Fericirea familiei - Sfântul Nectarie de la Optina

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

“Este cel mai vesel copil pe care l-ai cunoscut vreodată” De ce este fericit acest băiețel

de Richard Paul Evans, richardpaulevans.com

Numele de familie al lui Nathan Glad se potrivește perfect cu personalitatea lui (“glad”- “fericit”n.t.).

Conform spuselor părinților săi, băiatul este tot timpul fericit. Fericit și recunoscător. Însă este și foarte fragil. S-a născut cu osteogeneză imperfectă (boala oaselor de sticlă) ceea ce înseamnă că oasele lui au densitatea asemănătoare cu cea a pastelor nefierte. La naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire și în timp ce mama sa era în travaliu, bunicii se pregăteau de înmormântare. În mod miraculos, Nathan a supraviețuit, chiar dacă s-a născut cu 26 de oase rupte. O minune și mai mare a făcut ca el să ajungă la vârsta de 8 ani.

Dacă sunteți de părere că Nathan are parte de o viață plină de greutăți, aveți dreptate. Deși cântărește mai puțin de 12 kilograme, oasele picioarelor nu îi pot susține greutatea corpului, așa că este tot timpul dependent de scaunul cu rotile. Odată fratele său de doi ani l-a lovit cu ușa și i-a fracturat femurul. Părinții săi estimează că până acum băiatul a suferit aproape două sute de fracturi. (Medicul lor de familie a fost nevoit să elibereze o scrisoare medicală pentru ca părinții lui Nathan să nu mai fie acuzați de maltratare de fiecare dată când îl duc la spital.) La fiecare fractură nouă, Nathan îndură dureri extrem de puternice.

Bineînțeles, trebuie să luăm în calcul și suferința emoțională. De exemplu, atunci când le aude pe fete râzând de el sau când lumea se holbează la el și îl arată cu degetul sau când se simte umilit de faptul că încă are nevoie de ajutor pentru a merge la toaletă.

Cu alte cuvinte, Nathan ar avea toate motivele să se plângă de soartă sa. Și totuși nu o face. De fapt, este destul de recunoscător pentru toate acestea, lucru dovedit de zâmbetul său care rareori îi dispare. Când avea trei ani și jumătate i-a întrebat pe părinți dacă se poate ruga. În mod remarcabil, primul lucru pe care l-a spus a fost: “Doamne, îți mulțumesc pentru corpul meu”. Mai mult decât atât, potrivit mamei sale, Rachel Glad, primul sau cuvânt a fost “mulțumesc”.

“Nathan spune în fiecare zi că astăzi este cea mai bună zi din viața lui”, a declarat mama sa. “Este cel mai vesel copil pe care l-ai cunoscut vreodată și, credeți-mă, are mai multe motive să se plângă decât oricine altcineva.”

“Nathan este recunoscător”, a adăugat tatăl său, Ryan Glad. “Milioane de oameni sunt nemulțumiți că nu au corpul perfect sau că nu sunt suficient de frumoși, dar Nathan este recunoscător pentru simplul fapt că are un corp. Cred că din acest motiv este atât de fericit.”

Nathan nu își pune problema să vadă jumătatea plină a paharului sau pe cea goală, el pur și simplu se bucură că există un pahar.

Aesop ne învață că recunoștința este o caracteristică a sufletelor nobile – este adevărat. Suflete nobile ca cel al lui Nathan Glad. Nobil și fericit. Uităm adesea că fericirea nu este rezultatul binecuvântărilor de care avem parte, ci este mai degrabă rezultatul conștientizării acestor binecuvântări. Într-adevăr, nu există oameni mai nefericiți decât aceia care nu conștientizează binele din viețile lor.

Recunoștința este o spirală ascendentă rară. Când ești recunoscător pentru ceea ce ai, apar alte lucruri pentru care să fii recunoscător. Studiile au arătat că recunoștința crește nivelul de bunăstare, fericire, energie, sănătate și empatie. Persoanele recunoscătoare dorm mai bine, fac față mai ușor provocărilor, au relații mai bune cu ceilalți, nu suferă de depresie sau stres. S-a dovedit din punct de vedere medical că recunoștința reduce tusea, durerile de cap, de stomac și de gât. Altfel spus, persoanele recunoscătoare duc vieți mai bune decât ceilalți.

Cum facem să devenim mai recunoscători? La fel cum am învăța să cântăm la pian. Cu determinare și exercițiu. Mulți nu își dau seama că recunoștință nu este doar o emoție involuntară, ci o abilitate care poate fi învățată și cultivată în mod deliberat. Așadar, dacă nu sunteți recunoscători, vă privați singuri de beneficiile pe care vi le-ar aduce recunoștința. Dacă alegeți să fiți recunoscători, asemeni lui Nathan, vă veți fi recunoscători pentru alegerea făcută.

Traducere: Daniela Sandu

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Ieromonah Nicodim Petre: Unde căutăm fericirea? / Cuvinte pentru tineri

foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)

Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”

Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”

Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.

Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.

Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.

Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.

Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.

Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.

Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.

Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.

Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.

Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.

– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.

Domnul îi răspunse însă:

– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009

În suferință credința sporește / Sensul vieţii

Aşa cum unele plante răspândesc un miros plăcut numai atunci când le frângi sau le striveşti frunzele între degete, şi sufletul omului aduce roade duhovniceşti numai atunci când este supus la grele încercări. Rodul se coace pe ramuri desfrunzite.

Într-o familie creştină iubirea şi armonia se vădesc cu cea mai mare forţă la vreme de suferinţă. De bună seamă că iubirea nu lipsise de acolo şi la vreme de bucurie, dar for­ţele ei proaspete se trezesc la viaţă în timpuri de restrişte. Ca şi cum ar şti că se află în prezenţa lui Dumnezeu, simţă­mintele noastre devin atunci mai profunde şi mai puternice. Când familia trece printr-o încercare teribilă, aleargă la pi­cioarele Mântuitorului cu rugăciune fierbinte, strigătul ini­mii suferinde se înalţă atunci necontenit către tronul Atot­puternicului.

Când, trecând prin suferinţă, ajungem pe Golgota, mi­nunile cereşti ne apar de acolo mai limpezi şi mai pe înţeles, înţelegem mai bine adevăratul sens al vieţii, scopul real al năzuinţelor noastre. De pe acea culme înţelegem mai bine ce înseamnă Crucea, căreia ne închinăm şi ne supunem cu dragoste. În aceasta constă sfinţenia „casei plângerii”, a fa­miliei creştine. Din ea se răspândeşte în jur ceva ca o adiere de fericire din lumea de dincolo.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 390)

Sursă: Doxologia

Dragostea este libertate / Cuvinte pentru tineri

 

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”.

După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudodragoste… 

Extras din Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Ed. Sophia, 2012, pp. 10-11

Preluare de pe Ortodox.md

Virgiliu Gheorghe: Conferinţa „Fericire versus divertisment în epoca mass-media” / Constanţa, 8 mai

Comunicat de presă

Într-o epocă în care depresia se anunţă a fi boala cea mai răspândită a secolului al XXI-lea, deşi divertismentul cucereşte tot mai mult din spaţiul mental al populaţiei lumii, este tot mai important să înţelegem, să ne lămurim privind la ceea ce se întâmplă cu noi şi lumea în care am ajuns să trăim. Care este cauza pentru care deşi se distrează tot mai mult, deşi confortul creşte, oamenii sunt tot mai trişti şi se simt tot mai nefericiţi?

La această întrebare şi multe altele privind natura fericirii sau nefericirii omului modern, va încerca să răspundă bioeticianul Virgiliu Gheorghe, în data de 8 mai, începând cu orele 18.00,la Casa de Cultură din Constanţa (Sala Mare), în cadrul conferinţei cu titlul: Fericire versus divertisment în epoca mass-media, eveniment organizat de Şcoala şi Grădiniţa Brâncovenească.

Intrarea este liberă!

Conferinţă ASCOR: Virgiliu Gheorghe - Fericire versus divertisment în epoca mass media

Vreţi să deveniţi neatrăgătoare? Urmaţi sfaturile revistelor la modă (III)

(Puteţi citi aici partea  I şi aici partea  a II a articolului)  

Când rațiunea încetează să mai fie bună

Cea mai importantă însușire femeiască în orice societate tradițională este considerată, până în ziua de astăzi, cumințenia, ceea ce este de înțeles, întrucât acest lucru este garanția sexului slab. Dacă la băieți, încă din copilărie, sunt încurajate îndrăzneala și inițiativa, libertatea fetelor a fost mult îngrădită, în special când ele au crescut și au devenit atractive pentru bărbați. Supravegherea fetelor a fost mult mai strictă și li s-a cerut o atenție mărită.

Nesăbuința, frivolitatea, nepăsarea, nebuneala s-au perceput, fără echivoc, ca defecte. «Te așteaptă viața de familie, - o învăța la începutul secolului al XIX-lea principesa Evdochia Nicolaevna Mescherskaia pe fiica ei de 14 ani - tu ești chemată să aduci fericire în acea familie căreia îi vei aparține. Mă hrănesc cu speranța că blândețea, ascultarea, temperamentul tău nu vor deranja liniștea familială... Pentru a realiza toate acestea trebuie să te străduiești să judeci pe îndelete fiecare situație, să descoperi cauzele reale ale întâmplărilor și, pe cât posibil, să nu le complici, gândindu-te la urmări. Acest lucru te ajută să fii înțeleaptă și atentă cu diferitele situații din viața ta.»

Odată cu lozincile ademenitoare privind diferitele libertăți au apărut schismele religioase care au atras după sine distrugerea principiilor seculare, a început propaganda unui altfel de comportament. Asupra multor fete din întreaga lume, o puternică impresie a produs eroina din «La răscruce de vânturi», Scarlett O´Hara, cu moto-ul ei «Și mâine este o zi!». Deși în roman se arată că viața trăită cu patimă nu aduce fericirea (în anii 30 ai secolului al XX-lea când Margaret Mitchell a creat romanul, societatea americană era construită destul de puritan), nesăbuita de Scarlett este înfățișată destul de atrăgătoare și trezește cititorilor mai multă simpatie decât Melanie cea dreaptă, înțeleaptă, dar ștearsă. Aproape de sfârșitul veacului al XX-lea, eroina romantică a devenit Margareta lui Bulgakov, care și-a părăsit bărbatul cu aceeași ușurință cu care a aruncat buchetul cu flori galbene pe care-l avea în mână, în momentul în care s-a întâlnit cu viitorul «bărbat tainic». Nici în perioada decadenței și nici înainte în «secolul de aur» al literaturii ruse nu puteai să-ți închipui că publicul cititor primește cu satisfacție chipul îndrăgostitei unsă cu pomadă de vrăjitoare și care zboară pe mătură spre balul de primăvară al satanei la care va avea rolul de «regina balului». Acest lucru a fost posibil doar în perioada ateistă, când lumea spirituală și adepții ei au fost percepuți, în cel mai fericit caz, ca metafore. Doar pierzând frica de Dumnezeu oamenii au putut să justifice pactul cu diavolul pe care l-au făcut Margareta și Maestrul de dragul iubirii lor și să nu tremure de groază gândindu-se la ce «liniște», de fapt, și-au pregătit iubiții pentru sufletele lor.

Scarlett O´Hara s-a amăgit că o să cugete la urmări mâine. Margareta nu s-a gândit deloc la urmări și s-a aruncat în vâltoarea iubirii. Cultura postmodernistă, puternic asociată în ultimul deceniu «societății mondiale», neagă și ia în derâdere idealurile înalte (inclusiv idealul iubirii), străduindu-se să-l reducă pe om până la nivel unicelular. Sau, în termeni mecanici foarte apropiați mentalității occidentale, până la nivelul «mașinii dorințelor» (termenul aparține lui J. Delëz și F. Hvattari), care deja nu se gândește la urmări, și, de fapt, nu se gândește la nimic altceva, decât la cum să facă praf banii pentru realizarea următoarei pofte. De aici și îmbibarea creierelor băieților și fetelor: «Nu analiza! Nu încetini! (De nu, Doamne ferește, te răzgândești! – n.n., T. Shishova.). Cochetează! Trăiește partea strălucitoare a vieții!» Adică se face propagandă nu doar, pur și simplu, la frivolitate, ci de-a dreptul la debilitate mintală.

Continuare: vineri, 9 ianuarie

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților

Foto: Save the storks

Alexandra Nadane

În orice familie copiii sunt fericirea părinților. Aceștia împlinesc relația dintre cei doi soți și le dezvoltă capacitatea de dăruire și jertfă, care îi face să iasă dintr-un spațiu al eu-lui personal. Unii oameni pun alte priorități înaintea familiei și a copiilor: cariera, o situație financiară stabilă, o casă, în speranța că acestea vor contribui la realizarea unui univers fericit în care copilul pe care și l-au dorit va crește având tot ce îi trebuie.

Din acest motiv dau naștere unui singur copil, spunând că nu au cu ce să-i crească pe ceilalți. Calculul material devine una dintre justificările avortului, care pare fără drept de apel. Dar niciodată viaţa nu se măsoară în bani.

Viața, dragostea, căsătoria sunt mai mult decât o colecție de bunuri materiale puse în comun. Dacă suntem deschiși și sinceri să înțelegem cum stau lucrurile, în fața noastră se deschide realitatea, care ne descoperă o serie de adevăruri minunate.

Mai jos sunt descrise trei situații reale, întâmplate succesiv, la o distanță de timp relativ scurtă, care s-au alăturat firesc atunci când îi împărtășeam cuiva uimirea mea legată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

La scurt timp după ce a apărut Revista Pentru viață am ajuns într-o zi acasă și tata răsfoia un exemplar al ei. Am avut o discuție, din care rețin doar faptul că m-a întrebat de ce trebuie prezentate informații evidente, precum cele referitoare la faptul că în burtica mamei se află o viață și că avortul reprezintă încetarea unei vieți. I-am explicat eu câte ceva, dar nu părea foarte convins.

Peste câteva zile ajunge acasă într-o seară și era foarte îngândurat. A venit și mi-a povestit o discuție pe care o avusese în ziua aceea cu un coleg de serviciu. Colegul respectiv era foarte îndurerat de faptul că are tot ce îi trebuie, dar îi lipsesc foarte mult copiii. Motivul pentru care nu putea avea copii era că în tinerețe soția lui făcuse foarte multe avorturi ca să-și creeze o situație materială, să-și facă o carieră, în ideea că vor veni și copiii la „momentul potrivit”. Se pare că momentul pe care l-au ales ei era total nepotrivit. De fapt, era prea târziu. Unul dintre cele mai vizibile efecte ale avortului și-a făcut simțită prezența. Probabil mai erau și altele, dar pe acesta i l-a  spus tatălui meu cu tristețe: „Am făcut greșeala vieții mele și regret foarte mult. Să nu facă și alții ca mine.”

Azi dimineață am stat de vorbă două ore cu un prieten. După ce am vorbit despre problemele existențiale ale tinerilor, a ajuns, nu știu cum, să facă cu voce tare calcule referitoare la profesia pe care o va practica după terminarea facultății și la salariul destul de mic pe care îl va avea. Se gândea cum își va întreține o familie, câți copii ar putea crește cu banii respectivi, de parcă ar fi fost un schimb între apariţia copiilor şi contul său, iar în final a ajuns la concluzia că e cam greu să crești copiii în zilele noastre, așa că mai bine nu-i mai naști.

Numai că viața nu e un calcul pe care îl facem noi şi numai noi, și aici se sparge acest balon de săpun pe care și-l construiește omul. I-am dat exemple de familii cu mulți copii care se descurcă fără să aibă prea mulți bani, pentru că, până la urmă, asta nu ține de un standard, ci de modul în care sunt gestionați banii, de ceea ce înseamnă a avea, a împărţi şi a împărtăşi, a dărui şi a primi, a te mulțumi cu ce ai şi a mulţumi. La final a remarcat singur că acei oameni sunt fericiți pentru că dincolo de toate greutățile știu să se bucure unul de altul.

După-amiază mă plimbam prin oraș. Nu mă grăbeam, așa că eram atentă la locurile prin care treceam. La un moment dat am observat că în fața unei biserici, pe o bancă, stătea o mamă cu un copil în cărucior și îi dădea să mănânce o banană. M-am uitat la ei, mama mi-a zâmbit cu bunătate, iar copilul s-a uitat oarecum uimit din căruciorul care era cumva cu fața către mine. I-am privit puțin și după aceea m-am dus spre ei. I-am cerut voie mamei să mă joc puțin cu copilul. Era unul din cei mai ferciți copii pe care i-am văzut vreodată, fără să exagerez. M-a uimit bucuria, puritatea de pe chipul lui, și mai ales faptul că a vrut să stea în brațele mele, pentru că de obicei copiii plâng. Deși eram o persoană total străină m-a strâns în brațe tare-tare și timp de vreo 5 minute n-a mai fost nimeni decât eu cu el, îl învârteam, îl ridicam în sus, era fericit. Râdea și mă privea mereu în ochi. Era minunat, dar la un moment dat obosisem amândoi. L-am lăsat în cărucior și am întrebat-o pe mama care e explicația pentru felul lui de a fi. Mi-a zis că îl împărtășește des, că se roagă pentru el, că ea se spovedește, lucruri firești pentru o mamă care ține la sufletul copiilor ei.

După aceea am încercat să-i aflu povestea. Are 30 de ani, e căsătorită și are trei copiii pe care îi crește cu greutăți materiale. Se bucură de ei și are certitudinea că Dumnezeu le va purta de grijă. Mi-a plăcut liniștea pe care o avea, faptul că era împăcată cu ea însăși, cu oamenii, cu ce i-ar putea aduce ziua de mâine. Nu mi-a cerut nimic, mi-a spus doar că s-ar bucura dacă s-ar găsi cineva care să mai stea cu copiii ca să poată lucra. Îmi era atât de dragă că m-aș fi oferit eu...

Se spune că mult mai important decât problemele pe care le întâmpină omul în viață este modul în care le depășește. Avortul pare adeseori o soluție simplă, dar este un eșec pentru familie, pentru părinți, pentru copii. Soluția reală este asumarea responsabilității și acceptarea faptului că lucrurile nu depind doar de noi înșine, că e Cineva acolo sus care știe cu ce rost vin toate. Atunci, pe copil, dorit sau nedorit, aşteptat sau neaşteptat, sănătos sau cu probleme de sănătate, îl simţim ca ceea ce este totdeauna: un dar al vieţii, o viaţă dăruită lumii. Unic şi minunat, pentru noi şi pentru întreaga lume. Un dar a cărui naştere s-a încredinţat părinţilor. Atâta încredere are Dumnezeu în ei!

Cuvinte pentru tineri (XXXV) - Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele

Sf. Părinţi Ioachim şi Ana

Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul* – Muntele Athos

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează.

În timp înveţi....

Fotograf: Cezar Machidon

Jorge Luis Borges

După un anumit timp,

omul învăţa să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,

şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte

şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa, omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg 

deschişi,

şi învaţă să-şi construiască toate drumurile

bazate pe astăzi şi acum,

pentru că terenul lui mâine

este prea nesigur pentru a face planuri...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că, dacă e prea multă,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,

că întradevăr are forţă,

că întradevăr e valoros,

şi omul învăţă şi învaţă ...

şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu

defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti!

Îţi dai seama cu timpul că, dacă eşti alături de această persoană doar

pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false

prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeaşi

intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că, deşi

poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge

după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare  fiinţă

nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă

umană,

mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că, grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,

asta va determina ca în final,

ele să nu mai fie aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt

împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,

dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

 Jorge Luis Borges