Cuvânt mişcător al Părintelui Ilarion V. Felea despre Ortodoxie. Crezul şi tăria Ortodoxiei

Voi sunteţi Biserica lui Hristos…(1 Corinteni 12:27)

Duminica ortodoxiei, întâia din postul Paştilor este închinată cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere, dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?

Ortodoxia, iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos (cuvânt grecesc) înseamnă drept; doxa (iarăşi cuvânt grecesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă, dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini „ortodocşi”, adică „dreptcredincioşi”, „dreptmăritori” sau „dreptslăvitori”. Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul….

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte; sau mai pe scurt, care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei?

Întâi de toate Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată. Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-I împrumute atributele dumnezeieşti şi să-L înlocuiască ca la romano-catolici. Ea a rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos (Efes. 1:22-23; Col. 1:18, 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei prin Hristos şi prin crezul Bisericii. Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii. Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici „scaune sfinte”, în afară de scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au de stăpân pe „vicarul lui Hristos” (Italia, Franţa, Spania şi Belgia). În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28:20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii: îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii. Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile religiei creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi învăţăturile pilduitoare ale sfinţilor. Ortodoxia este «credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna»(Iuda 1:3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump. Cine se ridică împotriva ortodoxiei, se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. Au şi alte „biserici” cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru (catolicism), alţii ai lui Pavel (protestantism), alţii ai lui Ioan (ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova (care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru, şi a lui Pavel şi a lui Ioan şi a Martei (creştinismul activ) şi a Mariei (creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor (ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi o minune datorată oarecărui sfânt, ca romano-catolicismul. Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu. Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţăturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta, încă, este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este o Biserică a poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului. În ortodoxie se mântuiesc şi cărturarii şi fariseii (ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii (ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani. Ortodoxia este pentru Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş.a.m.d. Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca Simon Cirineanul, pentru muncitori cu mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila. Ortodoxia a trăit solidară cu cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor: a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el. Ortodoxia nu are cetăţi eterne pe pământ – «Că nu avem aici cetate stătătoare»(Evr. 13:14); nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale; cu nici o împărăţie lumească şi cu nici o putere pământească trădătoare a lui Hristos. Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu, cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui;

Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi Poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi binecuvântaţi creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ale mărturisirii şi ale mântuirii noastre: Hristos, capul Bisericii noastre, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul cel viu al Bisericii lui Hristos. «Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte»(1 Cor. 12:27).

Să împrospătăm, deci, în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie… mărire ţie, Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărie ţie, în vecii vecilor. Amin. 

 

[1] Text preluat din „Spre Tabor”, vol. III, Fundatia Justin Pârvu

Sursa: Atitudini

Sfântul Arhidiacon Ştefan

APOSTOLUL

FAPTE 6, 8-15; 7, 1-15; 47-60;

În zilele acelea, Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea. Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii. Că l-au auzit zicând că Iisus, Nazarineanul Acest, va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea? Iar el a zis: Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum. Şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil.

Iar Solomon I-a zidit Lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?». Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduială de la îngeri şi n-aţi păzit-o! Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi, zicând acestea, a murit. Iar Saul se învoise la uciderea lui Ştefan.

EVANGHELIA

MARCU 9, 10-16

În vremea aceea ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: ce înseamnă oare, a învia din morţi? Şi L-au întrebat pe Dânsul, zicând: pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: cu adevărat, venind mai întâi, Ilie va aşeza din nou toate, tot aşa cum este scris despre Fiul Omului ca să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el toate câte au voit, după cum este scris despre el. Când au ajuns la ceilalţi ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se cu ei. Şi îndată tot poporul, văzându-L, a rămas uimit şi alergând s-a închinat Lui. Iar Iisus a întrebat pe cărturari: despre ce vă sfădiţi cu ei?

*

Părintele Sofian Boghiu:

Dumnezeu, a cunoscut că Ştefan are nevoie de un ajutător – căci, deşi era curajos şi viteaz, totuşi era om şi simţea cele omeneşti – şi i Se arata îndată. Şi pe când se uită Ştefan spre cer, S-a arătat Dumnezeu având pe Fiul în dreapta, în formă omenească.

Ce mare iubire de oameni, ce mare bunătate! S-a arătat atletului pentru care luptă, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi întristat, Ştefane, că n-ai pe nici un om care să te ajute, că nu-i lângă tine la vreme de necazuri nici un prieten”. Ca de obicei el avea colegi, erau prin mulţime pe acolo, însă nimeni nu lua parte. Aşa suntem părăsiţi când suntem în mare necaz. “Dar Eu împreună cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “văd cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt uşile Raiului, cu puţină răbdare părăseşte viaţa aceasta trecătoare şi grăbeşte-te spre viaţa cea veşnică şi fără de sfârşit. Încă pe când eşti în trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depăşeşte toată firea omenească.”

Ai fost iniţiat de apostolii mai bătrâni că Tatăl are Fiu adevărat şi iubit. Iată Eu Mă arăt ţie atât cât poţi purta tu. Stă alături de Mine, în dreapta, şi Fiul, ca să cunoşti din locul în care stă, ce cinste are la Mine. Atunci când Dumnezeu umbla pe pământ în trup omenesc, scandaliza pe mulţi, dar tu acum vezi-L lângă Mine întru înălţime, cu chip de om ceresc şi supraceresc pentru a te încredinţa de întruparea care s-a săvârşit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, dacă eşti pietruit pentru El. Nu te teme de luptă, căci vezi pe Arbitrul luptelor. Părăseşte trupul, dispreţuindu-l ca pe o legătură pământească, ca pe o casă putredă, ca pe un vas de lut uşor de spart. Aleargă liber ca să moşteneşti viaţa de aici. Cununa virtuţii tale ţi-e gata, mută-te de acum de pe pământ la cer. Lasă trupul ucigaşilor tăi (…), părăseşte tu un popor cuprins de furie şi vino în ceata îngerilor.” Cam aceasta îi spunea Dumnezeu în această vedenie foarte mângâietoare pentru Ştefan.

Ştefan nu s-a rugat, după cum greşit socotesc unii, ca să rămână păcatul duşmanilor lui nepedepsit şi fără răspundere. (…) Dar ce sens au cuvintele “Doamne, nu socoti lor păcatul acesta”? Iată ce vrea să spună Sfântul Ştefan: “Dă-le, Doamne, teamă umilinţei; du spre căinţa pe cei îndrăzneţi! Nu îngădui să moară în tăierea împrejur a necredinţei! Atrage-i, Doamne, prin pocăinţă la cunoaşterea Ta! Aprinde-le în inimi flacăra dumnezeirii! Dacă se vor îmbunătăţi în chipul acesta, este clar că atunci nu le vei socoti lor păcatul. Dacă se vor spăla cu sângele Tău şi al meu în baia harului, vor fi sloboziţi de crimele lor”. Citeşte mai mult…

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ştefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeţea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaşi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ştefan, Pavel s-a întors la credinţă, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ştefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât şi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinardt:

Nu vă îmbătaţi cu apă rece rostind în sinea voastră: Îl iubesc pe Domnul în taină, nu îndrăznesc a-L mărturisi cu glas tare, de va fi nevoie mă voi şi lepăda de formă de El, Îl voi lepăda pentru ca să nu mi se întâmple necazuri ori să întâmpin greutăţi. "De formă" nu există, e o iluzie, un şiretlic pe care vi-l pune la îndemână diavolul, o minciună a sa. Dacă - în orice fel - Îl tăgăduim pe Hristos în faţa oamenilor, a semenilor noştri, dacă le dăm acestora impresia că nu suntem tari în credinţa noastră, că ne jucăm cu ea de-a v-aţi ascunselea, că o schimbăm că pe o haină, l-am şi lepădat pe Hristos fără a mai fi nevoie să aducem jertfe idolilor. A lua, bunăoară parte la adunări ateiste, a susţine o doctrină ateistă (ori a şi achiesa la formularea ei), a ne feri să facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vădesc a fi ceea ce suntem, înseamnă a ne ruşina de Hristos şi prin urmare a ne meni să fim lepădaţi de El în ziua Judecăţii. Citeşte mai mult...

Nae Ionescu: Omul s-a ridicat din nou la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu

In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare.

Angela de Foligno

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927

Aşa mărturisim noi creştinii că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat de la Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea noastră.

Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de reflectiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să depăşim, cel putin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre înţelesurile lui mai adânci.

Naşterea lui Christos indică momentul istoric în care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această apariţie a lui Christos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului. De ce uităm aşa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conştiinta greacă socotea pe om şi Dumnezeu deosebiţi şi în închegarea lor intimă şi spaţial. Erau deosebiţi şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situaţia tragică a omului, a isprăvit într’un fel de panteism, cel puţin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea în vechiul Testament.

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, în cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul Adam.

Aşa s’a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinţa esenţei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această conştiinţă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul va ţine scaun de judecată pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuşi în aşa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovaţie omenească?

General vorbind, lumea nouă s’a străduit să integreze întreaga existenţă concretă într’un singur proces, mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul în ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine o situaţie proeminentă, dar desbrăcându-l in fapt de atributele divinităţii. Că aceste atribute există totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă însuşi acest evoluţionism de strucură ştienţistă, care nu s’a putut sustrage dificultăţilor rezultate din noul punct de vedere decât prin îndumnezeirea realităţii concrete în care fusese coborît omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt precumpănitor panteiste. Soluţie hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul. În toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, menţinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului; mistica creştină şi cealaltă.

Căci singură această cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înţelegerea şi valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în domeniul naturei.

Dar tradiţia gândirii mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecţionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Poate că cel puţin nădejdea recâştigării pierdutei demnităţi omeneşti se va coborî mângâetor asupra noastră.

Sursă: Foaie Naţională

Învăţături despre bine şi rău: Cum ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului?

IPS Bartolomeu Anania

Oricine va admite că o sărbătoare presupune şi un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ţinuta de recepţie e o ţinută de recepţie, şi aşa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunţări - şi chiar sacrificii, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ţi doreşti şi cu care vei fi în stare să cinstesti momentul festiv la care eşti chemat să iei parte (fiindcă, să ne înţelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur). În părţile - din ce în ce mai puţine - unde încă se mai păstrează tradiţia portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau alta, în grupe mici, şi cu mâinile lor îşi cos sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, ca nişte şezători ale hărniciei şi cântecului. Aşa se petrecea şi în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile şi făgăduinţele lor.

Mântuitorul Hristos ne spune într-o parabolă că un împărat a invitat oaspeţi la nunta fiului său. Cum însă aceştia n-au vrut să vină, el i-a adunat pe toţi nevoiaşii de pe drumuri şi i-a silit să intre la ospăt. Văzând însa ca unul din ei nu purta haină de nuntă, l-a dat afară şi l-a pedepsit. La suprafaţă, întâmplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregatite, şi adus cu sila, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?... 

În realitate, împăratul i se uitase în suflet şi constatase că, deşi i se făcuse o mare şi neaşteptată cinste, insul se mulţumea să mănânce şi să bea, fără ca inima lui să participe la bucuria casei. Aceasta înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v-am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există şi un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică. 

Din păcate, există încă destui creştini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboşi, cârnaţi şi băutură, uitând că înaintea ospăţului de acasă li se îmbie ospăţul euharistic, al sfintei cuminecări, care e incomparabil mai important decât belşugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăţ duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuţilor lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunţările şi jertfele acestuia. Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi fapta bună. Postul cuprinde în el nu numai renunţare, dar şi o bucurie a renunţării, ca o pregustare a bucuriei finale.

Sursă: ASCOR Moldova

Preotul românilor de peste Ocean. Arhiepiscopul Nicolae Condrea: „Visul american este foarte departe de realitate“

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Condrea, arhiepiscopul românilor ortodocşi din America, vorbeşte, despre marile poveri ale unei naţiuni care îşi pierde fiii printre străini: dezbinare, deziluzie şi neîmplinire.

Preotul Nicoale Condrea conduce, din 2001, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America de Nord şi de Sud, cu sediul la Chicago, şi este cel care, de aproape 13 ani, cunoaşte problemele sufleteşti şi pământeşti ale românilor care şi-au luat lumea în cap şi şi-au găsit un rost peste Ocean. Şi nu numai că le cunoaşte, dar caută să le găsească şi rezolvări.

Spiritul american

„Mulţi români nu se mai împlinesc profesional, ajung acolo pentru copii, pentru o altfel de viaţă, iar la un moment dat, situaţia lor devine una de prizonierat dacă nu se acomodează. Nu se mai pot întoarce acasă în România. Copiii cresc acolo, aceea devine lumea lor. Părinţii, dacă nu-şi găsesc o rânduială a vieţii unde componenta spirituală este foarte importantă, rămân oameni neîmpliniţi. Tot visul acesta, de a avea o viaţă mai bună în America, poate că se împlineşte doar pentru copiii lor“, începe părintele Condrea o radiografie spirituală a românilor din America. Realitatea americană este una strictă şi oarecum departe de „tărâmul tuturor posibilităţilor“. Acolo, copiii, chiar dacă sunt din familii înstărite, sunt educaţi să muncească de la 15-16 ani, la început numai în timpul vacanţelor. Este o educaţie care, spune arhiepiscopul, nu îngăduie copilului să creadă că părinţii îl vor susţine toată viaţa. „Copiii învaţă acest spirit american, iar limba engleză devine limba lor. Pleacă de acasă, îşi formează propria familie. Părinţii nu pot rămâne doar cu mulţumirea că şi-au văzut copiii împliniţi, pentru că fiecare ne căutăm propria împlinire. Este o mare problemă pentru toate familiile de români: să găsească acest echilibru de susţinere a copiilor şi de împlinire a propriei vieţi“, mărturiseşte Nicolae Condrea.

Cauza conflictului şi a dezbinării

Unde trebuie căutată împlinirea? Înainte de toate, în sine, răspunde preotul. Poţi pleca oricât de departe, dar nu poţi fugi de tine. Dacă eul tău nu este mulţumit, poate nu realizarea materială este singura condiţie pentru fericire. Altfel spus, trebuie să pleci departe pentru a te regăsi? „Nu sunt mulţi care au plecat din ţară pentru că nu L-au putut găsi pe Dumnezeu în România. Realitatea e alta. Sunt oameni care nu mergeau la biserică în România, care au o educaţie religioasă redusă. Alţii mărturisesc că legătura lor cu Dumnezeu a căpătat importanţă acolo, departe“, spune ierarhul.

Într-o lume străină, oamenii au puţine puncte de reper, iar legătura cu Dumnezeu, crede Nicolae Condrea, este o necesitate de echilibrare cu lumea. „Cei dezrădăcinaţi au nevoi spirituale particulare. Lumea americană îi îndeamnă pe creştini să se închine la doi domni: la cele materiale şi la Dumnezeu. Hristos spune clar: «Nu puteţi să vă închinaţi şi lui Dumnezeu, şi banului!»“, argumentează părintele, spunând, totodată, că românul are o mare problemă de conştiinţă, odată intrat într-un sistem pecuniar. Prima mare ispită a românilor în America este aceea de a sluji la doi stăpâni. De aici vin, explică arhiepiscopul, şi conflictul, şi dezechilibrul. „Trebuie să faci o alegere. Trec anii, situaţia noastră rămâne tot neîmplinită, nefericită. Suntem oameni liberi. Este o diferenţă în stilul de viaţă“, îndeamnă Nicolae Condrea. Pe de altă parte, el spune că românii care ajung în America se trezesc foarte repede la o realitate care diferă de visul american la care speraseră. „Ceea ce părea frumos din România păleşte în America. Noi, din România, visăm la America precum la o lume a libertăţii, a prosperităţii. Abia acolo înţelegi. Visul este foarte departe de realitate. Şi poate că visul există aici, nu trebuie să fugim. Trebuie să ne gândim că nu în altă parte este mai bine“, îi sfătuieşte arhiepiscopul pe români.

Lecţia Americii

Nici el nu şi-a dorit să plece din ţară. „Am fost chemat la slujire. Am trecut printr-un proces selectiv. În timpul studiului la Strasbourg, în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo, am înfiinţat parohia la Stuttgart. Acesta a fost, probabil, lucrul care m-a recomandat pentru o misiune în America“, spune Nicolae Condrea. Dacă va fi chemat să slujească în altă parte, va merge acolo unde este nevoie. „Cea mai bună lecţie a Americii este să te orientezi, să înţelegi realitatea cu bune, cu rele. Să îţi găseşti locul în această realitate“, afirmă ierarhul.

În ţara tuturor posibilităţilor, inclusiv religioase, să rămâi ortodox, legat de Biserica oficială din ţara-mamă, este o încercare. „Acesta este rolul Bisericii în diaspora. Românii care ajung în America au nevoie de puncte de reper. Cel mai important lucru este credinţa în Dumnezeu. Dacă şi-au pierdut rădăcinile în pământ, trebuie să le găsească în Ceruri“, spune preotul. Integrarea într-o comunitate religioasă le poate oferi, în opinia lui, o stabilitate. „Ei trebuie să rămână în comuniune cu fraţii de limbă şi de credinţă. Misiunea mea se referă la a mărturisi, în primul rând, cine sunt“, continuă ierarhul. Se spune că, în America, ortodoxia este cel mai bine păzit secret. Dintre cele peste 330 milioane locuitori din Statele Unite, numai în jur de un milion sunt ortodocşi. Deşi această confesiune este de mai bine de 200 de ani prezentă în SUA, sunt foarte mulţi americani care nu au auzit de ortodoxie. „Dacă spui că eşti ortodox, ei cred că eşti evreu ortodox şi trebuie să spui că eşti creştin-ortodox. Dacă au auzit de creştin-ortodox, te întreabă dacă eşti rus sau grec“, explică Nicolae Condrea. Dialogul descoperă mult necunoaşterea ortodoxiei. „Convertiţi sunt mulţi, mai puţin din episcopia noastră care foloseşte mult limba română. În predica mea, am vorbit despre necesitatea învăţării limbii române pentru copii. Sunt alte episcopii care folosind aproape exclusiv limba engleză oferă alternativa convertirii“, explică arhiepiscopul. Problemele eparhiei pe care o conduce sunt cu educaţia copiiilor, a credincioşilor care încă nu înţeleg ce înseamnă să fii creştin.

Să creşti un copil, să faci o casă, să plantezi un copac. Ajunge? „Asta le spun tuturor enoriaşilor. Să zidească o casă duhovnicească, nu doar materială, copiilor. Să nu ne uităm copiii, să le înţelegem frământările şi să-i îndrumăm pe calea educării creştine, în biserică. Trăim în epoca aceasta a comunicaţiilor rapide, epoca vitezei. Trebuie să îi înţelegem, cu mijloacele lumii lor. Să le transmitem credinţa prin cuvânt. Românii trebuie să aibă grijă de copiii lor să rămână creştini“, le doreşte arhiepiscopul românilor din America.

Sursa: Adevărul

Ortodoxia dincolo de mode - mărturia unei tinere / Cuvinte pentru tineri

Foto: Sergey Ryzhkov (OrthPhoto)

Tot ceea ce ne dorim mai mult, noi, tinerii din ziua de astăzi, este să fim la modă. Orbiţi de orgoliu, am devenit robi ai modelor, care mereu vin şi se duc. Într-una din scrierile sale, părintele Savatie Baştovoi afirmă faptul că este de ajuns să vezi cu ce se îmbracă o persoană ca să ştii ce fel de muzică ascultă, ce oameni îi plac sau multe alte lucruri. Asta se datorează faptului că îmbrăcăm uniforma MTV-urilor şi, prin devalorizare, ne pierdem identitatea. Din păcate, moda nu apare doar în domeniul vestimentaţiei, ci în aproape tot: muzică (punk, rock, EMOcore, house), mâncare (fast-food’uri, pub’uri), băutură, concepţii şi chiar idealuri.

Acestea sunt lucruri pe care probabil le ştim cu toţii şi sunt generalităţi. Pentru a vă da un exemplu mai concret, vă voi spune în ce mod m-a afectat moda pe mine, o tânără a vremurilor de pe urmă …

În clasa a VIII-a, am fost înscrisă de părinţii mei la o casă de modă destul de mediatizată. Nu ştiam ce este moda cu adevărat, nu ştiam deloc ce se întâmplă în backstage’urile prezentărilor. La început, totul a fost bine, am învăţat doar mersul scenic, cu picioarele încrucişate, am învăţat să mă machiez, să mă aranjez şi alte lucruri, care atunci mi se păreau incredibile şi care mă atrăgeau din ce în ce mai mult. Uitând de faptul că moda este cea care reflectă spiritul vremurilor, mă depărtam de adevăr, neştiind ce mă aşteaptă. Mă depărtasem de biserică, bineînţeles, deoarece frecventarea ei nu făcea parte din practicile pe care le abordasem. Am fost învăţată să citesc doar reviste de modă, iar, dacă purtai haine din sezonul trecut, erai total desconsiderat.

Ajungând mai apoi la liceu, am început să îmi învăţ şi colegele să fie „la modă”. Le criticam pentru aspectul nearanjat şi chiar le învăţam să se fardeze, să se aranjeze mereu şi să citească reviste de modă. Deşi totul părea perfect, iar eu eram modelul (negativ, dacă apreciez în momentul de faţă) prietenelor mele, simţeam că ceva din ceea ce fac nu este bine. Aceste acte respingătoare au fost primite de cei din jur cu multă satisfacţie şi admiraţie, dar, în adâncul sufletului meu, au atins o altă coardă. Simţeam cum îndepărtez acea puritate şi frumuseţe naturală, complexă prin simplitatea ei, pe care a lăsat-o Dumnezeu şi îi îndepărtam şi pe cei din jurul meu de adevăratele virtuţi, de adevărata frumuseţe, atrăgându-i spre superficialitate.

Cu cât mă adânceam mai mult în lumea modei, cu atât sufletul meu se stingea mai repede. Credeam că frumuseţea poate fi măsurată conform unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-l atinsesem. Fără să îmi dau seama, devenisem absolut devotată conceptului platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşeam cu editorii revistelor internaţionale de modă şi care-mi alimentau sentimentul zilnic de silă faţă de propria-mi persoană, în faţa oglinzii. Voiam mereu să slăbesc (din ce în ce mai mult) şi nu m-am oprit până nu am devenit anemică.

Mama mea şi-a dat seama că totul scăpase de sub control şi că moda nu este ceea ce pare. Era oricum prea târziu, pentru că eu fusesem stăpânită de tirania ei. Uimitor, dar salvarea mea a fost pasiunea pentru citit, la care nu renunţasem în favoarea revistelor patetice (pe care atunci le veneram). Am citit prima dată „Casiana - Învăţătura despre iubirea în Hristos”, o carte care m-a învăţat multe lucruri, printre care şi despre adevărata frumuseţe, cea lăsată de Dumnezeu, nu cea concepută de om, distrugătoare.

Am început să citesc din ce în ce mai mult, deoarece mi se părea incredibil cât de uşor reuşeam să găsesc răspunsurile la întrebările mele. Pe la începutul clasei a X-a, virusul modei nu mă mai stăpânea. Reîncepusem să frecventez biserica, petreceam vacanţele la mănăstire. Am renunţat la multe obiceiuri la care nu aş fi crezut că voi renunţa vreodată.

Ceea ce mă întristează, totuşi, este că, deşi eu am reuşit să descopăr adevărul, cei din jurul meu, pe care i-am îndepărtat de acesta, nu s-au mai putut întoarce. Pentru cei mai mulţi, eu am reprezentat trecerea de la monoton la extrem. Inutile au fost toate explicaţiile ulterioare, căci sămânţa nedreptăţii prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.

Acum sunt eu cea criticată pentru că nu mă mai aranjez, nu mai merg la petreceri şi am fost chiar exclusă din cele mai interesante grupuri din liceu. Ceea ce în urmă m-ar fi întristat, acum mă bucură. Fericirea mea nu mai constă în ultima colecţie de haine de firmă sau în accesoriile sezonului sau ale revistelor de modă. Fericirea mea constă în adevăr, iar adevărul meu este Dumnezeu.

Oamenii au libertate, tocmai de aceea greşesc. Dacă nu aş fi fost liberă să fac ce vreau, aş fi mers mereu pe „cărarea îngustă” a lui Dumnezeu, fiind constrânsă de împrejurări. Am trăit multe experienţe, dar aceasta este cea mai relevantă în special pentru tinerii mei prieteni, care poate vor înţelege vreodată ce am înţeles şi eu… sper ca atunci să nu fie prea târziu…

Cu multă dragoste,
Amira K.

 

(Sursă: Blog „Popas alternativ”, http://hristofor.wordpress.com/ )

“Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos” / Convertire

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

  

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente. Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Athonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus (“Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ): „Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie.

Traducere din limba engleză de Elena Dinu

Sursă: Blogul Sfântul Munte Athos