30 iulie: Sfântul Anatolie „cel Tânăr” de la Optina

În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu

Dacă te cuprind necazurile - bucură-te, că atunci tu mergi pe calea cea adevărată. Dar cine nu fuge de necazuri şi le poartă după puterea lui, acela moşteneşte Împărăţia veşnică.

Dacă vrei să te veseleşti cu veselie nespusă, atunci rabdă acele necazuri pe care ţi le trimite Dumnezeu şi nu îţi va părea rău.

Dacă necazurile tale smeresc, dau linişte duhului şi atrag la rugăciune, să ştii: simţirea ta nu înşală.

Dacă vor fi, să zicem, puţine necazuri - atunci vor fi şi puţine dobândite, puţine învăţate. Este un rău neguţător acela care se bucură că în târg sunt puţini oameni şi îl necăjesc puţin şi cumpărătorii şi vânzătorii!

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 110)

Sursa: Doxologia

Sfat scurt despre necazuri - Părintele Efrem Filoteitul

foto:владимир чуприков(OrthPhoto)

Când avem un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră. Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile noastre şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează. Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.

Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare prin spovedanie şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

Mersul vremii atârnă de mersul purtării / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească

foto: Orthphoto

Dacă ne vom înţelege cum trebuie asupra acestui lucru, veţi vedea vremea umblând în bine. Seceta este un necaz care usucă pământul şi seacă şi curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la îndreptare. „La necaz cheamă-Mă pe Mine, zice Domnul, şi-ţi voi ajuta ţie!”. Şi cum putem chema pe Dumnezeu? Îl putem chema şi cu gura şi cu rugăciunea. Dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu constă în schimbarea purtărilor - sfinţirea vieţii.

A-ţi face viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimic, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte. Drept aceea, când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva! Să nu pună vina pe sfat sau pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale de credinţă, pe lipsa dragostei sale faţă de Dumnezeu, că întotdeauna cei care au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia sunt mereu cu cârteala pe buze.

Dar ascultaţi un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi oameni: „Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că o duc tare greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele: Drept aţi spus, fiilor, că o duceţi greu cu păcatele... Dacă o duceţi greu, nu le mai faceţi”. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte mai întâi? Să nu daţi vina pe Dumnezeu, că ne usucă pământul de sub picioare şi vlaga din casă. Să nu-I faceţi nedreptatea aceasta. Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre, şi ele sunt urmările şi plata îndesată pentru păcate, până vom înţelege pentru ce ne vin (ne iau de nas) ca să ne săturăm odată de ele. Iar precum că necazurile sunt un grai aspru al lui Dumnezeu cu oamenii, ne stau mărturie cuvintele Scripturii (Levitic 26,1-7). Sunt 3500 de ani de când s-au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovadă că noi silim pe Dumnezeu să ne bată. În capitolul scripturistic pe care vi l-am citit, aţi auzit despre „poruncile Mele”. Să ştiţi că poruncile lui Dumnezeu sunt poruncile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţa voastră, faţă de viitorul copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului. Dacă în sufletele drepţilor odihneşte Dumnezeu, închipuiţi-vă cât se chinuieşte în sufletul păcătoşilor! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om! La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nicăieri nu am întâlnit atâta dărâmătură omenească cum am găsit în părţile acestea. Prin urmare, nicăieri atâta piedică în calea mersului vremii, ca pe aici! Trei păcate sunt grozav de rele pe aici; cruţ urechile copiilor şi păstrez secretul. Conştiinţa fiecăruia are cuvântul. Dacă nu ascultaţi de conştiinţă, ascultaţi cuvântul mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultaţi nici de cuvântul Scripturii, aşteptaţi din nou împlinirea lor.

Dar tot mai bine e să nu amărâţi pe Dumnezeu, ci să vă întoarceţi, ceea ce mă rog să vă ajute. ... Datoria şi puterea preoţilor este de a da sfaturi oamenilor să nu mai facă rele, că au să plângă lângă ele. Cine ascultă, l-am ajutat; cine nu ascultă, nu-l pot scuti de la lacrimi. Să vedem de aici înainte cine ascultă şi cine nu.

(Pr. Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş, 2009, p. 88-90)

Sursă: Doxologia

Părintele Porfirie salvează o adolescentă de la sinucidere

Efi avea şaptesprezece ani şi vara locuia cu părinţii şi fratele ei la Boghiati. Aveau şi livadă, şi grădină de legume, şi vindeau ceea ce scoteau din ele. 

Îtntr-o seară, mama a trimis-o pe Efi la un magazin, aproape de ei, să cumpere gaz pentru lampă. Gândiţi-vă că atunci nu aveau curent. întorcându-se acasă, Efi a întâlnit un băiat, coleg de-al ei. Vorbeau despre lecţii. 

Se opriseră însă în spatele unui camion şi, trecând fratele ei pe acolo, i-a văzut şi s-a smintit, bănuind-o de viclenie, şi a pârât-o mamei.

- Efi ne face de ruşine, a zis, stă la taclale în drum cu un băiat.

Când Efi a ajuns acasă, mama a certat-o mult şi a şi bătut-o. Principiile erau foarte aspre atunci. Efi s-a amărât mult. S-a răzvrătit pentru nedreptatea şi bănuielile fratelui ei. 

În ziua următoare s-a întors acasă şi tatăl, care lipsise. El s-a purtat însă diferit, cu înţelegere adică, şi cu bunătate.

- Eu aşa ceva nu cred, i-a spus. Hai să udăm grădina. Tu stai acolo şi, când vezi că s-a udat un rând, îmi spui, iar eu mut apa la următorul.

Aşa au făcut. Efi, însă, nu dormise toată noaptea. Necazul şi nedreptatea o înăbuşeau. 

Deznădăjduită, a hotărât să-şi pună capăt vieţii. Când a plecat deci cu tatăl în grădină, şi-a făcut un plan: să ia o substanţă toxică pentru stropit grădina şi seara, după udat, să o bea şi să moară. Se gândea: „O să văd atunci, or să mă iubească?" A luat deci acea substanţă, a pus-o în buzunar şi aştepta să se însereze, să o poată lua. Ceasul cel greu n-a întârziat să vină. Fără grijă, tatăl i-a spus:

- Mergi la capătul grădinii şi închide apa.

S-a dus repede. Nu o vedea nimeni, era singură. Tatăl era destul de departe. Tremurând, a băgat mâna în buzunar. în acea clipă a auzit paşi. N-a apucat să se mişte, şi în faţa ei a apărut un preot necunoscut. A salutat-o şi i-a zis:

- Efi, ştii cât de frumos este raiul!... Lumină, bucurie, fericire. Hristos este în întregime lumină, şi răspândeşte bucurie şi fericire tuturor. Ne aşteaptă în cealaltă viaţă, să ne dăruiască raiul. Există însă şi iadul, care este întreg întuneric, tristeţe, necaz, chin, amărăciune. Dacă iei ce ai în buzunar, o să mergi în iad. Arunc-o de îndată, ca să nu pierdem frumuseţea raiului.

La început Efi s-a pierdut, dar peste puţin timp şi-a revenit şi, după ce a aruncat, fără să-şi dea seama, ce avea, a zis:

- Aşteptaţi puţin să-l chem şi pe tata, să vă vadă. A alergat prin grădină, rătăcindu-se printre cocenii de porumb. în cele din urmă l-a găsit pe tata şi i-a spus:

- Tată, hai repede să vezi un preot care a venit la capătul grădinii noastre!

Însă, când au ajuns la locul unde trebuia să aştepte preotul, nu era nimeni.

Pentru multă vreme Efi n-a putut să-şi explice toate câte se întâmplaseră în acea seară. Nu-şi putea explica apariţia preotului. îşi dorea să-l întâlnească. îi salvase viaţa.

În fiecare iarnă întreaga familie cobora în Athena. Efi mergea de multe ori la naşa ei, care era foarte credincioasă, şi rămânea multă vreme lângă ea. Naşa ei obişnuia să primească şi să găzduiască în casa ei teologi, preoţi, monahi. Odată, deci, când Efi era la naşa ei, aceasta avea pe cineva în vizită, în salon. Efi nu ştia cine este. La un moment dat naşa a intrat în bucătărie şi i-a zis Efei:

- Efi, pregăteşte dulceaţă şi cafea pentru oaspete, şi adu-le în salon.

Efi le-a pregătit. A întârziat însă puţin şi, când era gata să le ducă, a venit naşa, care i-a spus:

- Nu tava asta. Pune-o pe cea de argint, căci avem un oaspete de seamă.

Efi s-a întors la bucătărie, a schimbat tava şi a mers în salon. Dar, ce să vadă! în faţa ei era acel preot pe care îl văzuse în acea seară grea, la ei în grădină.

- Sunt părintele Porfirie, i-am zis zâmbind.

Aşa ne-am cunoscut şi, de atunci, suntem buni prieteni. Efi are acum o familie cu mulţi copii. A binecuvântat-o Dumnezeu. Vedeţi ce căi poate meşteşugi Dumnezeu, când vrea să mântuiască un om?

Sursă: Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, pg. 119-121

De vorbă cu sufletul meu

Demostene Andronescu

O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.

Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.

O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

Sfântul Timotei de la Esfigmenu

Sfântul Timotei a fost un ţăran din satul Kisani, în ţinutul Traciei. Numele său de botez era Triantafilos. Ajungând la vârsta potrivită, s-a însurat, iar după câţiva ani a devenit tată, având două fete.

Familia ducea o viaţă liniştită şi plăcută lui Dumnezeu. Neputând să vadă acest lucru, vrăjmaşul s-a înfuriat şi a făcut tot ce putea ca să strice armonia căsniciei lui Timotei şi a soţiei sale. Astfel, el a aprins pofta unui anume musulman pentru nevasta lui Timotei. Acel musulman, neputându-şi stăpâni patima, a răpit-o cu silnicie. Apoi a izbutit s-o înduplece să se facă musulmană şi a adăugat-o haremului său.

Triantafilos era copleşit de mâhnire de această îndoită nenorocire căzută asupra soţiei sale, care-şi pierduse nu numai căsnicia, ci şi mântuirea, prin păcatul apostaziei. Şi întrucât, sub jugul turcesc, creştinii nu aveau nici un fel de drepturi în astfel de situaţii, el nu avea nici o nădejde să o recapete prin mijloace legale.

Dar dragostea lui pentru ea nu a murit. Astfel că s-a întors către Atotmilostivul Ziditor cu rugăciune stăruitoare, ca să facă cumva spre a întoarce inima soţiei sale la prima ei dragoste. Totodată, temându-se ca fiicele sale să nu păţească şi ele ceva asemănător, le-a trimis să fie crescute de nişte rubedenii.

Între timp, dorinţa lui Timotei ca soţia sa să se întoarcă a crescut. Pe lângă rugăciunea de zi şi noapte pentru ea, el a început să-i trimită şi mesaje tainice prin alţii, cerându-i să se lepede de credinţa musulmană şi arătându-i chinurile veşnice ce îi aşteaptă pe cei ce mor în apostazie.

Cu timpul, rugăciunile lui au fost auzite, căci Tatăl ceresc a aprins în inima ei dorinţa de a se întoarce la felul de viaţă de mai înainte. Acum islamul şi noul ei „soţ” o dezgustau. Venindu-şi în fire, şi-a plâns cu amar păcatele şi a hotărât să ajungă iar liberă.

Ştia că răpitorul ei nu ar lăsa-o să plece cu uşurinţă, aşa că i-a trimis veste lui Triantafilos să se prefacă că primeşte credinţa musulmană şi apoi, prin judecată, să o redobândească de la răpitorul ei. Se părea că nu există altă cale să poată scăpa din harem. Ea i-a mai spus că după ce va scăpa, ar putea să se facă amândoi călugări, spre a se pocăi şi a afla tămăduire păcatelor lor.

Foarte bucuros pentru dorinţa soţiei sale de a se întoarce la Hristos, Timotei a încuviinţat cu plăcere acest plan. El s-a gândit la Sfântul Pavel, care spunea cândva că pentru folosul fraţilor săi iudei ar primi şi a fi anatema de la Hristos (Rom. 9, 3). Deci punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a dus în faţa judecătorilor turceşti şi le-a vestit dorinţa sa de a se face musulman. A fost îndată primit şi după ce a fost tăiat împrejur (după obiceiul musulman), i s-a dat soţia înapoi.

O vreme ei au încercat să trăiască printre musulmani, ţinând în taină credinţa lor creştinească şi toate rânduielile bisericeşti. Dându-şi seama că turcii erau tot mai bănuitori faţă de ei, au fugit în taină în oraşul Enos. De acolo au plecat la Chidonia, unde Timotei şi-a lăsat soţia într-o mănăstire. Apoi s-a dus în Sfântul Munte Athos.

Acolo a intrat în viaţa monahală în Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Pocăindu-se fierbinte de păcatul său de neocolit, s-a osârdit cu vitejie în viaţa monahală. Nu după mult timp, văzând igumenul râvna noului călugăr, 1-a tuns cu numele de Timotei. Apoi Viaţa sa povesteşte: „Primind chipul îngeresc (schima mică), şi-a îndoit nevoinţele, şi se afla precum un înger între fraţii Lavrei, împodobindu-se cu neprihănirea şi adânca smerenie. Şi-a împlinit ascultările date lui cu deosebită dăruire şi a trăit astfel în Lavra şapte ani, întărindu-se tot mai mult cu duhul”.

Apoi s-a aflat între călugării din Sfântul Munte că unul dintre ei, Agatanghel, de la mănăstirea Esfigmenu, luase cununa muceniciei din mâinile turcilor. La fel ca Timotei, Agatanghel se lepădase odinioară de Hristos. Acum, asemeni lui Agatanghel, Timotei începea să simtă că şi el trebuie să dea mărturie lui Hristos în acest chip hotărâtor. Ştia însă că trebuie să ceară sfatul înţelept al bătrânilor, spre a se pregăti cum se cuvine pentru chinurile muceniciei.

Astfel, cu blagoslovenia igumenului său, Timotei s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu, spre a fi călăuzit de acelaşi părinte care-l pregătise pe Agatanghel pentru mucenicie. Mergea zilnic la moaştele Noului Mucenic Agatanghel, cerându-i să-l ajute în timpul chinurilor. Apoi Viaţa sa spune: „Cum vom vedea, Sfântul Agatanghel a plecat urechea la rugăciunea lui Timotei, căci inima lui era aşa de înflăcărată de dragostea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, încât nu mai putea să îndure şi dorea să sufere cât mai curând pentru dulcele Domn Iisus”. În sfârşit, stareţul i-a dat voie lui Timotei să-şi arate credinţa în Hristos înaintea stăpânirii turceşti din Adrianopole.

Deci a plecat cu bucurie să îmbrăţişeze mucenicia, pe care a şi primit-o din mâinile turcilor în Adrianopole, la 29 octombrie 1820.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei 

O minune a Sfântului Dimitrie Basarabov

Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi belşug! Începând din 1999, viaţa mi s-a dat peste cap din senin…

Într-o noapte am visat o mulţime de nou-născuţi care, parcă, înotau într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă, fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine!

De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri care m-au dus până în pragul disperări. Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie care a mutilat-o. În scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu-şi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele. După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu… Eram pur şi simplu copleşit.

Mă consideram un om relativ credincios şi mi-a venit deodată gândul să urc în dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se făcea pelerinaj la moaştele sfântului cuvios Dimitrie Basarabov. În orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe sfânt ce era de făcut şi unde am greşit de s-au abătut atâtea nenorociri pe capul meu. Când am ajuns în faţa moaştelor, nu m-am mai putut gândi la nimic… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul.

Vă rog să mă credeţi, în noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram! Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea aceasta pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi în schimbul acestor crime. Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că, dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile care se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari. Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al pruncilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, spunându-mi: Vei vedea ce se va întâmpla , pe măsură ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…

De a doua zi nu am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenţa din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau la venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate însoţit de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună.

Vreau să vă spun că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat. Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat. Ne-am refăcut casa cu greu, dar temeinic şi – surprinzător, pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor. Am devenit credincios înţelegând, măcar în ceasul al treisprezecelea, că totul se plăteşte în viaţă. Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi?

Alexe I., medic specialist chirurg – obstetrică şi ginecologie, Bucureşti

Mărturii ale unor mame care au făcut avort, Piatra Neamţ, 2007

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

*

Viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov

Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov