FOTO & VIDEO: Virgil Scripcariu, sculptor pro-viaţă

de Ştefana Totorcea, Stiripentruviata.ro

Elev al faimosului sculptor Vasile Gorduz, Virgil Scripcariu, azi tatăl a şase copii, mărturiseşte că nu şi-a găsit calea în artă decât după ce şi-a întemeiat o familie.

Astfel, el contrazice mitul romantic al artistului însingurat şi neînţeles şi, pe măsură ce se maturizează ca om şi ca tată, dobândeşte şi succesul binemeritat, de parcă viziunea sa artistică dospeşte numai la căldura căminului.

Cea mai recentă etapă a evoluţiei sale artistice a fost confirmată de curând la Londra, în luna mai, unde a participat la un prestigios târg de specialitate, Art 15, cu sculpturi în bronz şi în lemn şi cu desene.

Creaţia sa recentă, sedimentată în timp şi plină de substanţă, s-a definitivat la Piscu, unde soţii Scripcariu s-au instalat şi au sfinţit locul. Practic, ei au salvat situaţia la nivel local, deschizând o şcoală în propria casă, pentru copiii lor şi cei din zonă, şi organizând ateliere de creaţie pentru toţi copiii doritori de activităţi extraşcolare care să-i înveţe frumosul şi creativitatea.

Sufletul Şcolii Agatonia, autorizată de Ministerul Educaţiei şi acreditată ARACIS, este soţia sculptorului, Adriana Scripcariu, care e şi autoarea unui manual opţional de noţiuni de patrimoniu cultural pentru copiii din clasele III-V.

În această atmosferă, în mod firesc, creaţia artistului a început să graviteze în jurul rodnicei idei de maternitate, la care se adaugă şi alte explorări artistice, realizate într-o expresie plastică matură şi bine cântărită. Expoziţia recent prezentată la Londra s-a intitulat, cu un joc de cuvinte tandru-ludic, „SuperMam”.

Întrebat de Formula-AS de ce acest titlu, el a răspuns: „Este lumea în care eu mă învârt zilnic, compusă din familia mea nume­roasă şi situaţiile cu care ne întâlnim tot timpul. Am por­nit de la un nume căruia, schimbându-i ultima literă (supermam, în loc de superman – n.n.) mi s-a părut că-i schimb fundamental mesa­jul. Într-o lume a super­manilor, eu am vrut să vorbesc despre mamă, o fiinţă mult mai delicată, recunos­cându-i superioritatea gin­găşiei. Expoziţia aceasta îi este dedicată soţiei mele. Pen­tru că ea a dat naştere la şase prunci şi asta înseam­nă mult pentru mine şi pentru ea. Ea este de şa­se ori supermamă, câte o dată pentru fiecare copil. O zeitate! Noi, bărbaţii, nu putem decât să constatăm şi să ne plecăm”.

Prin amabilitatea AnnArt Gallery, vă punem la dispoziţie mai jos câteva imagini cu cele mai recente lucrări ale lui Virgil Scripcariu, care este, printre altele, şi autorul fântânii cu sculptura „Maternitate” de pe strada Arthur Verona din Bucureşti (foto sus):

Mărturia unei mame a zece copii

Sursă: fundacionvida.net

Când eram mică visam că o să mă căsătoresc și o să am 4 copii, dar când m-am logodit am aflat că fiind operată de apendicită la 18 ani, mi-a fost extirpat un ovar care fusese perforat de mai multe chisturi, iar eu nu puteam face copii. Dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Logodnicul meu m-a liniștit și mi-a zis: ”copiii sunt ai lui Dumnezeu, iar noi o să avem mulți”.

Astăzi, sunt căsătorită și pot să spun că este adevărat. Prima mea sarcină la 22 de ani a avut foarte multe complicații, cu șapte amenințări de avort. Tot ce mâncam vomitam, iar începând cu a șaptea lună de sarcină a apărut preeclampsia. Până la naștere am reținut apă și nu am mai mâncat sare. Fiind la prima naștere, la primul semnal de durere în zona coapselor am plecat la spital, dar m-au trimis acasă. M-am întors a doua zi și am rămas timp de  24 de ore. Medicul ne-a informat că riscul este mare și l-a întrebat pe soțul meu între cine să aleagă, între mine sau copil. Soțul meu i-a răspuns că pe amândoi. Am așteptat să apară contracțiile, s-a evitat cezariana şi copilașul nostru s-a născut cu 1,6 kg, fără câteva săptămâni de gestație, dar sănătos.

Au trecut mulți ani de atunci și am fost binecuvântați. Viața e un dar de la Dumnezeu. Timp de 23 de ani am văzut încontinuu biberoane și scutece. Cea mai mică are trei ani și este al zecelea copil. Am avut trei avorturi neprovocate (știu ce se simte, un gol enorm și o tristețe profundă) și o sarcină molară. Fiecare sarcină a fost diferită, dar cu toate a trebuit să am grijă, deoarece exista riscul de avort. Cu al treilea am aflat că sunt însărcinată deoarece am avut o hemoragie, dar slavă Domnului, a putut fi controlată și am stat la pat o lună de zile până la naștere.

În timpul nașterii celui de-al șaptelea copil, am avut binecuvântarea de a fi asistată de un doctor creștin, care m-a ajutat și a așteptat cu răbdare șapte ore ca să evităm cezariana. Nașterea a fost grea, am avut hemoragie, dar s-a terminat cu bine. Și la ultima sarcină mi s-a rupt apa în luna a șasea și a trebuit să stau la pat fără să mă mișc timp de două săptămâni și să urmez un tratament pentru dezvoltarea plămânilor fetiței; am fost amândouă în pericol. Cu adevărat am văzut moartea cu ochii, dar chiar se împlinește vorba ”dai viață, pentru viață”.

La 43 de ani și cu lumea împotrivă, doctorul m-a supus la o cezariană. Aici vreau să mă opresc puțin, deoarece niciodată nu am experimentat ceva asemănător. Nu este nimic pe lume ca sentimentul care îl ai când  îl ajuți pe copilașul tău din pântec să iasă pe lume și fericirea ce o simți când îl vezi, îl simți și îl auzi pentru prima dată. Cezariana e traumatizantă. Prima dată îți fac o injecție, după aia te taie, iar imediat tu doar asculți și îți imaginezi ce se întâmplă…În fine, s-a născut fetița noastră sănătoasă și frumoasă și nu a fost nevoie să fie intubată sau să primească altă îngrijire specială, așa cum se aștepta. A avut nevoie numai de căldură timp de patru ore.

Acum pot să mărturisesc: copii sunt un dar de la Dumnezeu. Viața nu ne aparține, iar eu, slavă Domnului, sunt sănătoasă. Maternitatea face ca noi femeile să ne simțim că facem parte din împlinirea planului lui Dumnezeu în perfectă armonie. Totul pentru dragoste și cu dragoste, fiindcă niciodată nu o să evit să fac copii, iar eu sunt martor că Dumnezeu există, că este Tatăl nostru care ne sprijină și ne dă de toate din abundență.

MONICA CALDERÓN DE VANEGAS 

Catolică 

Guayaquil – Ecuador

Traducere: Irina Gheţau

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Vestea extraordinară a sosirii lui Meriam Ibrahim în Italia m-a umplut de bucurie şi entuziasm.

Imaginile cu această graţioasă şi superbă femeie africană, cu copilul în braţe, ieşind din avion, au fost o privelişte de neratat, mai ales după durerea indescriptibilă şi suferinţa pe care le-a îndurat în închisoarea sudaneză.

De aceea, m-am gândit să îmi aştern ideile şi gândurile într-o scrisoare simplă de mulţumire pentru această neînfrântă fiică a Africii, a cărei libertate este sărbătorită de întreaga lume.

În numele tuturor femeilor africane, îţi mulţumesc, Meriam Ibrahim, pentru că ai arătat lumii curajul neclintit ascuns în miezul adevăratei feminităţi. Spun asta, pentru că durerile şi persecuţia pe care le-ai îndurat au fost indisolubil legate de feminitatea ta. Şi astfel, triumful tău a fost cea mai puternică mărturie pentru viaţă, pentru maternitate, căsătorie, iubire şi credinţă.

Eşti cu adevărat o întrupare a credinţei şi virtuţii, un real simbol de putere şi rezistenţă. După umila mea părere, eşti o femeie de caracter, iar povestea ta îmi umple inima de curaj. Îmi dă îndrăzneală pentru a-mi continua vocaţia de apărare a culturii noastre africane a vieţii, căsătoriei, maternităţii, credinţei şi familiei, oricât de greu, de ruşinos şi chiar dureros ar deveni aceasta pentru mine.

Pentru că, în ciuda persecuţiilor intense, ai refuzat să-ţi renegi credinţa creştină. În faţa ameninţărilor extremiştilor, ai stat ca martor şi mărturisitor. În ciuda suferinţei din închisoare, nu ţi-ai renegat soţul şi nu ţi-ai denunţat căsnicia. Încătuşată în lanţuri grele, ai găsit puterea de a le sfida prin puterea vieţii, când ţi-ai născut copilul. În ciuda certitudinii că vei fi condamnată la moarte, ai avut puterea de a-ţi hrăni bebeluşul scump.

Incontestabilul tău exemplu a dat mărturie în faţa întregii lumi despre puterea unei tinere africane care, în cele mai rele circumstanţe, a devenit în mod eroic o întrupare a virtuţilor credinţei, căsătoriei şi maternităţii. Chinurile indescriptibile prin care ai trecut în ultimele luni au reprezentat cea mai vibrantă rază lumină care a străbătut norii negri, contrazicând lumea modernă, care ne spune că credinţa nu are nicio valoare, că libertatea religioasă nu e chiar atât de importantă, că o căsătorie înseamnă orice vrem noi să însemne, că maternitatea nu e decât o alegere pe care o facem în cele mai favorabile condiţii, că ar trebui să ne naştem copiii numai în cele mai convenabile momente.

Tu, sora mea africană, ţi-ai atras criticile feministelor radicale contemporane, care reneagă şi defăimează toate virtuţile pe care le întruchipezi.

Ai primit în trupul tău semnele şi rănile unei autentice creştine, mame şi martire, iar prin aceasta ne-ai arătat ce înseamnă să fii o inspiraţie pentru emanciparea femeii. Şi sunt bucuroasă că ai dovedit că acest concept nu este deloc aşa cum îl descriu radicalii şi ideologii occidentali. Aceştia tot încearcă să ne spună că femeile africane, dacă vor să se emancipeze, trebuie să adopte „eliberarea sexuală”, egoismul, individualismul şi autonomia feroce. Dar tu, Meriam, prin propriul exemplu, ne-ai învăţat că femeia africană emancipată este cea liberă să trăiască şi să-şi practice credinţa, să-şi iubească soţul şi să-şi apere copiii (născuţi şi nenăscuţi). Femeia emancipată este femeia credincioasă şi familistă. Acesta este adevărul care trebuie propovăduit în întreaga Africă.

Acum lumea te priveşte cum respiri aerul proaspăt al libertăţii şi faci primul popas nu la Casa Albă, ci la Casa Sfintei Marta (Casa Santa Marta), care este şi casa Sfântului Părinte Papa Francisc. În locul strângerii de mână prezidenţiale la care mulţi ar fi visat mai presus de orice, tu ai ales strângerea de mână papală. Şi, în locul unei primiri politice, ai preferat binecuvântarea apostolică pentru tine şi familia ta. Ai ales papa în loc de POTUS (n.red. – acronimul pentru preşedinţia americană)!

Eşti o femeie cu o adâncă înţelepciune şi putere, iar Africa te înalţă, te laudă şi te celebrează.

Ne bucurăm împreună cu tine şi pentru tine. Ne bucurăm că, în fine, eşti liberă. Şi, cu această bucurie, mă rog ca mai multe femei (din Africa şi din toate colţurile lumii) să reflecteze profund cu privire la experienţa ta şi să-ţi urmeze exemplul.

Mă rog ca femeile credincioase să se ridice şi să dea curajoasă mărturie, dispuse să meargă până la martiriu.

Mă rog ca femeile gravide să aleagă cu orice preţ viaţa pentru bebeluşii lor.

Mă rog pentru soţii şi mame, ca să rămână credincioase jurămintelor şi vocaţiei lor.

Mă rog ca, dincolo de bucuria la care participă întraga lume, să fim şi noi înzestraţi măcar cu o părticică din virtutea eroică a autenticului feminism de care a dat dovadă Meriam Ibrahim: un feminism purificat în creuzetul incandescent al persecuţiei religioase.

Text reprodus de Mercator prin amabilitatea autoarei

Sursă: Știri pentru viață 

Mai mulți ginecologi de la Iași nu mai fac avorturi din motive de conștiință

Potrivit conducerii maternităţii „Cuza Vodă” din Iaşi, mai mulţi doctori şi-au exprimat refuzul de a realiza intervenţii de întrerupere a sarcinii la cerere, motivând că ei trebuie „să aducă viaţă, nu să o ia”.În prezent, secţia este închisă pentru reamenajare, însă ei au anunţat că nu vor mai face chiuretaje nici după finalizarea lucrărilor. Sunt exceptate cazurile în care, din motive medicale serioase, sarcina trebuie oprită din evoluţie.

Potrivit Mediafax, Maria Stamatin, director medical al spitalului a declarat:

„Atunci când vom redeschide secţia vom vedea exact cine va vrea să facă avorturi şi cum le vom mai face”.

„Sunt medici care, la o anumită vârstă, refuză să mai facă avorturi la cerere. (…) Fiecare îşi reconsideră starea în funcţie de opţiunile religioase şi sunt o serie de medici care nu vor mai face astfel de proceduri. Și nici nu ai cum să îi obligi, fiindcă obstetricianul trebuie să aducă viaţă, nu să o ia, ori un avort înseamnă a ucide”.

Maternitatea „Cuza Vodă” din Iaşi este cea mai mare unitate de acest tip din ţară. Anual, în saloanele unităţii au loc peste 6.000 de naşteri. Lucrările de reamenajare se vor încheia în toamnă.

 Foto: www.freedigitalphotos.net

Sursă: Ştiri pentru viaţă

De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți…

 

sursa foto: www.debanat.ro

de Nicoletea Ţintea, nicoletatintea.blogspot.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată.Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune.În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați.Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe.

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi.

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare.

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii.M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com

Barbara Walters şi Patti Stanger au totul, dar regretă că n-au ales să aibă copii

de Lauren Enriquez, LiveActionNews

În luna decembrie 2013 câteva celebrităţi din Statele Unite şi-au făcut public bilanţul întregii vieţi, recunoscând faptul că una dintre alegerile de viaţă pe care le regretă cel mai mult, în ciuda carierei lor pline de succes, este faptul că nu au făcut copii. 

Barbara Walters

Barbara Walters, născută pe 25 septembrie 1929, este jurnalistă, prezentatoare a câtorva emisiuni de televiziune matinale foarte populare în SUA, precum Today şi The View, a unui renumit buletin informativ (20/20) şi co-prezentatoare a principalului jurnal de actualităţi difuzat de postul de televiziune ABC (ABC Evening News). Ea este cunoscută pentru francheţea ei, lucru care nu a avantajat-o în toate situaţiile. De exemplu, l-a făcut Trig Palin „retardat”, iar când Rachel Campos-Duffy a afirmat că Obama nu merită Premiul Nobel pentru Pace pentru că în urmă cu câţiva ani acesta avea în emisiunea The View o atitudine care încuraja avortul, Barbara nu s-a sfiit să se arate şocată. Dar într-un interviu recent acordat lui Piers Morgan, Walters a recunoscut singură că cel mai mare of al vieţii ei – de altfel, pline de succes – este faptul că nu are mai mulţi copii.

Walters a declarat în cadrul interviului că familia ei este mult prea mică din moment ce are o singură fiică şi o singură soră (care în prezent este decedată).

Patti Stanger

Vedeta emisiunii „Millionaire Matchmaker”, Patti Stanger, a afirmat şi ea într-un interviu luat de OK! Magazine că cel mai mare regret al ei este legat de faptul că nu are copii:

Cel mai mare regret al meu e că nu am făcut copii. Am făcut un avort pe la 20 şi ceva de ani pentru că rămăsesem gravidă, n-aveam suficienţi bani şi nu mi se părea în regulă să am un copil fără să am un soţ. Iar acum ia te uită, chestia asta a ajuns o modă... 

Walters şi Stanger au totul din punct de vedere profesional, dar, când trag linie, alegerea lor de a pune cariera înaintea familiei le-a lăsat în suflet un sentiment de neîmplinire.

Pe de altă parte, Oprah Winfrey a declarat că nu regretă alegerea ei de a renunţa la maternitate, dar nu pentru că s-ar fi simţit mai împlinită pe plan profesional decât dacă ar fi crescut copii, ci pentru că, după cum a declarat ea însăşi, crede că ar fi urmat să fie urâtă de propriii copii pentru că şi-ar fi pus cariera înaintea familiei:

Dacă aş fi avut copii, aceştia m-ar fi urât şi ar fi ajuns până la urmă la o emisiune de genul „The Oprah Show” ca să discute despre mine, pentru că o parte [din viaţa mea] ar fi avut de suferit şi această parte ar fi fost probabil ei.

Traducere: Gabriela Coşereanu