Toată
pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața
spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în
trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e
irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre
viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu
altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de
penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină,
cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută
cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între
pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e
de față bucuria.
Gândiți-vă,
de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!)
care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a
îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească
venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit
cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a
cerut nimic.
Ce
i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să
fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia
zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire -
iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am
spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu
tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată
de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de
Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.
(Arhimandrit
Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria
vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu