Din orice stare ne putem ridica! / Bărbăția duhovnicească

Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești... Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.

Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!

Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 41-42)

Sursa: Doxologia

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) / Predica Părintelui Teofil Roman (Cluj)

“În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

Am auzit la Sfânta Liturghie, la cuvântul Evangheliei, că noi, credincioşii creştini, suntem datori să lepădăm toată grija cea lumească şi să căutăm mai mult decât orice Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de bună seamă că acest cuvânt, ca orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, naşte în sufletul nostru înfricoşare și întrebarea: „Cum va fi cu putinţă aceasta?”, pentru că noi ştim că suntem plini de griji şi nu reuşim să le lepădăm, aşa cum ştim că ni se cere şi cum cred că ne şi dorim să le lepădăm. Vă amintiţi că ucenicii, la un moment dat, când Mântuitorul le-a spus că anevoie vor intra cei bogați în Împărăţia lui Dumnezeu, foarte tare s-au speriat şi s-au înfricoşat şi L-au întrebat pe Mântuitorul: Doamne, dar atunci cine se va mai mântui, dacă lucrurile stau chiar aşa? Şi răspunsul ştim care a fost: că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu sunt cu putinţă.

Nu de puţine ori, în taina spovedaniei, aud mărturisiri de felul acesta: „Părinte, nu ştiu ce să fac, că şi atunci când mă rog acasă, şi când vin la biserică, nu reuşesc să scap de gânduri, de griji, oricât aş vrea să mă concentrez şi să fiu atent, nu reuşesc. Mă biruiesc gândurile şi grijile.” Şi cred că răspunsul la această întrebare și la această frământare ar putea fi şi chiar trebuie să fie un imn pe care îl auzim cântându-se de fiecare dată la Sfânta Liturghie și pe care nu ştiu cât de mult îl luăm în seamă, poate şi pentru faptul că el mai mult se cântă şi este rostit doar de preoţi în altar, anume:

    Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare înger cadindaducem. Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Cu alte cuvinte, noi, oamenii, aici, pe pământ, suntem chemaţi să facem ce fac îngerii în ceruri. Adică neîncetat să facem voia lui Dumnezeu şi să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu pentru dragostea Lui, pentru bunătatea Lui, pentru îndelunga Lui răbdare faţă de noi, cei păcătoşi, şi faţă de nespusa Lui purtare de grijă pentru fiecare dintre noi.

Cuvântul acesta este valabil nu numai în vremea Sfintei Liturghii, ci este valabil în toată vremea vieţii noastre. Dacă noi dorim doar în vremea Sfintei Liturghii să fim foarte atenţi şi să ne putem concentra la rugăciune, dar, în afara Sfintei Liturghii, noi nu suntem foarte atenţi ca să facem în toate voia lui Dumnezeu, nu vom reuşi să avem niciodată linişte la rugăciune, nu vom reuşi să avem niciodată o rugăciune curată şi liniştită, dacă nu va exista mai întâi un efort constant de a face întru toate voia lui Dumnezeu.

Mai mult, suntem învăţaţi încă de mici să rostim rugăciunea Tatăl nostru. Şi acolo, printre altele, noi spunem şi aceasta: Vină Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Noi cerem acest lucru, dar tare mă tem că de multe ori inconştient, pentru că iată că noi cerem, ori de câte ori rostim rugăciunea Tatăl nostru, ca şi aici, pe pământ, adică pe pământul inimii noastre mai întâi, să se facă voia lui Dumnezeu, aşa precum o fac îngerii în ceruri.

Aşadar, oriunde ne-am afla, noi trebuie să căutăm voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a-L primi pe Dumnezeu ca pe Împăratul tuturor; adică mintea şi inima noastră trebuie să fie întotdeauna stăpânite de Dumnezeu. În mintea şi în inima noastră trebuie să fie mereu prezent Dumnezeu. Şi atunci a lepăda grija cea lumească înseamnă a ne încredinţa în toate purtării de grijă a lui Dumnezeu, cum spunem la un moment dat într-o rugăciune de taină de la Sfânta Liturghie: Ţie, Stăpâne, iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră.

Grijă lumească nu înseamnă a purta de grijă pentru mâncare sau băutură şi îmbrăcăminte, pentru că suntem datori să facem aceasta, de vreme ce trăim în această lume şi avem nevoie şi de mâncare, și de băutură, şi de îmbrăcăminte. Grijă lumească înseamnă a le face pe toate acestea ca scop în sine. Vedeţi că Mântuitorul atrage atenţia la un moment dat, zice: Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Adică scopul nostru nu este mâncarea și nici îmbrăcămintea, nici trupul nostru, viaţa noastră – trupul nostru ca templu al Duhului Sfânt, viaţa noastră ca dar al lui Dumnezeu, noi pe acestea trebuie să le preţuim. Aşadar, grija lumească înseamnă a le face pe toate acestea în afara lui Dumnezeu.

Sau, luând în seamă un alt cuvânt al Mântuitorului, grijă lumească înseamnă a încerca să ne mântuim viaţa, să ne salvăm viaţa noastră în afara lui Dumnezeu, în afara lui Hristos. Că spune la un moment dat: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul său şi-l va pierde. Iată ce înseamnă grija lumească: să voieşti să-ţi mântuieşti sufletul prin mâncare şi prin băutură, neţinând seama de valoarea veşnică a sufletului tău, a vieţii tale, a faptului că tu eşti chemat de Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă ca să trăieşti veşnic în comuniune cu el. Viaţa veşnică, zice Mântuitorul nostru, este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis, iar “cunoaşterea” e în înţelesul ei de “iubire”, de dăruire totală.

Aşadar, toate încercările noastre de a rezolva problemele bazându-ne pe propria noastră putere şi înțelepciune înseamnă grijă lumească. Faptul că omul nu încearcă să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi poate, chiar dacă şi-o pune – că de multe ori Îl rugăm pe Dumnezeu în nevoile noastre de zi cu zi – dar o facem nu în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice, ci o facem doar din dorinţa de a ne asigura un confort aici, pe pământ, un rai pământesc. Şi atunci bineînțeles că noi ne rugăm lui Dumnezeu, dar nici nu cred că este nevoie să facem aceasta, pentru că El oricum poartă de grijă de toate cele necesare. Nu? Zice că pe cei drepţi îi iubeşte, dar şi pe cei păcătoşi îi miluieşte şi răsare soarele şi peste unii, și peste alţii. Dumnezeu oricum poartă de grijă de zidirea Sa, de făptura Sa, cum am auzit că poartă de grijă şi de păsările cerului, şi de crinii câmpului. Nu-i nevoie pentru aceasta să ne rugăm stăruitor. Dar e nevoie de multă rugăciune pentru a ne vindeca mintea şi inima noastră de egoism, de încrederea în sine. Aceasta este marea tragedie a omului, marea lui cădere: faptul că el şi-a luat viaţa pe cont propriu şi s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Nu-şi mai vede adevărata lui împlinire în comuniunea cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, cu destul de multă asprime îi mustră pe cei care zic: „Mă voi duce în cutare cetate, voi face cutare lucru…” Şi zice el:

Cum putem noi spune aceasta de vreme ce noi nu ştim nici până mâine ce se va întâmpla?

Mai degrabă noi trebuie mereu să spunem:

„Dacă Dumnezeu va binevoi, vom merge în cutare loc. Dacă Dumnezeu ne va ajuta şi va binecuvânta, vom face cutare lucru.”

Şi, mai mult decât aceasta: „Dacă este spre mântuirea noastră…” – întotdeauna trebuie să avem în vedere aceasta. Tot ceea ce facem şi cerem de la Dumnezeu să fie spre mântuirea noastră veşnică, nu doar spre o împlinire temporară, aici, pe pământ. Şi atunci, mai presus de orice, noi trebuie să ne supunem voia noastră lui Dumnezeu, cum Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat. El spune:

N-am venit pe Pământ să fac voia mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis.

Iar în Ghetsimani se roagă cu multă umilinţă, zice:

Părinte, de e cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voieşti.

Iată, în centrul atenţiei Mântuitorului s-a aflat dragostea Lui faţă de Tatăl, ascultarea Lui desăvârşită faţă de tatăl. Aşa şi în centrul atenţiei noastre trebuie să se afle mereu ascultarea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că noi pe El Îl cunoaştem, şi prin El Îl cunoaştem și pe Tatăl, şi pe Duhul Sfânt. Că aşa ne-a şi învăţat. Le spune ucenicilor:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.

Aşadar, noi pe El trebuie să-L ascultăm, cuvântul Lui. Şi, dacă vom face aceasta, atunci vom avea linişte şi în vremea Sfintei Liturghii şi oriunde ne-am afla. Un suflet credincios, un suflet care se abandonează în voia lui Dumnezeu este întotdeauna liniştit. Şi aceasta este, de fapt, adevărata pace.

Pacea Mea dau vouă, - zice Mântuitorul – pacea Mea las vouă, dar nu cum dă lumea pace.

Pacea lui Hristos nu este o „nirvana” pe care o căutăm noi prin această concentrare a atenţiei la rugăciune, ci pacea lui Hristos este, iată, siguranţa pe care ţi-o dă credinţa, încrederea că Dumnezeu este Tatăl nostru din ceruri, Care ne iubeşte şi Care poartă grijă de toate şi care vrea să fim cu el şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Aceasta este adevărata pace pe care noi trebuie să o dobândim şi cu care trebuie să ne îmbogăţim.

Mă gândesc acum la bogatul căruia i-a rodit țarina. Păcatul lui nu a fost că i-a rodit ţarina şi că avea de acum belşug de roade şi că nu ştia ce să facă cu ele. Ci păcatul lui e acela că nu a recunoscut în acel belşug darul lui Dumnezeu pentru care trebuia, în primul rând, să mulţumească. Şi apoi, bineînţeles, din prisosul pe care îl avea, ar fi trebuit să dea şi celor lipsiţi. Dar el şi-a zis: Bea, suflete al meu, mănâncă şi te veseleşte, că ai de toate pentru mulţi ani. Și atunci glasul lui Dumnezeu i-a zis:

Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău, și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi?

Şi zice Mântuitorul:

Aşa se întâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogăţesc.

Aşadar, iubiţi credincioşi, obiectivul nostru este îmbogăţirea noastră întru Dumnezeu. Noi trebuie să facem aici, pe pământ, ceea ce fac îngerii în ceruri. Adică în toate să facem voia lui Dumnezeu, să ascultăm de Tatăl nostru Cel din ceruri şi, bineînţeles, să-I mulţumim neîncetat şi să-L slăvim pentru marea Lui dragoste şi bunătate.

La fiecare Sfântă Liturghie spunem această mulţumire, printre altele, spunem:

    Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din liturghiamâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui.

Şi apoi continuăm rugăciunea, preoţii în altar, dar auziţi şi dumneavoastră, credincioşii, adeseori:

    Cu aceste fericite puteri şi noi, iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt, Sfânt eşti şi Preasfânt și slava Ta este plină de măreţie, pentru că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Iată marea bucurie, marea mulţumire: că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât chiar pe unicul Său Fiu L-a dat și Îl dă mereu pentru mântuirea noastră. Noi nu trebuie decât să credem şi să ne încredem în El, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Oriunde ne-am afla, nu doar în biserică. Este greşită această înţelegere că noi doar în biserică suntem creştini şi oameni duhovniceşti, iar în afară suntem oameni lumeşti, oameni trupeşti. Se spune de multe ori și despre preoţi: „Apăi, preotul e preot doar în biserică, câtă vreme e îmbrăcat în odăjdii. În rest, e om ca și noi…” Nu e adevărat. Preotul e preot oriunde s-ar afla, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Şi creştinul e creştin oriunde s-ar afla. El trebuie să fie o mărturie a dragostei lui Hristos în această lume întunecată.

Zice Mântuitorul:

Voi sunteţi sarea pamântului şi lumina lumii.

cadelnita icoana HristosVoi! Adică noi toţi, cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi și pecetluiţi cu pecetea Sfântului Duh! Noi suntem chemaţi să fim sare a lumii şi lumină a pământului, adică să dăm gust acestei vieţi şi să fim lumină care luminează în întuneric, lumină aprinsă din Lumina lumii, adică din Hristos Mântuitorul nostru.

Aşadar, vorba Sfântului Apostol Pavel, grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Toată grija aceasta de cele necesare traiului, vieţii acesteia pământești, să nu fie decât un suport pentru viaţa duhovnicească, pentru mântuirea noastră veşnică, pentru desăvârşirea noastră în iubire. Sfântul Apostol Pavel va spune la un moment dat:

Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.

Şi aş încheia cu o rugăciune foarte frumoasă a unui nevoitor, a unui călugăr athonit, care cred că în sufletul său nu-şi dorea nimic altceva decât îmbogăţirea întru Dumnezeu, o rugăciune în care cred că ne putem regăsi cu toţii. Zice aşa:

    „Nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârşit eşti Tu. Vino şi fă voia Ta întru mine. Vino când vrei şi când socoteşti Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare, dacă socoteşti astfel, vino ca un fulger al încercării şi arde-mi fiinţa dacă crezi că aşa trebuie. Ştiu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc eu mai adânc, ceea ce nu pot exprima şi găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut şi aştept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, şi vin la tine, Doctorul, luminarea şi sfinţirea sufletelor şi trupurilor. Vin bolnav cum sunt şi îmi încredinţez Ţie toată viaţa şi nădejdea mea. Amin.”

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Sursă: Război întru cuvânt

Sfântul Ioan Gură de Aur: Lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc

din Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”, Editura DEISIS, Sibiu 1997

Haide să uşurez durerea tristeţii tale şi să risipesc gândurile care au adunat norul acesta! ce-ti stânge inima, ce te întristează şi ce te chinuie? Te întristezi că furtuna care loveşte Bisericile este sălbatică, că întunecă totul, că noaptea este fără lună, că a stăvilit totul, că se înalţă zi de zi, că dă naştere la cumplite naufragii şi că prăpădul lumii creşte? Ştiu şi eu, nimeni nu e de altă părere. Iar dacă vrei, îţi voi zugrăvi şi tabloul celor petrecute, ca să-ţi fac şi mai clară tragedia. Vedem o mare care şi-a deszăvorât adâncul; unii corăbieri plutesc morţi pe ape, iar alţii sunt gata să se înece; scândurile corăbiilor sunt desfăcute; pânzele rupte; catargele sfărâmate, vâslele lipsite de mâinile vâslaşilor; cârmacii, în loc să stea la cârmă, stau pe aşternuturi cu mâinile încrucişate pe genunchi; neputincioşi în faţa împrejurărilor, suspină, strigă, varsă lacrimi, se vaită; nu văd nici cerul, nici marea; peste tot întuneric adânc, de nepătruns, că nu pot vedea nici pe cei de lângă ei; mugetul valurilor e mare, iar fiarele mării se năpustesc din toate părţile asupra celor ce plutesc. Dar mai bine spus, până când am să urmăresc lucruri ce nu le pot atinge? Orice imagine aş căuta relelor de faţă, cuvântul pleacă biruit.

Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel de cârmuieşte acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului ca să biruie furtuna; El cu un semn potoleşte tulburarea. Dar nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – aşa e obiceiul Lui – ci când a crescut, când a ajuns la sfârşit, când deznădejdea a cuprins pe cei mai mulţi; atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere şi deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul.

Nu-ţi pierde, dar, Olimpiado, nădejdea! Numai un singur lucru este înfricoşător, Olimpiado, numai de o singură tulburare trebuie să ne temem: de păcat! Şi n-am să încetez să-ţi spun mereu acest cuvânt. Basme sunt toate celelalte, chiar de mi-ai vorbi de duşmănie, de ură, de viclenie, de calomnie, de ocară, de grăire de rău, de confiscare de averi, de surghiun, de ascuţitul săbiei, de un ocean de rele, de războiul întregii lumi! Oricum ar fi acestea, sunt vremelnice şi pieritoare; se petrec într-un trup muritor şi nu vatămă deloc sufletul care priveghează. De aceea şi fericitul Pavel, vrând să arate că sunt o nimica şi cele bune şi cele rele din viaţa aceasta, a arătat totul printr-un cuvânt, spunând: „Cele ce se văd sunt trecătoare”13. Pentru ce te temi de cele trecătoare, când ele curg ca apa unui râu? Aşa sunt cele de aici, fie bune, fie rele! Iar un alt profet a asemuit toată fericirea omenească, nu cu iarba, ci cu altceva mai trecător, cu floarea ierbii. Şi n-a vorbit numai de o parte a fericirii, numai de bogăţie de pildă, sau numai de petreceri sau numai de putere, sau numai de onoruri, ci, printr-un singur cuvânt, prin slavă, cuprinzând tot ce pare strălucitor în viaţa omenească, a adăugat aceste cuvinte la imaginea ierbii: „Toată slava omului ca floarea ierbii”

Spui că viaţa plină de necazuri şi nenorociri e cumplită şi împovărătoare? Dar iat-o asemuită şi pe aceasta cu o altă imagine! Aşa că, dispreţuieşte şi viaţa plină de necazuri şi nenorociri! Profetul a asemuit ocările, insultele, hulele şi batjocurile ce ni le aduc duşmanii, ca şi uneltirile lor, cu o haină învechită şi cu lâna mâncată de molii:„De mustrarea oamenilor nu vă temeţi şi de hula lor nu vă lăsaţi biruiţi, căci ca o haină se vor învechi şi ca lâna mâncată de molii”.

Deci, nimic din cele ce se întâmplă în viaţă să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare; lasă umbrele să treacă – umbră doar e ajutorul omenesc – şi roagă necontenit pe Iisus, Căruia-i slujeşti, să facă un semn numai; şi toate se vor limpezi într-o clipită. Iar dacă L-ai rugat şi nu ţi s-a împlinit ruga, află că aşa a rânduit Dumnezeu; nu pune capăt de la început relelor – voi repeta cuvântul spus mai înainte – ci când răul a crescut, când s-a mărit, când duşmanilor noştri nu le-a mai rămas aproape rău de săvârşit, atunci dintr-o dată Dumnezeu preface totul în linişte şi dă dezlegări neaşteptate lucrurilor. Da, Dumnezeu poate să dea nu numai atâtea bunătăţi câte aşteptăm şi nădăjduim, ci chiar cu mult mai multe şi nesfârşit de mari. De aceea şi Pavel spunea: „Iar Celui ce poate să le facă pe toate mai cu prisos decât cele pe care le cerem sau le gândim”.

N-ar fi putut oare de la început să împiedice căderea celor trei tineri în încercarea aceea grozavă? Dar n-a voit, ca să le adune tinerilor mare câştig. De asta a îngăduit să fie daţi în mâinile barbarilor, să se înalţe focul din cuptor la mare înălţime, să se aprindă mânia împăratului mai tare decât cuptorul, să li se lege picioarele şi mâinile cu multă străşnicie şi aşa să fie aruncaţi în foc. Şi când toţi cei ce priveau pierduseră nădejdea mântuirii lor, atunci, dintr-o dată, mai presus de orice nădejde, s-a arătat facerea de minuni a lui Dumnezeu, Marele Meşter, atunci a strălucit minunea Lui cu multă măreţie. Focul a fost stins, iar cei legaţi dezlegaţi. Cuptorul a ajuns biserică, izvor şi rouă şi mai de preţ decât curţile împărăteşti. Părul capetelor lor a fost mai tare decât focul, care înghite totul, care biruie şi fierul şi pietrele, care subjugă orice materie. S-a alcătuit acolo un cor armonios, corul acelor sfinţi, care chemau la această cântare minunată şi firea cea văzută şi firea nevăzută. Cântau, înălţând imnuri de mulţumire, pentru că au fost legaţi, pentru că au fost daţi focului, atât cât depindea de duşmani, pentru că au pierdut ţara, pentru că au ajuns robi, pentru că li s-a luat libertatea, pentru că au ajuns fără patrie, fără casă, nişte surghiuniţi, pentru că trăiau într-un pământ străin şi barbar. Aşa face un suflet recunoscător.

După ce răutatea duşmanilor a mers până la sfârşit – căci ce puteau încerca după ce-i omorau? Şi după ce atleţii au împlinit totul, după ce a fost împletită cununa, după ce au fost adunate răsplătirile lor şi nimic nu mai lipsea spre slava lor, atunci relele au luat sfârşit. Iar cel ce a aprins cuptorul, cel ce i-a supus pe tineri la o pedeapsă atât de mare, chiar el îi laudă minunat pe sfinţii aceia şi ajunge crainicul minunii lui Dumnezeu: a trimis în toată lumea scrisori pline de cuvinte de laudă, în care povesteşte cele întâmplate şi ajunge predicator vrednic de credinţă al minunilor lui Dumnezeu, făcătorul de minunl. Erau mai presus de bănuială cele scrise de el chiar în ochii duşmanilor, pentru că fusese duşmanul şi vrăjmaşul lor.

Sursă: www.ioanguradeaur.ro

Sfântul Nicolae Velimirovici: „Inima în Marele Post” (VIII)

Ştii tu oare, fiule?

De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s'a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s'au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

Ştii tu oare, fiule, de ce s'au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă.

Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Fragment din Sfântul Nicolae Velimirovici: „Inima în Marele Post”, editura Predania

Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuvinte de mângâiere şi de întărire a nădejdii / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Lazar Lekovic (OrthPhoto)

„Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil şi râvnitor se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mică, o socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie duhovnicească, atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.

„Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori, prin cedările continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.

„Unii suferă de egoism când li se fac observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi egoism, ci mulţi din multă filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoaie. De aceea, e necesar să luăm aminte la sufletele sensibile, care au multă filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea, chipurile, mult egoism), ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.

„Pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa”.

„Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de mare afecţiune, pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume au părinţi, dar nu puţini dintre ei, din păcate, fie că au, fie că n-au părinţi, tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.

„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în primejdie să se îndoaie”.

„Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări duhovniceşte, pentru că vicleanul îl luptă atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.

„Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte nelinişte, va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.

„Dacă cel fără discernământ îl mustră pe cel sensibil, mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curăţi o mică urdoare de la ochiul unui prunc”.

„Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii, te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta – şi dacă puterile tale sunt limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ţi poţi face ale tale, şi în continuare îţi creează nelinişte, cu o deznădejde uşoară la început, după care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcăm în spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri etc) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale – şi va înainta cu nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuşi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are din belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu neliniştea lăuntrică, din pricina silirii exterioare fără discernământ, care sparge şi capul cu durerile de cap“.

Sursă: Căutând adevărul

Întâlnire cu un taximetrist

Cu câteva zile în urmă cineva m-a întrebat:

- Părinte, ai vreme să scrii ceva?

Și i-am răspuns:

- De obicei murdăresc cu cerneală spațiile albe ale hârtiei, dar numai dacă se întâmplă ceva și-mi trezește interesul sau îmi stârnește sensibilitatea.

Și acesta este adevărul. A trecut ceva vreme de atunci. Dar întotdeauna de acolo de unde nu te aștepți, ceva vine ca să-ți tulbure pentru puțin liniștea și, poate, și conștiința ta liniștită.

Cugetări, gânduri, nedumeriri, neliniști m-au stăpânit toată această perioadă de vreme pentru acest nou an. Nesiguranță pentru prezent, nedumeriri pentru viitor, fericirea personală și starea generală a lumii îmi chinuiesc inima, cugetarea, sufletul. Neliniștea este generală. Ne lipsește libertatea. Se pierde suveranitatea noastră geografică. Toate se schimbă. Și deodată simți că nu mai există nădejde, nu te poți mântui, ți se spune cu insistență că Dumnezeu a murit, că nu mai există altă viață.

„Dumnezeul meu, ce lume! Ajută-mă să mă mântuiesc! Să nu fiu târât în pământ. Aprinde înlăuntrul meu flacăra nădejdii! Poți face asta, căci ce este pentru Tine să faci o minune? Iartă-mi îndrăzneala! Te simt Tată și vreau să simt ocrotirea Ta”.

Acestea erau gândurile mele. Le-am împărțit acum cu Dvs. Nu vă ascund, dar mă chinuiau mult. Și aceasta până când un taximetrist, un om care-și câștiga pâinea de toate zilele, mi-a dezlegat nedumerirea. Vă face impresie? Și totuși.

„Părinte, ascultă ceea ce vă voi spune, după care să-mi spuneți părerea Dvs. Unui prieten apropiat medicii i-au depistat că are cancer. Toată familia lui s-a tulburat. S-a înfricoșat și el și l-a cuprins deznădejdea. Analize, rezultate, vizite la medici, radiografii. Ultima speranță pe care i-au dat-o medicii a fost plecarea în străinătate, la un Centru de diagnosticare din Franța pentru consultații speciale.

În Franța, într-o zi de Sâmbătă, într-o dimineață frumoasă, în agonia așteptării rezultatelor, se afla într-o stație înghesuit de multă lume. Căuta un taxi. După mai multă vreme de așteptare, un taxi se oprește înaintea lui și șoferul îi deschide ușa. A urcat și i-a spus taximetristului în franceză:

- Duceți-mă la cutare hotel!

- Dar ce faci în Franța?, l-a întrebat șoferul.

Atunci prietenul meu și-a dat seama că șoferul este grec și i-a răspuns:

- Am venit pentru niște consultații.

- Bine, dar nu există spitale în Grecia?, a întrebat din nou taximetristul.

- Am venit pentru consultații mai deosebite.

- Știi ceva?, i-a spus atunci șoferul. Cunosc un spital foarte bun în Eghina. Să mergi acolo.

A ajuns la destinație și taxiul a plecat. După câteva zile a ajuns în Grecia. Prietenul meu m-a întrebat ce spital există în Eghina, pentru că voia să meargă acolo. I-am răspuns că Eghina este renumită numai pentru Sfântul Nectarie. Acolo nu există spital pentru bolnavii de cancer. În cele din urmă a mers la Mănăstire și, intrând în biserică, a văzut o icoană pictată cu Sfântul Nectarie. De îndată ce a văzut-o, a leșinat. După ce și-a revenit a spus că atunci când l-a văzut, l-a recunoscut pe Sfânt. Era taximetristul din Franța!”.

Atunci am primit răspuns la întrebările pe care le-am descris mai sus. Un taximetrist mie mi-a dezlegat nedumeririle și am înțeles că există viață veșnică și această viață vreau s-o trăiesc, iar un al taximetrist (Sfântul Nectarie) fratelui bolnav i-a dăruit sănătatea și rezolvare la impasul bolii sale.

Sursă: Sfântul Munte Athos

Necăsătorită și însărcinată – Povestea prietenei mele / Cuvinte pentru tineri

Și la țară se fac avorturi, nu numai la oraș. Din păcate, în multe cazuri tinerele de la țară care sunt însărcinate și nu sunt căsătorite sunt presate mai mult ca cele de la oraș să facă avort, sub pretextul rușinii: „Cum să ai copil și să nu fii căsătorită?! Cine te mai ia pe tine?”

Dar oare ce e mai rușinos, să iei viața unui copil pe motiv că mama și familia mamei, eventual și a tatălui, se fac de rușine, sau să spovedești greșeala și să-ți duci crucea cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? 

Mama de mai jos a știut să aleagă viața fiicei ei și, rămânând cu Dumnezeu, a rămas și cu fiica ei și a câștigat și pe cel ce i-a devenit soț, pe părinții care au devenit cei mai fericiți bunici. Dar a reușit pentru că a fost ajutată. Prietenul care ajută la nevoie este cel care ajută la facerea binelui. Tânăra care ne-a trimis mailul postat mai jos a fost cu adevărat prietenă.

 

 

Trăim vremuri grele, vremuri în care uităm să căutăm nădejde în Dumnezeu atunci când frica pune mai mare stăpânire pe noi decât dragostea pentru Tatăl. Trăim vremuri triste, în care tinerii nu își mai găsesc liniștea în biserici, ci în locuri pe lângă care nici îngerii nu trec.  

Ce-i de făcut? Unde vom ajunge noi, generația care se presupune a fi viitorul unei țări deja zdruncinată? De ce oare nu se mai pune preț pe familie sau măcar pe moralitate? De ce este avortul prima soluție la care se gândește o tânără pe care o cuprinde spaima atunci cănd află că este însărcinată? Și de ce primește vestea ca pe o teroare și nu ca pe o binecuvântare ce este cu adevărat? De ce? Pentru că suntem păcătoși, pentru că „nu mai e la modă” să mergem la predici de unde, dacă am fi mers, cu siguranță am fi știut că Dumnezeu nu trimite niciun suflet pe lume fără să-i asigure existența. Dar cel mai trist este că toate acestea sunt „povești” contemporane și mă cuprinde groaza  când văd cum ne îndepărtăm de calea mântuirii prin creșterea uriașă a numărului avorturilor făcute de la an la an, de la zi la zi… 

Anul trecut, am avut (din păcate) ocazia să trec, alături de una din cele mai bune prietene ale mele, prin situația delicată cu care foarte multe tinere din ziua de astăzi se confruntă. A rămas însărcinată, ea nefiind căsătorită. Vestea a zguduit-o. A fost perioada în care m-am consumat cel mai mult (după moartea tatălui meu). Era distrusă, văzându-și deja viitorul precum o gaură neagră, fără posibilitatea de a ieși la lumină. Locuind în mediul rural, rușinea pe care o simțea atunci când mergea pe drum sau când venea la biserică o „rodea” pe dinăuntru, ceea ce făcut-o să nu mai iasă din casă deloc. Familia sa nu i-a acordat sprijinul moral de care avea nevoie în acele momente, în special tatăl său care a fost cel mai șocat la aflarea veștii. Dar cum o veste nu vine niciodată singură, aflase de la medici că pruncul ar putea fi în pericol din cauza unor antibiotice luate înainte de a afla că este însărcinată. Doctorii au îndemnând-o să renunțe la el. Atunci m-au trecut fiori din vârful degetelor până în creștetul capului când am auzit acestea și m-am străduit din răsputeri să o fac să se răzgândească, spunându-i că o să ne rugăm împreună, iar Dumnezeu o sa aibă grijă... Și așa a și fost. A născut cea mai frumoasă și sănătoasă fetiță pe care am văzut-o, iar bunicul ei este cel care nu ar mai lăsa-o din brațe.  

Acum este căsătorită și binecuvântată cu rodul lui Dumnezeu, acesta fiind dovada vie a milostivirii Domnului, pentru că în viață, dacă nu ai credință să te lași în voia lui Dumnezeu la necaz, atât o să fii de amărât, încât o să regreți tot restul zilelor tale, până la Judecată!

 

Cristieana, 19 ani

 

Sursă: Știri pentru viață

Cuvântul IPS Mitropolit Andrei la Reuniunea Tinerilor Ortodocși de la Baia Mare 2013 / Cuvinte pentru tineri (LVI)

Cuvântul meu se adresează în mod special tinerilor și versetul de aur din Sf. Scriptură pe care l-am ales pentru frățiile voastre este de la Sf. Apostol Pavel. El se adresează de-a lungul vremurilor multor creștini, dar în această seară, în mod special, vi se adresează frățiilor voastre și acest verset minunat pe care nu trebuie să-l uitați niciodată este din Epistola către Filipeni a Sf. Apostol Pavel, din Capitolul 2, versetul 13: „Să fiți fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați, în mijlocul unui neam rău și stricat, în care străluciți ca niște luminători în lume” Acesta-i dezideratul, ca tinerii noștri ortodocși din Mitropolie, adunați aici la Baia Mare, la Reuniunea Tinerilor Ortodocși să strălucească ca niște luminători în lume, sau să fie aluatul care dospește toată frământătura, pentru că noi trebuie să fim realiști, nu suntem naivi și vedem că lucrurile nu merg grozav de bine în lumea în care trăim noi.

Ar fi atâtea lucruri de pus la punct, atât de multe lucruri de reparat, de reînoit. Țara ar trebui să meargă înainte și cine să o ducă? Frățiile voastre să o duceți!

La un moment dat, un iubitor de neam, gândindu-se și el cu nădejde la tineri și la viitor, a scris câteva rânduri de foc pe care vi le pun și eu la inimă: „În acest gigantic decor istoric de catastrofe și arhitecturi de limbi de foc, când sângele ciocănește pereții arterelor ca să spovedească neastâmpărul pentru fapte mari, nu te pot vedea cocoșat și slut, plimbându-te rezemat de propriile tale oseminte, otrăvit de egosim și lene, caricatură de creștin și de român de parcă ai vrea să ucizi pe cineva din tine”.

Poetul se adresa odinioară tinerilor cu aceste cuvinte, dar eu socot că ele sunt binevenite și astăzi, deoarece pentru a transforma atmosfera generală în care trăim e nevoie de tineri entuziaști care să trăiască eroic. E destul conformism și destulă mediocritate în lumea în care trăim, de aceea lumea trebuie transformată în bine. Neamul acesta a fost bun, își are rădăcinile în 2000 de ani de creștinism, dar căderile au fost multe și pervertirea a fost mare, așa că eu cred că Domnul Hristos dorește de la frățiile voastre să îndreptați toate lucrurile, și chiar dacă cuvintele noastre nu au o putere grozavă, deși am dori să aibă, am dori să ne aprindem unii din alții de râvnă, la fel cum se aprinde lumina din lumină, dar chiar dacă noi nu avem acel cuvânt de tunet pe care îl avea Sf. Ioan Botezătorul sau Sf. Ioan Gură de Aur, totuși încercăm cu slabele noastre cuvinte să vă punem la inimă lucruri frumoase. Și am zis că dacă sunt slabe cuvintele noastre, exemplele sunt mișcătoare, lucrătoare și convingătoare, pentru că Avva Isidor Pelusiotul zicea odată așa: „Și cuvintele bune pot jigni, dar niciodată faptele”, așa că dacă se întâlnește și fapta cu cuvintele sunt o adevărată filozofie și atunci dacă noi nu avem o viață  sfântă vă spunem cuvinte frumoase. Am vrea ca și viața noastră să fie ca a sfinților și să vă convingem să deveniți misionari ai Domnului Iisus Hristos în lumea aceasta în care multe lucruri sunt aproximative și am zis că exemplele altora de dinaintea noastră ne pot convinge și vă voi da câteva exemple.

Încep cu Sf. Ioan Valahul. Marea majoritate știți de numele lui. A trăit în veacul al XVII-lea. În  vremea aceea, în vremea lui Mihnea al III-lea, turcii au făcut mai multe incursiuni și au luat captivi mulțime de oameni, în mod special tineri. Printre ei era și acest adolescent de cincisprezece ani, cu un chip minunat și o credință puternică. Turcii care i-au dus spre Istanbul aveau metehnele lor, patimile lor. Cel în mâna căruia căzuse Ioan Valahul era pervers și ar fi vrut pe drum să se lege de puritatea lui. Din lupta care s-a născut între ei, turcul a murit. Sf. Ioan Valahul a fost dus la Istanbul și predat femeii turcului. Era și ea femeie păcătoasă și i-a pus gând rău lui Ioan, dar el n-a acceptat și a fost dat pe mâna justiției turcești și apoi a fost ucis, dar a mărturisit pe Hristos, păstrându-și în același timp viața curată, nepângărită, fiind un exemplu pentru tinerii noștri, care trebuie să-l mărturisească pe Hristos Dumnezeu cu viața lor, să strălucească în mijlocul neamului nostru ca niște luminători.

Acesta este un exemplu de la noi, de la români, dar vă dau un exemplu și dintr-un spațiu spiritual care nu este al nostru, dar și lucrurile bune care se întâmplă la ei trebuiesc observate. În perioada interbelică trăia în Italia un tânăr, sportiv de performanță. Era student în Torino, un mare sportiv și un mare alpinist, dar pe deasupra era un creștin convins. Participa la Sf. Liturghie fără întrerupere și a făcut un pact cu colegii săi: el va merge cu ei la competițiile sportive, dacă și ei vor merge cu el la Liturghie. Și se spune că niciodată n-a fost mai plină de tineri biserica din Torino ca pe vremea când era Pierre Giorgio Frassati student. Dumnezeu l-a iubit și l-a mutat din lume devreme. Nu și-a terminat studenția. Mormântul lui este în catedrala din Torino, în stânga, dar Biserica Apuseană pentru viața lui curată și pentru faptul că era lider, dinamiza tinerii îndreptându-i spre Hristos l-au canonizat.

Vă mai dau un exemplu: în temnițele comuniste au fost chinuiți mulți oameni și intelectuali mari, și oameni politici, dar și tineri iubitori de Hristos. Știți că s-a și făcut o culegere și cartea respectivă se cheamă Sfântul Închisorilor. E vorba de Valeriu Gafencu. El a murit în 1952 liniștit cu sufletul și cu fața luminată și înainte de a muri a spus câteva fraze care rămân și ele exemplu pentru tânărul care dorește să trăiască și el după învățăturile lui Hristos. Convorbirea este relatată de unul din cei care i-au fost foarte apropiați. Zicea el: „În clipa când gândul și sufletul se închină Domnului mulțumesc că am ajuns aici. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți, să-i slujiți. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul este o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă. Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta este echilibrată, lucidă și profund umană. Să iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmanii prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit”.

Vorbeam venind încoace cu PS Iustin că atei declarați sunt puțini, dar indiferenți enorm de mulți și pe acești indiferenți, care în catastifele Bisericii sunt trecuți ca botezați, frățiile voastre trebuie să-i faceți creștini adevărați și mărturisitori ai Domnului Iisus Hristos.

Și acum, în final, vă mai aduc aminte de încă un om râvnitor din tot sufletul pentru Hristos. Este vorba de Paisie Aghioritul. El le vorbea tuturor când mergeau la chiliuța lui, dar în mod special tinerilor le adresa următorul îndemn. Zicea el așa: „Oamenii vremurilor noastre pot fi împărțiți în trei cete: pe deoparte elevii și studenții, pe de altă parte oamenii maturi, oamenii cei ce sunt în producție și pe de altă parte noi, toți creștinii”. Zicea bătrânul duhovnic: „Observ o tendință prăpăstioasă: elevii și studenții ar dori să ia note mari fără să învețe. Oamenii maturi, oamenii de afaceri ar vrea să câștige cât mai mult, fără să muncească, iar noi, toți creștinii am vrea să ajungem în rai fără să ne nevoim, fără să mergem la Biserică, fără să postim, fără să ne spovedim, fără să facem acte de caritate. Ei, aceste trei lucruri sunt absolut imposibile”, zicea bătrânul și îi îndemna pe tineri: „Voi tineri, elevi și studenți, dacă vreți să vă formați un viitor frumos trebuie să învățați. Părinții voștri dacă vor să câștige cinstit, trebuie să muncească, iar noi toți creștinii dacă vrem să ajungem în rai trebuie să ne luăm foarte în serios vocația creștină.”

Iată acesta este gândul pe care am vrut să vi-l pun la suflet în această seară minunată, când, datorită inițiativei PS Iustin și a domnului Primar s-a organizat la Baia Mare, pentru prima dată, Reuniunea Tinerilor Ortodocși din Mitropolie.

Venind pe cale, domnul Primar mi-a mărturisit gândul că este dispus să sprijine și anul viitor Întâlnirea Tinerilor Ortodocși, tot la Baia Mare, dar peste doi ani, fiindcă la Cluj va fi mare întrunire, va fi Capitala Europeană a Tinerilor, cred că ar fi potrivit ca și Reuniunea Tinerilor Ortodocși să aibă loc la Cluj, că cine știe dacă nu-i va putea influența pe toți tinerii din Europa, care au preocupări diverse. Or fi printre ei și credincioși cuminți, dar sunt și indiferenți. Nu atei sunt mulți, ci indiferenți sunt mulți, pe ei trebuie să-i atragem la Hristos.

Și acum, fiindcă e seară, am să închei. Zice Sf. Ap. Iacob, la sfârșitul epistolei sale, în capitolul V, verstele 19-20: „Cine îl determină pe un om păcătos să renunțe la calea lui cea rea salvează un suflet de la moarte și își acopere sumedenie de păcate.” Noi tare am dori ca voi să luminați ca stelele, ca soarele în mijlocul neamului nostru și să fiți niște misionari puternici, nu atât cu cuvintele, cât cu faptele. Să contaminați de preocupări duhovnicești întreaga Transilvanie.