase în suflet şi constatase că, deşi i se făcuse o mare şi neaşteptată cinste, insul se mulţumea să mănânce şi să bea, fără ca inima lui să participe la bucuria casei. Aceasta înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v-am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există şi un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică. 

Din păcate, există încă destui creştini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboşi, cârnaţi şi băutură, uitând că înaintea ospăţului de acasă li se îmbie ospăţul euharistic, al sfintei cuminecări, care e incomparabil mai important decât belşugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăţ duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuţilor lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunţările şi jertfele acestuia. Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi fapta bună. Postul cuprinde în el nu numai renunţare, dar şi o bucurie a renunţării, ca o pregustare a bucuriei finale.

Sursă: ASCOR Moldova

Dacă fiecare tânăr ar cunoaşte cât de mult îl iubeşte Hristos, n-ar mai deznădăjdui / Cuvinte pentru tineri

Sfântul Siluan Athonitul

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e lesnicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum norodul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeşte sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toate, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cunoască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Duhul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. împărăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pământ pe Duhul Sfânt?

Sursă: Blog - Sfântul Siluan Athonitul

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, de veșnicie / Sensul vieții

Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Nașterea lui Hristos, petrecerea monahicească[1].

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Nașterea Domnului pe care începem să o prăznuim, întrețesută cu toate faptele vieții Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, creează un alt acoperământ. Prin întruparea Cuvântului s-a ascuns dumnezeirea, astfel încât lumina ei să nu orbească și să ardă neamul omenesc, fiindcă dumnezeirea este foc mistuitor[3] care arde toate, însă este și lumină. Nu se cuvenea ca oamenii să o cunoască de la început, fiindcă, venind Hristos la ale Sale, poporul Său cel bogat nu L-a recunoscut, ci L-a alungat ca pe un străin și necunoscut[4]. Cu adevărat, ca străin și necunoscut a intrat Hristos în viață, ca străin și necunoscut a fost condamnat și a ieșit din viață, precum țapul ispășitor[5]. Acest fapt mărturisește că omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lui cei de lut. Cine putea să înțeleagă că sub trupul lui Hristos se ascundea Dumnezeu? Nu a înțeles nici Preasfânta Lui Maică. Nu au înțeles-o nici apostolii, care au trăit în fiecare zi împreună cu El, și de multe ori se sminteau din cauza Lui.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial. Omul a fost făcut astfel din pricina păcatului, din pricina celei de-a doua nașteri a lui trupești, am spune, este astfel îmbrăcat în tunicile de piele, după ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, cea mai puternică trăire a lui este propria lui însingurare. Pretutindeni există inimi care trăiesc singure. Este posibil să le găsești chiar și acolo unde oamenii sunt împreună. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână în întregime un singuratic. Și aceasta pentru că nu poate trăi cu un Dumnezeu universal și veșnic.

Omul, prin urmare, s-a făcut pe sine dumnezeu, ca să trăiască în mizeria lui, în vremelnicia și accidentalitatea lui, în odihna pe care de fiecare dată și-o creează pentru sine: Astăzi va fi o bucurie, mâine, o rugăciune, poimâine o sărbătoare, răspoimâine un păcat și apoi altceva. Adică ceva care în același timp distrează și taie în bucăți viața lui, timpul lui, inima lui, voia lui – altceva voiește și altceva face –. Și în risipa timpului, își creează tovărășii ale singurătății lui. Astfel, singurătatea care seamănă cu o fiară atotdevoratoare, mistuie și distruge orice formă de odihnă și „dumnezeul”, cel ce se află pe pământ din pricina căderii lui, rămâne iarăși singur.

Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături lângă ei. Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim în fața Dumnezeului universal, în fața Celui care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc, în timp ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă la nașterea lui Hristos. Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Cateheză la Chinovia Ormiliei, 21. 12. 1980.

[2] Efes. 4, 13.

[3] Ieș. 4, 24; 9, 3.

[4] In. 1, 11.

[5] Levitic, 16, 7-10.

Sursa: Doxologia

30 iulie: Sfântul Anatolie „cel Tânăr” de la Optina

În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu

Dacă te cuprind necazurile - bucură-te, că atunci tu mergi pe calea cea adevărată. Dar cine nu fuge de necazuri şi le poartă după puterea lui, acela moşteneşte Împărăţia veşnică.

Dacă vrei să te veseleşti cu veselie nespusă, atunci rabdă acele necazuri pe care ţi le trimite Dumnezeu şi nu îţi va părea rău.

Dacă necazurile tale smeresc, dau linişte duhului şi atrag la rugăciune, să ştii: simţirea ta nu înşală.

Dacă vor fi, să zicem, puţine necazuri - atunci vor fi şi puţine dobândite, puţine învăţate. Este un rău neguţător acela care se bucură că în târg sunt puţini oameni şi îl necăjesc puţin şi cumpărătorii şi vânzătorii!

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 110)

Sursa: Doxologia

Hristos e totul, El e izvorul vieţii. Tot ce este frumos este în Hristos. / Sensul vieții

foto:Costin (Orthphoto)

Când Hristos se apropie de om, când ajunge în sufletul nostru, când se adresează omului, când îi pătrunde în inimă, sufletul i se schimbă.

Şi atunci acesta este într-adevăr modul în care ar trebui să-L vedem pe Hristos. El e prietenul nostru, fratele nostru. El este tot ce e bun şi frumos. El este Totul. ... Este bucurie, viaţă şi lumină. Este adevărata Lumină care-l umple pe om de bucurie; care-l urcă pe culmile fericirii; care-l face să vadă totul şi pe toţi; care-l face să-i iubească pe toţi şi să dorească să fie împreună cu ei, în şi cu Hristos.

Creştinul când Îl află şi Îl cunoaşte pe Hristos, când Hristos se sălăşluieşte chiar înlăuntrul micului său suflet şi el Îl simte, vrea să strige şi să spună peste tot; vrea să vorbească de Hristos, să spună ce este El, vrea să spună „iubeşte-L pe Hristos” şi nu pune nimic mai presus de dragostea Sa. Hristos e totul, El e izvorul vieţii, tot ce ne-am dori mai mult, este totul. Tot ce-i frumos este în Hristos.

(Părintele Porfirie, „ Mărturii şi experienţe” – o învăţătură a părintelui Porfirie aşa cum a fost ea înregistrată pe bandă de magnetofon – Klitonos Ioannidis, Editura Bunavestire Bacău 2005, p.61-62)

Sursă: Doxologia

Sensul educaţiei în viaţa cotidiană / Școala de Duminică

de Marta Grădinaru

 

Alegem astăzi să înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în orizontul unei cunoaşteri naturale?

Înainte de a răspunde a­cestor problematizări prin­tr-un exemplu concret, merită să acor­dăm atenţie unei definiţii de nu­­anţă, deşi incomplete, din Dic­ţionarul Explicativ asupra e­ducaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de tran­­smitere a experienţei de via­­ţă, a culturii către generaţii ti­nere, de influenţare sistema­ti­că şi conştientă a dezvoltării in­telectuale, morale sau fizice; bu­nă cuviinţă“2. Aşadar, între al­tele, educaţia este un dar pri­mit de la celălalt prin comuni­ca­­re. Şi totuşi ce intenţionează să ni se comunice? În acest dar tran­spare împărtăşirea unei în­ţelegeri unitare despre uimi­toa­­rea lume a numelor (sau de-nu­mirilor atribuite fiecărei făp­turi sau materii din uni­vers), împărtăşirea unei expe­ri­­enţe autentice, a unor taine poa­te încă neaccesate sau, din con­tră, probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care traversează în par­cursul său şi alcătuirea ini­mii. Căci şi cultura - vorbind des­pre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o în­căr­că­tu­ră profund spirituală. Şi ce în­seam­nă o nouă generaţie decât naş­terea din nou, ceea ce în lim­bajul evanghelic s-ar tradu­ce ca naşterea de sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?

Cultura care nu trece prin ini­mă nu poate fi dătătoare de via­ţă, ci obositoare; şi în acest sens riscă să devină un verita­bil chin câtă vreme nu este în­ţe­leasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fie­ca­re obicei cu adevărat tra­diţio­nal, inclusiv vestimentaţia, o­cu­­paţia, modul de a vorbi, de a re­­laţiona sau de a ne întâlni u­nii cu alţii, deci fiecare dintre a­ces­tea chiar este un simbol  viu, fas­cinant, deopotrivă  personal şi universal, care îşi revelează tai­na pe măsură ce este întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Ast­fel, în ultimă instanţă, lu­mea reprezintă „un transpa­rent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de pecetea Du­hului Sfânt, o lume care ne in­vită cu fiecare nouă picătură de cunoaştere la apropierea din­tre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin toate acestea la do­rirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui Dum­nezeu în viaţa noastră şi a uni­versului însuşit într-un mod, de asemeni, iubitor. În ce­le din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică o­mului... omul, iar prin om Dum­­nezeu ni Se comunică no­uă în iubirea Sa faţă de în­trea­ga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că Dumnezeu a dorit să ni Se îm­părtăşească în mod perso­nal, să Se lase atins de către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-vă­ză­toa­re (care vede  lucrurile în e­sen­ţ­a lor, întru adevăr). Însă toa­te aceste daruri sădite în fi­in­ţa noastră ca potenţial trebuie cultivate - adică să ne lă­săm educaţi6 pentru a dobândi în­ţelegerea lumii înconjură­toa­re, sesizarea Duhului care o în­no­bilează cu o frumuseţe şi o al­cătuire unică, şi conştientiza­rea vocaţiei noastre ca dimpre­u­nă-receptori ai bucuriei şi sfin­ţitori ai creaţiei, în tot de-a una, întru asemănarea Dum­ne­zeieştii Treimi.

Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite

Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şco­lară atât de prezentă în va­can­­ţă? Cum ar putea să devină e­ducaţia şcolară un interes viu, ex­tra-curricular (!), admis de bu­năvoie în viaţa copilului? Poa­te doar dacă am vedea în e­du­caţie o sursă inepuizabilă de pro­vocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de bucu­rie! Pe măsură ce cunoaştem lu­mea înconjurătoare, parcă de­prindem o nouă perspectivă a lucrurilor prin care vedem sen­sul fiecăruia şi tocmai în lu­m­i­na raţiunilor revelate, ne mi­nu­­năm şi ne bucurăm de a­ceas­tă nouă lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pen­tru că am început să o în­ţe­le­gem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iu­bim. Însă această lume a ine­di­tului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o cunoaş­te­re responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi, de fapt, după cum ne spun şi Sfin­ţii Părinţi, acesta este sensul cu­noaşterii, „vederea ade­vă­ra­tă este vederea duhovnicească a ­minţii şi ea constă în a te ui­mi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.

Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roa­de­­le educaţiei care îşi găsesc ex­­presia în explorarea univer­su­­lui dimprejurul său din do­rin­ţa de a atinge şi de a simţi pli­nătatea vieţii care face să vi­bre­­ze într-un mod absolut unic pâ­nă şi cele mai mici detalii ale ma­teriei. Aşadar, prin educaţie, o­mul învaţă să vadă dincolo de si­lueta fizică a lucrurilor, adică în­vaţă să citească natura şi să re­laţioneze cu ea. În acest sens ni se pare foarte edificator sis­te­­mul educaţional finlandez - si­tuat în topul ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat mo­delul comprehensiv de şcoa­lă, unde copiii cu vârste cu­prin­se între 7 şi 15 ani petrec timpul împreună, fără diferenţe de ni­vel între clase (adică nu exis­tă criterii comparative gen „cla­se de elită şi clase slabe“). Şi a­ceas­tă abordare a pedagogiei es­te posibilă din cel puţin două mo­tive: contextul cultural al po­porului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra edu­ca­ţiei şcolare actuale8 - şi o „cul­tu­­ră“ a educaţiei9 care face din ar­ta de a preda o adevărată ca­ri­eră asumată cu toată dărui­rea de sine. De aceea, există o com­petiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pen­tru că acesta reprezintă sta­tutul cel mai onorabil (ca per­cepţie civică, nu ca salariu) la nivel naţional, în virtutea u­nei pregătiri foarte exigente în sta­re să facă faţă atribuţiilor spe­cifice pe care le adresează fie­cărui tânăr în parte ca unuia ce are şanse egale de a primi o e­ducaţie de calitate10. Iar când spu­nem model comprehensiv ne referim la o şcoală concen­tra­­tă pe practică, pe experi­men­­tări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile funda­men­tale, dar şi simţul cunoaş­te­rii, al unei curiozităţi spre par­ticiparea la viaţa naturii, să de­vină creativi şi să înveţe să se exprime prin darurile perso­na­le (ceea ce explică curricula in­dividualizată). Şi credem că es­te foarte firesc ca profesia de pe­dagog să fie mai presus decât cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să re­facă un echilibru iniţial, pro­fe­­sorul devine co-participant la for­marea unui om. Ceea ce de­vi­ne o lucrare cu adevărat dum­nezeiască, în duhul tradi­ţi­ei neptice - „mintea omului nu nu­mai că rezideşte prin cuvânt su­fletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sa­le“11.

Note: 

1 ‑Cele mai multe definiţii a­tri­buie educaţiei o notă de social, cel mult moral, fără a aminti de a­xul central al acesteia şi fi­na­li­ta­tea, de fapt - „cultura du­hu­lui“.

2 ‑http://dexon­line.ro/de­fi­ni­tie/e­du­catie
3 ‑În-mânarea, tradus ad litte­ram, este ceva dat prin mână, ce­ea ce arată caracterul absolut personal.
4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a ce­lui care oferă şi a celui care pri­­meşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mi­­trop. Antonie Bloom), în sen­sul în care se împărtăşeşte (re­ci­proc) în perspectiva unui per­ma­nent răspuns creator, vir­tu­al.
5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stă­niloae în „7 dimineţi cu pă­rin­te­le Stăniloae“, convorbiri re­a­li­za­­te de Sorin Dumitrescu, Ed. A­­nastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.
6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Pă­rinţi, că Dumnezeu Se lasă cu­noscut numai şi numai prin sme­renia omului, în timp ce cu­noaşterea prin sine, auto­su­fi­­cientă, prezintă o cunoaştere dis­torsionată a lumii, opacă tai­nelor dumnezeieşti.
7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, a­pud mitrop. Hierotheos Vla­chos, Psihoterapia Ortodoxă. Şti­inţa Sfinţilor Părinţi, Ed. În­vierea, Timişoara, 1998, p. 49.
8 ‑http://www.guar­di­an.co.uk/tea­cher-network/teacher-blog/2012/apr/09...
9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_219...
10 ‑http://www.nyti­mes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing...
11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mi­trop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.

Sursă: Ziarul Lumina

Cum trăiește sau supraviețuiește mama cu mulți copii din zilele noastre?

de Irina Metlushko

Despre viața mamei cu mulți copii din zilele noastre, până nu demult știam atât cât știe un filolog despre îmbogățirea uraniului. Mi-am imaginat, stereotipic, că aceasta este o femeie obosită, care aleargă tot timpul, „încărcată” de copii și de sacoșe cu produse ca un pom de Crăciun. Printre cunoștințe nu aveam niciun exemplu de acest fel, care să-mi spulbere acest mit.

Toate poveștile, transmisiunile, interviurile cu mame cu mulți copii vorbeau despre cum ele reușesc, ce bine este să ai o familie mare, inducându-mi senzația că aceste ființe sunt de pe altă planetă, care, din motive necunoscute, au fost de acord să povestească despre sine pământenilor. Puțin mi-a deschis ușa către această „altă planetă” cartea Dariei Mosunova „Mama în cub”, unde autoarea scrie despre familii cu mulți copii și greutățile familiale cu o doză de umor și optimism nepieritor. După aceasta, mi s-a părut că trei, patru și chiar cinci copii – este grozav și vesel, că „mama-Batman” poate totul, chiar și când forța îi este pe terminate. Discuția pe internet referitoare la cartea dată mi-a redus puțin din optimism.

Acum câteva zile, privind o altă mamă cu mulți copii, care încerca să scoată din raionul de jucării 3 băieți, a început, cu forțe noi, să mă chinuie întrebarea: „Cum trăiește sau supraviețuiește mama cu mulți copii din zilele noastre?”

În seara aceleiași zile, amintindu-mi un anunț din ziarul local despre funcționarea „Clubului mamelor cu mulți copii”, am sunat și i-am rugat să-mi permită să particip la întâlnirile lor de vinerea. De cealaltă parte a firului s-a lăsat la început o tăcere, apoi mi-au răspuns: „Veniți, s-ar putea să vă placă la noi . Cu timpul ați putea intra în club”.

Acțiunea în club se desfășoară seara târziu și durează în jur de o oră întrucât nu este timp pentru mai mult. Femeile se adună o dată pe săptămână pentru a discuta ce este mai important, a-și împărtăși intimitățile, păsurile, a asculta pe altele și a se convinge că există pe lume oameni care se confruntă cu aceleași probleme ca ale tale, că toate acestea nu sunt în zadar; copiii nu sunt numai durere, nopți nedormite, ci și bucurie.

Panoul cu anunțuri, ce atârnă la intrare, se umple permanent: se oferă jucării și îmbrăcăminte pentru utilizare temporară sau permanentă, se împart experiențe valoroase, cineva are de gând să plece undeva și poate să ia și alți copii.

Observând aceste șezători, nu pot să scap de impresia că avem de-a face cu o mare familie, formată din mame cu mulți copii – indestructibilă, luminoasă, pozitivă.

De vreo două ori pe seară au sunat tații, rămași cu copiii pentru o oră și au stabilit unele detalii. Femeile au zâmbit prietenește, dar n-a comentat nimeni, nu s-a plâns nimeni. În aceste minute ele arătau de parcă știau o taină – una pentru toate.

Într-o ramă aurită, pe perete, erau etalate regulile de funcționare a clubului. Acestea sunt cerințe față de activitatea grupului, care trebuie respectate de toți oaspeții și participanții. Nu erau decât trei reguli. 

Prima: Să nu judeci pe nimeni, oricare ar fi situația. Pur și simplu taci dacă nu poți spune nimic, ca să nu judeci.

Și nimeni nu judecă! Cu voce tare – cu certitudine. Una dintre participante a povestit că noaptea, legănând pe rând gemenii, a ațipit, l-a scăpat pe unul dintre ei pe pat și nici măcar nu a simțit. Mama s-a trezit pentru că soțul ei, speriat, a chemat salvarea, crezând că ea a murit, din moment ce n-a putut să găsească o explicație faptului că micuțul dormea singur într-un pat mare, iar soția – într-un colț al camerei, pe vine.

Ca răspuns la sinceritatea ei, multe mame au povestit, la fel de sincere, despre faptul cum au distrus ele propriile noțiuni despre o maternitate ideală. La sfârșitul conversației, mama gemenilor le-a mulțumit pentru înțelegere și pentru că ea nu a trebuit să se justifice, să le spună că de trei zile nu doarme, că n-a făcut-o intenționat, că își iubește foarte mult copiii și niciodată nu le-ar face vreun rău. Pentru prima dată în săptămâna respectivă pe ea n-a mai certat-o nimeni că este o mamă iresponsabilă, care nu știe să se poarte cu micuții.

Regula a doua: Femeia se destăinuie total numai în familie. Și acest lucru nu-l mai discutăm! Dacă sunteți împotriva familiilor cu mulți copii – ocoliți-o – noi avem ce discuta și fără voi.

Cât s-ar strădui mamele să ocolească această temă, cu insistență și neobrăzare, ea dă buzna iarăși și iarăși. Periodic cineva se plânge de reproșurile și neînțelegerea din partea celor din jur: ginecologul a alungat-o din cabinet și a refuzat să o consulte când a aflat că e la a patra sarcină. A fost de acord s-o examineze numai dacă va face avort. - Vecina îmi poreclește copiii „bandiți” – vezi Doamne, dacă am trei, ei sigur vor deveni bandiți, iar eu sunt o damă nenorocită. – Soțului i-au dat, la slujba anterioară, patru cadouri cu inscripția „Măcar odată în an să încerce și ei bomboanele”.

Din păcate, atitudinea față de familiile cu mulți copii, în societatea noastră, rămâne neschimbată – ca față de o anomalie.

Regula a treia: Acum este momentul cel mai potrivit. Găsește-ți motiv de bucurie.

Una dintre mamele cu mulți copii a menționat, cu discernământ, că orice depresie poate fi învinsă foarte ușor – trebuie să privești lumea cu ochii copilului. La finalul șezătorilor, mamele povestesc o istorioară scurtă din viața copiilor iubiți, care să te încarce pozitiv și să te convingă de justețea regulilor.

⃰⃰⃰

„Este dezamăgitor, dezamăgitor!” – striga Dașa de cinci ani și fugea prin casă. Îngrijind de copii, bunica și bunicul, doctori în științe filologice cu un stagiu de 25 de ani, băteau din palme și au înțeles că nu degeaba i-au citit cu voce tare lucrările de diplomă ale studenților.

Motivul pentru „dezamăgire” era un scuter, pe care l-a primit cadou. Dar, pentru că nimeni nu a reușit să-i arate cum să meargă cu el, ea l-a apucat de roata din față, de culoare roz, și l-a târât după sine pe podea, cu o fundă mare legată mai dinainte și cu un motan agățat de ea, care se străduia din răsputeri să rupă măcar o bucățică de fericire pentru el.

⃰⃰⃰

Dimitrie este personajul meu cel mai iubit. Cum îl întâlneai, aveai „ziua făcută”. Când avea trei ani, cu o privire nedumerită a intrat în cameră, s-a așezat pe pat și, absolut ca un adult, ținându-și obrazul cu pumnișorul, a povestit:

Am probleme. Mama și tata mi-au spus că, în curând, o să-mi dăruiască un frățior! Înțelegi, frățior! Iar eu ... Eu le-am cerut un copac! L-aș fi sădit în hol și toți l-am fi hrănit seara.

După vreo două luni, tatăl lui mi-a trimis o scrisoare, în care îmi transmitea un mesaj de la Dimitrie: „Am noutăți. Am schimbat copacul pe frățior și pești! Vino repede să ne uităm la toți deodată”.

⃰⃰⃰

Odată, la noi au venit rudele cu un copil mic. Daniil adormea numai dacă mama îl mângâia pe spate. Stau ei pe pat, mama îl mângâie pe Daniil, acesta aproape a adormit. Deodată a sunat telefonul și ea, prin semne și gesturi, l-a rugat pe soțul ei s-o înlocuiască. Soțul s-a așezat pe marginea patului și a continuat să-l mângâie pe fiu. După câteva minute, copilul somnoros a zis: „Mamă, ce, ai murit? Mă mângâi prea încet!”

⃰⃰⃰

Micuțul Ivan este totdeauna concentrat, pune multe întrebări, care te pun în încurcătură. Apoi, când toți, derutați, fac eforturi să gândească ce să răspundă, micuțul, după o pauză, absolut imperturbabil, le dă răspunsul lui „de firmă”.

-Mama, de ce tata face focul aici?

-Pentru că acesta este un loc special amenajat.

-Asta e clar. Dar de ce tata?

-Pentru că noi punem masa și nu putem face focul. Și numai tata știe să folosească cerect cărbunii pentru foc.

-Colțul? A, cărbunele – ăsta e ca un colț, dar e altfel? ( уголь= cărbune, угол= colț)

În acest timp a apărut o pauză, după care Vania i-a scos pe toți din încurcătură.

-Ce dialectică ciudată!

După cum ne-am dat seama mai târziu, el a auzit această expresie într-o emisiune TV. Ce înseamnă, el nu știe, dar îi place foarte mult s-o folosească.

⃰⃰⃰

Bunicul, colonel până în măduva oaselor, l-a amenințat totdeauna pe micul și neastâmpăratul Sașa că o să scoată cureaua și o să-i „facă cunoștință” cu ea dacă nu încetează să se mai joace cu documentele din cabinetul său. Totuși aceste amenințări nu s-au materializat niciodată.

Odată Sașa a dat peste o cutie cu multe decorații. Înțelegând că, din moment ce aceasta a fost ascunsă așa de bine de el înseamnă că nu trebuie să umble la ea, băiatul a hotărât să-și ia toate măsurile de apărare – a căutat toate curele bunicului din casă și le-a ascuns bine (în siguranță). „Apărându-și spatele”, copilul, fericit, s-a jucat cu toate medaliile strălucitoare, prinzându-le de zgarda unui dog german. Nu s-a stârnit nicio furtună în acea seară – Sașa a reușit să le adune și să le pună la loc. A doua zi dimineață, însă, toți cei din casă au fost „mobilizați de alarmă” – toate curele bunicului au dispărut într-o direcție necunoscută, iar mașina de serviciu îl aștepta la intrare. Sașa nu a recunoscut, până când colonelul supărat, nevoit să-și pună la pantaloni o curea subțire, maronie, de femeie, cu cataramă fasonată, nu s-a dus la slujbă.

⃰⃰⃰

Verișoara m-a rugat să am grijă de băiatul ei, până când se întoarce de la doctor. Am considerat că nu este nicio problemă – eu aveam patru. Maxim al ei era singur la părinți.

Din momentul în care copiii mei au năvălit pe el să-l îmbrățișeze de cum a pășit pragul și până când mama lui s-a întors, copilul n-a scos o vorbă. La început m-am îngrijorat, dar când ei au început să se joace împreună, m-am liniștit. Seara mă sună verișoara să-mi spună: „Maxim plânge de două ore și-i cere tatălui său să-i aducă din magazin patru frățiori. A promis să le dea toate jucăriile lui și bicicleta, numai să aibă frățiori”. În acest timp se auzea cum Maxim, suspinând, a adăugat: „Și să cumpere unii la fel ca ai mătușii Natașa!!! Și o bomboană! O s-o împart”.

⃰⃰⃰

M-am întors acasă în seara aceea împreună cu o participantă la șezătoare. O femeie tânără, slabă, simpatică, care, pentru mine, a tras concluziile acestei întâlniri: „Această cruce nu o poate duce oricine, nu poate oricine să se dedice micilor omuleți în fiecare secundă, nu oricine înțelege, în general, pentru ce și cui îi trebuie. Dacă n-am avea atâta bucurie și fericire de la copii, nici noi n-am fi putut. Și oboseala? Toți obosesc – numai că unii la birou, iar alții acasă cu copiii. Știi, trebuie să te întâlnești cu cei asemenea ție măcar odată pe săptămână, altfel de la atâta negativism care te inundă din afară, îți este foarte neplăcut și greu”.  

În societatea noastră, în ultimii o sută de ani, atitudinea față de familiile cu mulți copii s-a modificat radical. Dacă înainte se spunea: „Un fiu – nu este fiu; doi fii – o jumătate de fiu; trei fii – un fiu”, acum deviza noastră este: „Familia înlocuiește totul. De aceea, înainte de a o întemeia, merită să te gândești la ce e mai important pentru tine: familia sau totul”. Noi sigur am pierdut ceva important, cheie. 

 

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei