Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Gheronda Iosif Vatopedinul: „Deosebirea dintre nevoinţa monahilor şi cea a mirenilor" / Învăţături despre bine şi rău

Pentru omul care trăieşte în mijlocul societăţii lupta şi nevoinţa se face în lumea lucrurilor sensibile, în lumea care ne înconjoară. Pentru monah lupta se află pe două fronturi: şi în lumea lucrurilor sensibile şi în lumea înţelesurilor.

Mireanul, dacă taie alipirea de lucrurile sensibile, se eliberează de influenţa lor. Dimpotrivă, monahul, făcând acelaşi lucru, nu se izbăveşte de înrâurirea înţelesurilor şi a gândurilor, care stăpânesc ca imagini din trecut şi viitor, şi nu încetează să incite poftele şi patimile. Pe monah nu-l preocupă doar faptul de a se izbăvi de păcatul „după lucrare”, ci ţinta sa este mortificarea oricărei mişcări pătimaşe şi a întregului sistem al omului vechi.

Dacă reuşeşte să izbândească primul lucru, scapă de osânda şi de condamnarea dreptăţii dumnezeieşti.

Al doilea însă, curăţia inimii, îl conduce la moştenirea făgăduinţei şi a dumnezeieştii înfieri. Atunci devine moştenitor al Tatălui şi împreună-moştenitor cu Hristos.

Această temă se întinde pe vaste spatii ale „adâncimii, lăţimii şi înălţimii”. Noi aici, ca să spunem aşa, am trasat doar câteva linii, însă dorim cucerirea practică a acestui premiu, prin luptă şi osârdie, de către toţi cei ce-l caută şi-l doresc.

  

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursă: Pemptousia 

Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (II): Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie - 1910

„Din trecutul strămoşesc să renască arta noastră viitoare“

 (Din cartea de aur a muzeului)

Năzuim să fim, dintre toate popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac, un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale, tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane, confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei. Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna de-abia acum.

Spre a noastră mare ruşine, cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care, ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă la îndeplinire frumoasa decizie.

Acelaşi plan al lui Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C. Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături, broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.

Pentru realizarea acestui frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu, cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.

O ţară care-şi uită trecutul îşi pierde identitatea

Pe scenă sau în filme, Dorel Vişan ne-a obişnuit cu o personalitate plină de vitalitate şi cu multă căldură sufletească. Prezenţa lui nu poate fi uitată uşor. Tot ce face vine de la temelia sufletului. Uneori, i-am întrezărit şi un ton sarcastic, unul inundat de o bună jovialitate. Puţini ştiu însă că marele actor are o tărie a credinţei care, atunci când simte răul sau reaua-credinţă în jur, se transformă în ascuţiş. Într-o astfel de stare, marele actor surprinde multele slăbiciuni ale lumii româneşti, mai ales din lumea artei şi a culturii.

Domnule Dorel Vişan, v-aţi întors recent de la Moscova, de la un festival de teatru organizat sub înaltul patronaj al Bisericii Ortodoxe Ruse, festival la care, pe lângă oameni din teatru au participat şi înalte personalităţi ale Rusiei. Care au fost lucrurile ce v-au impresionat mai mult? În ce măsură teatrul se află astăzi în legătură cu religia?

Teatrul nu e în legătură cu religia, ci teatrul este chiar religie, în credinţa mea. Artistul este şi el un propovăduitor, ca şi un om al Bisericii. Dar este un propovăduitor laic. Mulţi înţelepţi spuneau că teatrul este ca un altar. Omul trebuie să meargă la teatru cam în spiritul în care merge la biserică, să-şi primenească sufletul şi să-şi pună noi întrebări. Cum spunea Eugen Ionesco, nu mă duc la teatru ca să primesc răspunsuri la întrebările mele, ci ca să-mi pun noi întrebări. Din acest punct de vedere, relaţia este aceeaşi.

În ce măsură viziunea aceasta este împărtăşită şi de mulţi colegi ai dvs. de teatru?

Ea nu este împărtăşită de prea mulţi colegi pentru că acum nu se mai predă teatrul în această formă. Aristotel, cel mai mare logician al lumii, spunea că arta, tragedia, trebuie să potolească patimile oamenilor, trebuie să producă milă. Pentru mine, menirea teatrului sună la fel. De asta a şi fost făcut teatrul, asta este menirea lui, cum au spus şi Văcăreştii, "prin el, năravuri îndreptaţi". Tot la patimile oamenilor se refereau marii poeţi, pentru că omul este pătimaş, din păcate. "Mic de suflet, mare de patimi", cum spunea Eminescu. Însă arta, în general, în zilele noastre, în credinţa mea, a intrat pe un drum înfundat.

Artiştii nu mai potolesc patimile, ci le răscolesc tot mai mult

De când şi cum?

Cam în ultimii 20 de ani s-a schimbat foarte mult. În Occident, această situaţie a fost şi înainte. Artiştii nu mai potolesc patimile oamenilor, ci le răscolesc. Am văzut un spectacol la Teatrul "Odéon" din Paris, în acest an, "Romeo şi Julieta", la care ieşea lumea din sală. Pus într-o notă ciudată de sexualitate, fără nici o legătură cu piesa lui Shakespeare. Shakespeare a pus-o pe Julieta la balcon şi pe Romeo, jos. Ca să nu se întâlnească. În piesa lui Shakespeare, are loc o înfiripare a unui sentiment fundamental al omului, care trebuie să aibă puritate. Dar regizorul respectiv a făcut piesa ca şi cum personajele ar fi fost la o casă de toleranţă, nu la casa unei fete de 14 ani.

Personajele pe care Shakespeare le-a construit - şi nu numai Shakespeare, ci şi Molière, şi toţi marii dramaturgi ai lumii - nu sunt întâmplătoare, ci sunt rupte din viaţă. Omul, şi el, este rupt din univers. Este rupt din totalul dumnezeiesc şi atunci trebuie mereu să reia relaţia cu Dumnezeu. Trăind în relaţia cu Dumnezeu, trăieşte în relaţie cu el însuşi. Numai că omul l-a părăsit pe Dumnezeu, în epoca modernă, şi a luat viaţa pe cont propriu. De fapt, părăsindu-L pe Dumnezeu, s-a părăsit pe sine. Cred că din cauza asta arta şi mesajul artistic nu se mai transmit cum trebuie şi nu mai au efect asupra omenirii. Şi omenirea nu se îndreaptă deloc pe această cale. Aceasta se întâmplă tocmai pentru că şi-a părăsit exact ceea ce este la fundaţia ei: iubirea. Aici e problema... Artiştii trebuie să devină din nou oameni, ca să poată fi apoi artişti.

Teatrul merge spre o zonă mincinoasă

De ce, totuşi, mari artişti de la noi, consacraţi, s-au adaptat la un asemenea canon, să-i spunem occidental, acela de a face o artă provocatoare?

S-au adaptat pentru că n-au avut ce face, unii s-au adaptat din nevoi financiare, alţii s-au adaptat ca să scape de singurătate. Puţini au încercat, de fapt, şi, după părerea mea, cam toţi au eşuat pe calea asta. Teatrul merge spre o zonă mincinoasă. Teatrul nu mai prezintă adevărul, personajele nu mai au viaţă. Ele sunt contorsionate, amestecate. Li se dau funcţii şi sensuri pe care autorii nu le­-au prevăzut şi nu le-au scris. Inclusiv la Julieta, nu se poate să-i dai o funcţie de fată de stradă. Ea era culmea purităţii. Shakespeare, dacă a rămas atâtea sute de ani valabil pentru teatru, înseamnă că avea ceva în cap când a scris piesele astea. De aceea a şi suferit. A murit în suferinţă, ca toţi marii creatori, părăsit de toţi.

Ce părere aveţi despre teatrul pe care-l fac actorii tineri? Ce perspectivă întrezăriţi pentru tineri?

Tânărul actor nu are nici o perspectivă, dacă se duce pe această cale a fantoşelor. Un actor trebuie să vibreze împreună cu personajul. În felul acesta, vibraţia lui se transmite şi spectatorilor. Spectatorul îl iubeşte pe actor şi îi face plăcere să-l vadă, să-i ceară un autograf, să-i zâmbească. Aşa se formează actorii mari. Nu vedeţi că azi nu se mai creează actori mari, deşi talente sunt? Nu se mai creează pentru că actorul nu mai vibrează cu personajul. El vibrează cu sine, cu el, cu capul lui, de fapt, şi cu prostiile din capul regizorilor. Nu se poate să faci Cehov aşa. Am văzut spectacolul "Trei surori", unde, pe scenă, era o casă de toleranţă. Acolo, în piesă, exista o mare speranţă, să plece la Moscova. Nu era un cuib de drogaţi. Pe colonelul Verşinin l-au jucat mari artişti ai României, l-a jucat Bălţăţeanu, de exemplu, unul dintre marii profesori şi actori români. Cu acest rol s-au format actori importanţi... Cehov a fost considerat un prag înalt de performanţă, bun pentru formarea unui artist. Iar ei au făcut o nenorocire, un personaj care fuma iarbă. Nu se poate aşa... În primul rând, este o lipsă de respect pentru autor şi apoi o lipsă de respect pentru artişti şi pentru public.

La teatrele naţionale nu sunt oameni de valoare

Problemele de direcţie în teatru ţin de societatea culturală, de elita culturală sau ţin de direcţiile pe care le pot imprima instituţiile statului sau ale comunităţilor locale?

Problemele de direcţie în teatru trebuie să ţină, în primul rând, de Ministerul Culturii, de Direcţia Teatrelor de acolo, departament, care, din câte ştiu, nu mai există. Este un domn la minister care se ocupă şi de teatru. Direcţia trebuie să o dea Ministerul Culturii. Ministerul Culturii unei ţări trebuie să aibă o politică culturală, în cadrul căreia trebuie să existe şi o secţie de teatru. Să se termine cu această zonă a proiectelor, care sunt nişte prostii. Trebuie să intrăm în zona de repertoriu, aşa cum a fost întotdeauna în România, şi a fost bine. Pentru banii oferiţi, Ministerul Culturii sau primăriile ar trebui să ceară teatrelor, în schimb, programe culturale: piesă pentru copii, piesă clasică românească, piesă contemporană românească, pentru încurajarea dramaturgiei româneşti, piesă occidentală de actualitate şi, bineînţeles, piesă istorică.

Noi nu ne mai cunoaştem istoria şi nu mai ştim cine suntem şi de unde venim. Avem nevoie de piese pentru tineret, de piese pentru copii. Ministerul Culturii, prin Direcţia Teatrelor, ar trebui să ceară acest lucru teatrelor. Or, ei nu fac asta. Fac un fel de concurs de programe, ceva nebulos, adunat din scursurile Occidentului. Direcţia trebuie s-o dea directorii de teatru, care să fie sub oblăduirea ministerului sau sub oblăduirea primarilor. Să fie acolo oameni de cultură sau cel puţin să fie oameni care au tangenţe cu cultura şi pot să dezvolte un program cultural. Nu un proiect... Am auzit şi noi că americanii fac proiecte, şi facem şi noi proiecte. Noi trebuie să facem ce-am făcut două mii de ani şi ce-au făcut alţii înaintea noastră. Şi a fost bine...

Directorii de teatre trebuie să impună o linie culturală. Or, directorii de teatru, la ora actuală, nu ştiu nici ei ce e cu teatrul. Marea majoritate, în special la teatrele naţionale, nu sunt oameni de valoare, nu sunt oameni cu o gândire culturală, nu sunt animatori, care să formeze tineri artişti, apoi, nu sunt regizori, care să lucreze cu actorul. Şi regizorii sunt exact ca actorii, la şcoli din astea, zburătoare, unde învaţă, cum spunea Eminescu, "înjosire şi spoială", unde nu învaţă ce se face în teatru. În teatru, se face viaţă, viaţă întrupată artistic. Tot ceea ce este în afara acestui lucru nu e teatru, nu e nimic.

Am ajuns într-o zonă a libertinajului

Sunteţi şi un mare actor de film. Iată, multe filme de la noi au fost premiate la mari festivaluri internaţionale. Simţiţi un reviriment în domeniul filmului?

Am spus şi cu alte ocazii... Avem filme premiate, dar nu avem cinematografie. Ar fi mai bine să avem o cinematografie şi o politică a cinematografului. Eu nu pot să înţeleg, acum, când vorbim de criză, de necazuri, noi dăm banii pe apa sâmbetei. Şi nimeni nu se interesează ce se face cu aceşti bani: cine-i învârte, cine-i cheltuie, care-i scopul şi ce mesaje se transmit? Aceştia nu sunt banii cuiva, sunt banii fiecărui cetăţean, sunt bani publici. Se fac filme care se pun direct în dulap, nici măcar nu se mai dau la cinematograf. Se fac filme necontrolate, sub "oblăduirea" libertăţii de expresie. Este o mare pacoste libertatea pe capul nostru. Noi nu ştim ce înseamnă libertate. Libertatea are lanţ. Or, noi nu acceptăm lanţul libertăţii. Şi atunci ajungem într-o zonă de libertinaj unde facem ce vrem, nu ce trebuie. Libertatea e un samar. Dacă nu te opreşte cineva, trebuie să te opreşti tu singur. Aşa funcţionează libertatea. Şi la noi artiştii nu se opresc.

N-aş vrea să critic tot şi să ajung într-o zonă nihilistă... Totuşi, cinematograful de acum este mult mai prost decât în vremea când noi o duceam prost şi când cultura, se spune, era la pământ. Cinematograful de astăzi nu atacă idei fundamentale. Am impresia că şi artiştii, şi regizorii nu le pot dezvolta. Nu au puterea, de fapt, de a le dezvolta.

Aţi amintit aici că drama noastră este aceea că ne aflăm de 20 de ani în schimbare. Tot vorbim de etape, de momente, aşteptând calea bună care să ni se deschidă în faţă, către un orizont larg... În ce fază credeţi că se află lumea românească în ansamblu, nu doar în artă?

Toate lucrurile sunt legate de antinomia asta spirtituală, bine şi rău. Shakespeare, în una din piesele sale, spunea, prin gura unui personaj - nu există bine şi rău, ci numai ceea ce gândul hotărăşte. Este extraordinară ideea lui Shakespeare... Într-adevăr, acum există foarte multe teorii moderne despre puterea gândului. Şi omul este ceea ce gândeşte. Noi suntem ceea ce gândim. Şi nu mai gândim verbul "a fi", noi gândim numai verbul "a avea". Din această cauză se întâmplă multe nenorociri. Omul de astăzi este nefericit pentru că este păcătos. Un om păcătos nu poate fi fericit. Este nefericit, este însingurat şi este decăzut. Cum spunea Bernea, devine un om de staul, care nu mai caută dumnezeirea, care nu mai caută orizontul, ci rămâne cu ce a avut, ca să rumege în staul. Nu mai înaintează. Aceştia sunt oamenii decăzuţi şi, la această oră, este foarte multă lume decăzută. Uitaţi-vă în jur, inclusiv la artişti: drogaţi, divorţaţi, oameni care se bat. Artistul trebuie să aibă demnitate, măreţie, frumuseţe, iubire...

Acesta este artistul. Închipuiţi-vă că doi preoţi se bat în faţa bisericii... Cum ar mai merge lumea la biserică? Cum mai merge lumea la teatru să vadă asemenea actori şi să-şi găsească, în personajele pe care le joacă, idealurile, punctele de sprijin? Această dezumanizare se întâmplă la toată lumea şi de aici vine răul. Omul face şi ordinea, şi dezordinea. Şi astăzi, sunt mai multe căi care duc spre dezordine decât cele ce duc spre ordine, şi în sufletul omului, şi în societate. Uitaţi-vă în jur, fundaţia mică a vieţii s-a dezorganizat, a primit altă conotaţie. Iubirea, relaţia dintre soţ şi soţie au primit altă conotaţie. Poate este un ciclu normal, o dezvoltare legică şi logică, ca această civilizaţie să piară. Ea a intrat într-un fel de apocalipsă, un fel de sfârşitul lumii. Şi sfârşitul lumii nu se întâmplă vineri după masă la ora cinci. Se întâmplă în ani mulţi. Aşa se spune, la Dumnezeu, o clipă este o sută de mii de ani. Deci, în câteva clipe, se întâmplă sfârşitul lumii.

Noi nu ne întoarcem nici spre oameni mai mari, nici spre vremuri mai sfinte

Înţeleg că în teatru, şi în artă, marile teme lipsesc, că nu poate fi conturat un orizont al culturii. Cum s-ar putea contura atunci individualităţile culturale, în acest context, individualităţi de care avem nevoie?

Acum o sută şi ceva de ani, lui Eminescu, la 18 ani, i-a încolţit ideea unui teatru naţional. A şi scris un articol în "Familia", la Oradea, despre necesitatea unui teatru naţional. O ţară care-şi uită trecutul îşi pierde identitatea. Noi începem să ne uităm trecutul. Noi nu mai avem, la această oră, un teatru românesc de actualitate. N-avem piese. Avem nişte scălâmbăieli. Nu mai avem un Delavrancea, un Caragiale, un Alecsandri. Sau chiar dacă îi avem, nu-i folosim. Nu-i folosim nici pe cei mai moderni, generaţia lui Horia Lovinescu, de exemplu... S-a schimbat felul de a gândi al oamenilor. În aceste condiţii scade ideea patriotică, scade sentimentul de dragoste faţă de ţară. 

Eminescu pune în gura personajului său, Luca Arbore, următoarea idee: atunci când un popor simte că este în restrişte, nu mai are virtute, nu mai are putere, atunci nu mai sunt legi, nu mai este siguranţă. Atunci capul nu gândeşte bine, ochii nu mai văd bine şi singura modalitate de a se reface, de a găsi un catarg este să se întoarcă spre vremuri mai sfinte şi spre oameni mai mari. Or, aici este problema, noi nu ne întoarcem nici spre oameni mai mari, nici spre vremuri mai sfinte. Ci mergem înainte spre vremuri mai frivole, mai mărunte, spre oameni mai plini de lepră în sufletul şi în spiritul lor. Şi atunci nu se poate crea unitatea unui neam. Noi suntem un popor foarte ciudat. Eu sunt un mare patriot şi mă doare sufletul când văd ce se întâmplă în jur. Nu mai spunem "ştiri", ci "breaknews". Nu se poate... Am fost acum la Moscova cu un spectacol - nu e nici un cuvânt străin, totul e numai în ruseşte. În Cehia, scrie peste tot în cehă, în Ungaria, la fel, scrie în ungureşte. La noi, peste tot, scrie în engleză... Ai impresia că ţara noastră e făcută pentru americani. Împestriţarea unei limbi, spunea Odobescu, este semn de lipsă de cultură.

Speranţa ţine doar de puterea noastră de a ne reorganiza ca neam

În ce zonă a societăţii întrevedeţi o lumină, o speranţă?

Din păcate, nu prea se vede pentru că, la această oră, comandanţii ţării sunt lipsiţi de umanitate. N-am văzut nici un comandant al ţării să spună cuvântul "cultură", să spună ce importanţă au cultura şi educaţia pentru un neam. Un asemenea lucru n-am auzit de la ei. Oamenii aceştia, dacă nu au deschidere, propovăduiesc şi îşi impun ideile lor, care nu sunt idei ziditoare, nu sunt formatoare, nu sunt pe drumul ordinii, ci pe drumul dezordinii. Vedeţi ce se întâmplă, până la nivelul cel mai mare? Se întâmplă o formă de dezordine. O dezordine care vine de sus, pe când de acolo ar trebui să vină vectorii ordinii ca să regleze lucrurile. Şcoala s-a bramburit, cultura a intrat în zona asta de imitaţie a Occidentului. Iată moda - uitaţi-vă la hainele cu care sunt îmbrăcaţi oamenii, care sunt tot mai urâte. Hainele pentru femei sunt tot mai urâte. Îmi vine să cred că este o politică de sus care organizează această cădere. O ţară poţi s-o stăpâneşti mai uşor dacă este dezorganizată. S-a făcut în Franţa un studiu şi s-a ajuns la concluzia că un popor bolnav este mult mai rentabil decât un popor sănătos. E un păcat lipsa de speranţă, că intri în deznădejde. Aseară, la televizor, am văzut femei care au cerut să fie eutanasiate... Când vezi aşa ceva, te întrebi, unde-i speranţa la femeile acestea? Unde să fie lumina? Sigur, nu-i chiar totul noroi, mai sunt încă oameni de treabă. Speranţa ţine doar de puterea noastră de a ne regrupa şi de a ne reorganiza. Dar trebuie să apară un om sau doi care să vină la conducerea ţării şi care să impună un punct de vedere uman. Aceasta e problema. În rest, ne mai târâm, n-am căzut de tot încă. Dar ferească Dumnezeu de o catastrofă, de un război, am mai putea oare să ne apărăm şi să ne reorganizăm?

Aţi spus că o criză economică este legată totdeauna de o criză spirituală. Să fie aşa nu numai la noi, ci peste tot? Să fie mai întâi o criză spirituală?

Toate sunt legate între ele. Un neam care nu munceşte nu poate avea valori. Omul nu poate avea nici sentiment patriotic, nici cultul muncii, sentimentul muncii. El va merge acasă şi va spune, măi, copii, în ţara asta nu se poate trăi, luaţi-vă lumea în cap şi plecaţi. Nu va merge să spună, măi, copii, uite, am un loc de muncă, nu sunt aşa de mulţi bani, dar putem trăi şi noi, şi voi. Când veţi veni acasă, veţi avea mai mult şi va fi mai bine. Asta este o mare jale pentru un neam. Aşa ceva nu se întâmplă în ţările din jur. Nici în Cehia, nici în Bulgaria, nici în Ungaria. La noi, este o continuă ceartă şi toată ţara are probleme penale. Tot ce este funcţie de conducere are dosar penal. Spunea bine Octavian Paler, România e patria mea, restul sunt ţări.

Cu această carte de psalmi am participat la un concurs internaţional de poezie de la Madrid

Ce aţi văzut la Moscova? De acolo ar putea veni ceva nou, dătător de speranţă?

Pe mine m-a frapat însăşi această cărare pe care a găsit-o acolo Biserica Ortodoxă Rusă, căci festivalul a fost sub oblăduirea Patriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii, şi apoi a Ministerului Culturii de acolo, a unor mari artişti. Se află la a noua ediţie şi propovăduieşte reaşezarea idealurilor creştine şi purificarea sufletului omenesc, reîmpăcarea omului cu sine, unirea omului cu sine. Nu poţi spune că este un festival de teatru religios. Nu. Este un festival de teatru de idei generoase, de refacere a umanităţii. Festivalul se numeşte "Cavalerul de Aur" şi are trei premii, Cavalerul de Aur, de Argint şi de Bronz. Din cincisprezece teatre prezente acolo, am avut cinstea să luăm Cavalerul de Argint. Am prezentat spectacolul "Meşterul Manole" al lui Lucian Blaga, făcut la Timişoara de Cosmin Pleşa, profesor la Şcoala de teatru de acolo şi preot. El a avut ideea să apropie puţin mai mult acest spectacol de credinţă, de valorile spirituale ale creştinismului.

Spectacolul a fost făcut în acest fel, în afara Teatrului de la Timişoara. Teatrul de acolo nu a vrut să-l preia. La Moscova, noutatea a fost că am văzut piese de teatru normale. Asta era noutatea - nu au venit mizerii. Tot Shakespeare spune că lucrul nou îl cauţi printre cele ce s-au dus. Lucrul nou trebuie căutat în ceea ce a trecut, nu în ceea ce vine. Erau spectacole pentru tineret. A fost Teatrul de Copii şi Tineret din Moscova, a fost Teatrul din Australia, au fost teatre din multe ţări ortodoxe. Premiul acesta, "Cavalerul de Argint", contează pentru noi mult mai mult decât un premiu la un festival de teatru-teatru. Asta este o cărare: ca teatrului să îi revină misia lui adevărată, aceea de a transmite adevărul şi frumosul, de a pune în faţa oamenilor pâinea şi sarea. Acesta este rostul teatrului.

Prezentaţi-ne cartea dvs. de psalmi. Care ar fi modelele pentru poezia pe care o scrieţi?

Cu această carte de psalmi am participat la un concurs mondial de poezie din Spania, în anul trecut. A fost tradusă în spaniolă, iar la concursul respectiv au participat 208 scriitori din 34 de ţări. Am avut cinstea să fiu ales în finală, între cei 12 finalişti. A început un oarecare interes şi în ţară. Primarul din satul meu natal mi-a făcut plăcerea, bucuria şi surpriza de a reedita această carte, la Editura "Dacia". Acuma va trebui să scoată o nouă ediţie, că aceasta s-a epuizat. Psalmii sunt numerotaţi, după David, de la 151. Nu mi-am permis să-i numerotez începând cu 1, căci Psalmii biblici sunt unici şi inimitabili. Noi putem scrie psalmi, dar păstrând proporţiile la puterea noastră de a cânta pe Dumnezeu.

Sursă: Ziarul Lumina

Nu fi călăul meu, fii mămica mea!

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş... ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.

În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:

"Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)

Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul... Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă... copilul din prima clipă există, este o fiinţă.

Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.

Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Consilierea în criza de sarcină ajută femeia, copilul și familia / 2 / "Mi-am ucis doi copii: au trecut 15 ani și nu vreau să mai ascund asta" - istoria Katrinei Fernandez

Katrina Fernandez, autoarea mărturiei de mai jos, este o mamă care a trăit vreme de 15 ani cu traume profunde, în urma a două avorturi. În ambele cazuri a fost dezinformată despre ce este avortul și implicațiile lui. După convertirea la catolicism (în spațiul american, predominant neoprotestant, mentalul colectiv le oferă celor care caută ceva mai profund catolicismul, ca primă opțiune; în ultimii ani a devenit din ce în ce mai cunoscută în spațiul public și Biserica Ortodoxă – n. tr.), în 2006, a creat blogul The Crescat. După 6 ani, pe 22 mai 2012, a postat propria mărturie revelatoare pentru cât de greu se reface sufletul unei femei după avort.

Proiectul de lege privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU intezice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia! Citiți aici textul proiectului.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com . 

Mi-am ucis doi copii: au trecut 15 ani și nu vreau să mai ascund asta 

Katrina Fernandez  

Pe autocolant scrie: "Avortul nu te face ne-însărcinată, ci te face mama unui copil mort". "Mamă" este un cuvânt puternic. Are multe sensuri şi când o femeie devine mamă ea se schimbă fundamental. "A face cele ale mamei" înseamnă a creşte, a hrăni, a îngriji, a proteja. "Mama", ca substantiv, înseamnă o persoană de sex feminin, care este însărcinată sau dă naştere unui copil, sau o persoană de sex feminin al cărei ovul se uneşte cu spermatozoidul, având loc conceperea unui copil. 

Conform acestei definiţii, dacă aţi fost vreodată gravidă, sunteţi o mamă. Chiar dacă aţi făcut avort, sunteţi încă o Mamă... o Mamă îndoliată.

"Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt." (Matei 2, 18)

Nu există nicio consolare pentru mama care pierde un copil. Ea va plânge în inima ei pentru tot restul vieţii. Faţă de această durere, avortul nu doar răpeşte viaţa unui copil şi îi răpeşte mamei copilul, ci, în plus, îi răpeşte mamei şi doliul. Ei nu i se îngăduie să plângă, pentru că ea nu se poate numi în public Mamă.

Susţinătorii avortului nu vor admite niciodată că o femeie care a făcut avort este o Mamă, deoarece asta ar însemna că recunosc faptul că a avut un copil - nu un grup de celule, ci un copil real, viu. Vedeţi, atunci când fetele încep să aibă menstruaţie, nimeni nu le spune că ar putea deveni mame, mame ale unui grup de celule, şi, cu toate acestea, sunt încă mulţi oameni care mai cred că avortul este ca şi cum ai avea o perioadă dificilă sau este vorba de eliminarea unui cheag menstrual mare. Aşa mi s-a spus când am fost la clinica lor, acum cincisprezece ani. Doi ani mai târziu, când am revenit acolo pentru a face al doilea avort, am avut parte de aceeaşi minciună.

Timp de cincisprezece ani am trăit cu durere, ruşine şi vinovăţie pentru ceea ce am făcut. Am trecut prin negare, furie, depresie. Abia după convertirea mea la catolicism am reuşit să mă împac cu mine însămi, lucru de care aveam atâta nevoie. Odată cu iertarea am primit cea mai importantă însărcinare din viaţa mea... să spun la cât mai multe femei cât de oribil, rău şi josnic este avortul.

Mi-au trebuit însă şase ani pentru a-mi face curaj. Ca să pot vorbi cu onestitate despre adevăr, trebuia să vorbesc şi despre trecut şi aici mă blocam. Astăzi scriu despre acest trecut pentru ca, în sfârşit, să recunosc public ceea ce am făcut şi să fac ceea ce este necesar pentru crimele mele, astfel încât alţii să ştie clar că avortul distruge sufletul într-un mod fundamental.

Am ales această zi pentru a vorbi.

Iată adevărul pe care atâţia ani l-am negat şi l-am ţinut departe de spaţiul public: am ucis doi dintre copiii mei, mi-am lipsit părinţii de doi nepoţi şi am omorât pe fraţii fiului meu. În plus, aceste avorturi mi-au provocat o afecţiune cunoscută sub numele de "cervix incompetent" (nu este complet închis), datorită căreia am născut prematur un alt băiat care a murit după o luptă de o săptămână, în unitatea de terapie intensivă, în 2001. Suferinţele pe care le-am îndurat eu şi pe care le-am cauzat altora sunt incomensurabile şi sentimentul vinovăţiei m-a dus în pragul sinuciderii. Sunt o laşă, în orice mod.

Am fost o laşă când am fost tânără, fiind incapabilă să îmi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele sexuale, şi sunt o laşă încă, pentru că nu am vorbit cu sinceritate împotriva avortului atât de mulţi ani.  Nu am reuşit să strig din toată puterea adevărurile urâte despre avort, astfel încât să fie auzite de toţi. Odată am încercat să ajut o prietenă care se gândea dacă să facă sau nu un avort, dar i-am spus doar cât de mult am putut, fără să-i vorbesc despre propriul meu secret oribil, groaznic. În final, fără să discut şi despre asta, ceea ce i-am spus nu a fost de ajuns şi a făcut avort. Am eşuat datorită tăcerii mele.

Dar nu mai vreau să mai fiu laşă de acum încolo. În aceste vremuri, nimeni nu îşi poate permite să mai fie un laş. Preţul tăcerii noastre se plăteşte cu sângele a milioane de copii nevinovaţi, avortaţi. Acesta este un rău care trebuie să se termine.

Femeile, femeile din America care au făcut avort, ele vor fi cele care vor determina cele mai mari progrese împotriva avortului şi vor schimba inima naţiunii noastre. Acum, în acest an electoral, este timpul să se ridice şi să spună sincer, cu detalii dureroase, necenzurate, ce se întâmplă femeilor când fac avort şi cum avortul le schimbă pentru totdeauna, cu speranţa că nimeni nu va mai suferi aceeaşi durere. Am tăcut prea mult timp.

Vă rog ieraţi-mi tăcerea mea şi îmi cer iertare pentru sminteala pe care cuvintele mele poate o cauzează. Şi să ştiţi că oricât de jalnică ar fi părerea pe care vi-o puteţi face despre mine, ea păleşte în comparaţie cu părerile pe care le-am avut eu despre mine.

Sursă: LifeSiteNews.