„Un caracter puternic este un caracter eroic” / Sfaturi pentru părinți

Părintele Cezar Axinte

Mulţi dintre noi au impresia că a ţine copiilor lecţii morale şi a le vorbi despre Dumnezeu e suficient pentru a le asigura fundamentul necesar dezvoltării unui om aşa-zis religios. Mai mult, există şi un fel de superstiţie că, dacă duci regulat copilul la Biserică, o să-i meargă bine în viaţă. Din păcate însă, o astfel de mentalitate se dovedeşte păguboasă, căci adesea este prea puţin pentru a creşte cu adevărat un om evlavios şi cu frică de Dumnezeu. Mai este însă o problemă pe care mentalitatea de mai sus nu o poate rezolva: cum poate fi dezvoltat caracterul copilului astfel încât să se reflecte în acesta virtuţile vieţuirii creştine? La aceste întrebări am încercat să aflăm răspuns împreună cu Părintele Cezar Axinte, un vechi prieten al revistei noastre.

Mircea Vulcănescu - un geniu al culturii româneşti

La 28 octombrie 1952 s-a stins din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor '27.

*

Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esențial, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plină şi fermecătoare prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice problemă, idee sau sistem filozofic.

Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile în minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor.

Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiația ideilor, de a scoate la suprafață esențialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile în diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale în procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringență logică şi pedagogică semnificația conceptelor în toate planurile colaterale, de la economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de valori, în care puteau fi sezizate atât contradicțiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s'o facă înţeleasă şi cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înțeleagă valorile specifice româneşti, din viața şi opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor în Ministerul de Finanțe, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat în diferite structuri ideologice. Participa la şedințele Consiliului de Miniştri, însă, în acelaşi timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi poziția creştinului în lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toți membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovăția de a fi susținut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. În terminologia comunistă se făcea şi el vinovat de ”dezastrul României”.

În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în pratică morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viață create de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toți prizonierii politici.

Două au fost împrejurările din viaţa de deținut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia în care s-a găsit: una, în perioada detenţiei de la Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică în închisoarea de la Aiud.

Prin 1951, pe primăvară, mă găseam în beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete şi mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea în judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială răsfrântă împotriva mea. 

Astfel, necondamnat, eram repartizat într-una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era puțină, asistența medicală şi sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau. Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuți de gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele în mâini, lovind fără cruțare şi fără nicio alegere de condiţia fizică a deţinuților. Singura relaxare interioară, era posibilă prin venirea noilor detinuți, care era, de fapt, un fel rotatie din alte celule. Acestea ne aduceau veşti noi, despre alţi detinuți, sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi externă.

Celula în care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informație deveneau mărite în numărul de posibilităţi. Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalități politce, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant, venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de trei zile şi trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră. 

În timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de Mircea Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopți. 

O veşnicie de tenebre! Nemâncati, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colt la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situatiei în care se găseau.

- În conditiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravietuiți...

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurați de această propunere şi de slăbirea rezistenții sale. Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viața şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieții creştine.

Mitropolitul Iacov Putneanul, autorul primului Abecedar din Moldova

Nu se poate să fie mai fericit omul, decât când pune tot gândul și purtarea lui de grijă să vadă copiii lui rânduiți spre pricopseala învățăturii. Fiecare om care este învățat se cheamă cuvântător, iar cel neînvățat este asemenea dobitoacelor. Și de voiți să fie feciorii voștri asemenea dobitoacelor, este mare greșeală și orbire.

În 1757, aceste hotărâte și aspre cuvinte vedeau lumina tiparului, izvorâte din gândul înțelept al mitropolitului țării și din inima sa plină de dragoste față de cei pe care îi păstorea. Nu doar aici, ci și în alte cărți, Mitropolitul Iacov Putneanul (născut în 1719, mitropolit al Moldovei între 1750–1760, trecut la cele veșnice în 1778) îndeamnă cu tărie pe părinți să își dea copiii la școală.

Acționând și ca un ministru al educației în vremea sa, el îl convinge în 1759 pe domnul Ioan Teodor Callimachi să înființeze prima școală rurală din Moldova, lângă Mănăstirea Putna. În cei 10 ani în care a fost mitropolit, s-au publicat mai multe cărți în Moldova decât în cei 40 de ani de mai înainte. Personal a scris și a publicat primul Abecedar tipărit din Moldova, Bucvarul din 1755.

Faptele făcute ca mitropolit le-au lăsat în umbră pe cele ale educatorului, deși acestea îl așează între marii dascăli ai românilor. Pe bună dreptate, cineva se poate întreba de ce a fost atât de interesat de educație. Este oare un intelectual ascuns sub veșmânt monahal? Este un om politic care înțelege importanța educației pentru dezvoltarea țării? Întrebarea care ne deschide ușile spre a înțelege motivația sa este: Ce înseamnă pentru mitropolitul Iacov educația?

„Hrană sufletească”

Mitropolitul Iacov a fost unul dintre cei mai importanți ierarhi ai românilor. Autor al unor gesturi de mare curaj în timpul vieții, mergând până la a-și da demisia pentru a apăra interesele poporului în fața exceselor domnilor fanarioți, al doilea ctitor al Mănăstirii Putna și al altor biserici și mănăstiri din Moldova, profund implicat în problemele sociale și economice ale țării, el a rămas în conștiința urmașilor ca un „om sfânt”, așa cum îi va spune și Nicolae Iorga.

Un cleric de anvergura lui nu face lucruri inutile. Nu are timp, dar, mai ales, nu are starea sufletească să facă altceva decât să lucreze, din toate puterile, cu toată râvna, cu multă atenție, la binele sufletesc al poporului. În prefețele la lucrările pe care le publică, mitropolitul Iacov reflectă adesea la momentul trecerii în veșnicie, la mântuirea sufletului. Știe și îi învață și pe alții că orice activitate din viață care nu se adună în albia care duce către Împărăția Cerurilor este o risipire, deci un eșec.

Căci ce folos de satisfacțiile cunoașterii, dacă omul nu cunoaște dragostea Creatorului a toate? Ce folos de o bună dezvoltare a țării, dacă la Judecata de Apoi poporul acelei țări va constata că nu s-a dezvoltat în cele sufletești și merge cu suflete neîmplinite în fața lui Dumnezeu?

Așadar, motivele preocupării și osârdiei mitropolitului Iacov trebuie căutate în spațiul lucrării sale duhovnicești, al misiunii de părinte sufletesc. El știe că de modul în care are grijă de sufletele oamenilor depinde atât viața acestora în veșnicie, cât și a sa. Sfântul este omul care s-a împlinit, care nu a risipit vremea și talantul date lui de Dumnezeu, ci le-a chivernisit rodnic.

Educația pentru suflet

Mitropolitul Iacov s-a îngrijit de educație pentru că știa că, prin frumusețea și sensul celor văzute, omul este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute. Cunoscând lucrul mâinilor Lui, aflăm ceva despre El, despre dragostea Sa pentru om. Întreaga viață este dată ca o scară către rai, după cum întreaga istorie este dată spre a fi o scară către rai a omenirii. Dar scara nu se urcă de la sine, ci dorind și străduindu-ne. Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta relație cu fiecare. Și, folosind bine cele văzute, omul se poate înălța către cele nevăzute.

Așadar, pentru mitropolitul Iacov, a învăța este un pas și o cale pentru pregătirea vieții veșnice. El propune, oferă și cere o educație pentru a se forma fii ai Împărăției cerurilor.

Având în fața ochilor acest rost al educației, care le cuprinde pe toate celelalte și este o sinteză a lor, mitropolitul a făcut eforturi mari, continue, laborioase pentru educație. Între altele, a dorit să ofere poporului, în limba lui, modelele oamenilor desăvârșiți – sfinții. De aceea, a dispus traducerea Vieților sfinților, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă ori statut, își poate afla un model de viață. La îndemnul lui s-au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6 din cele 12 volume, pe lunile martie, aprilie, mai, septembrie, octombrie și noiembrie. Cel care le-a tradus a fost un monah, Evloghie Bantaș, dintr-o familie care a dat-o pe mama lui Dimitrie Cantemir, iar în zilele noastre pe anglistul, celebru autor de dicționare, Andrei Bantaș.

O educație cu adevărat împlinitoare are în vedere destinul de dincolo de cele văzute al omului, este educație pentru suflet, educație pentru mântuire. Ea îl învață pe om axiologia lumii și cum să ia putere pentru a o străbate împlinitor: ce este binele, ce este răul, ce ne face bine, ce ne face rău, ce sunt virtuțile, ce sunt patimile, în ce fel o anumită virtute ne zidește sufletește, în ce mod o anumită patimă ne distruge ca persoane. Dacă vom învăța astfel de lucruri, atunci vom învăța să dialogăm cu Cel care ne-a creat, vom putea să viețuim întru El. Și atât aici, în această parte a existenței noastre, cât și în veșnicie, vom cunoaște Dragostea.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Sensul educaţiei în viaţa cotidiană / Școala de Duminică

de Marta Grădinaru

 

Alegem astăzi să înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în orizontul unei cunoaşteri naturale?

Înainte de a răspunde a­cestor problematizări prin­tr-un exemplu concret, merită să acor­dăm atenţie unei definiţii de nu­­anţă, deşi incomplete, din Dic­ţionarul Explicativ asupra e­ducaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de tran­­smitere a experienţei de via­­ţă, a culturii către generaţii ti­nere, de influenţare sistema­ti­că şi conştientă a dezvoltării in­telectuale, morale sau fizice; bu­nă cuviinţă“2. Aşadar, între al­tele, educaţia este un dar pri­mit de la celălalt prin comuni­ca­­re. Şi totuşi ce intenţionează să ni se comunice? În acest dar tran­spare împărtăşirea unei în­ţelegeri unitare despre uimi­toa­­rea lume a numelor (sau de-nu­mirilor atribuite fiecărei făp­turi sau materii din uni­vers), împărtăşirea unei expe­ri­­enţe autentice, a unor taine poa­te încă neaccesate sau, din con­tră, probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care traversează în par­cursul său şi alcătuirea ini­mii. Căci şi cultura - vorbind des­pre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o în­căr­că­tu­ră profund spirituală. Şi ce în­seam­nă o nouă generaţie decât naş­terea din nou, ceea ce în lim­bajul evanghelic s-ar tradu­ce ca naşterea de sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?

Cultura care nu trece prin ini­mă nu poate fi dătătoare de via­ţă, ci obositoare; şi în acest sens riscă să devină un verita­bil chin câtă vreme nu este în­ţe­leasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fie­ca­re obicei cu adevărat tra­diţio­nal, inclusiv vestimentaţia, o­cu­­paţia, modul de a vorbi, de a re­­laţiona sau de a ne întâlni u­nii cu alţii, deci fiecare dintre a­ces­tea chiar este un simbol  viu, fas­cinant, deopotrivă  personal şi universal, care îşi revelează tai­na pe măsură ce este întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Ast­fel, în ultimă instanţă, lu­mea reprezintă „un transpa­rent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de pecetea Du­hului Sfânt, o lume care ne in­vită cu fiecare nouă picătură de cunoaştere la apropierea din­tre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin toate acestea la do­rirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui Dum­nezeu în viaţa noastră şi a uni­versului însuşit într-un mod, de asemeni, iubitor. În ce­le din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică o­mului... omul, iar prin om Dum­­nezeu ni Se comunică no­uă în iubirea Sa faţă de în­trea­ga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că Dumnezeu a dorit să ni Se îm­părtăşească în mod perso­nal, să Se lase atins de către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-vă­ză­toa­re (care vede  lucrurile în e­sen­ţ­a lor, întru adevăr). Însă toa­te aceste daruri sădite în fi­in­ţa noastră ca potenţial trebuie cultivate - adică să ne lă­săm educaţi6 pentru a dobândi în­ţelegerea lumii înconjură­toa­re, sesizarea Duhului care o în­no­bilează cu o frumuseţe şi o al­cătuire unică, şi conştientiza­rea vocaţiei noastre ca dimpre­u­nă-receptori ai bucuriei şi sfin­ţitori ai creaţiei, în tot de-a una, întru asemănarea Dum­ne­zeieştii Treimi.

Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite

Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şco­lară atât de prezentă în va­can­­ţă? Cum ar putea să devină e­ducaţia şcolară un interes viu, ex­tra-curricular (!), admis de bu­năvoie în viaţa copilului? Poa­te doar dacă am vedea în e­du­caţie o sursă inepuizabilă de pro­vocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de bucu­rie! Pe măsură ce cunoaştem lu­mea înconjurătoare, parcă de­prindem o nouă perspectivă a lucrurilor prin care vedem sen­sul fiecăruia şi tocmai în lu­m­i­na raţiunilor revelate, ne mi­nu­­năm şi ne bucurăm de a­ceas­tă nouă lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pen­tru că am început să o în­ţe­le­gem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iu­bim. Însă această lume a ine­di­tului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o cunoaş­te­re responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi, de fapt, după cum ne spun şi Sfin­ţii Părinţi, acesta este sensul cu­noaşterii, „vederea ade­vă­ra­tă este vederea duhovnicească a ­minţii şi ea constă în a te ui­mi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.

Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roa­de­­le educaţiei care îşi găsesc ex­­presia în explorarea univer­su­­lui dimprejurul său din do­rin­ţa de a atinge şi de a simţi pli­nătatea vieţii care face să vi­bre­­ze într-un mod absolut unic pâ­nă şi cele mai mici detalii ale ma­teriei. Aşadar, prin educaţie, o­mul învaţă să vadă dincolo de si­lueta fizică a lucrurilor, adică în­vaţă să citească natura şi să re­laţioneze cu ea. În acest sens ni se pare foarte edificator sis­te­­mul educaţional finlandez - si­tuat în topul ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat mo­delul comprehensiv de şcoa­lă, unde copiii cu vârste cu­prin­se între 7 şi 15 ani petrec timpul împreună, fără diferenţe de ni­vel între clase (adică nu exis­tă criterii comparative gen „cla­se de elită şi clase slabe“). Şi a­ceas­tă abordare a pedagogiei es­te posibilă din cel puţin două mo­tive: contextul cultural al po­porului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra edu­ca­ţiei şcolare actuale8 - şi o „cul­tu­­ră“ a educaţiei9 care face din ar­ta de a preda o adevărată ca­ri­eră asumată cu toată dărui­rea de sine. De aceea, există o com­petiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pen­tru că acesta reprezintă sta­tutul cel mai onorabil (ca per­cepţie civică, nu ca salariu) la nivel naţional, în virtutea u­nei pregătiri foarte exigente în sta­re să facă faţă atribuţiilor spe­cifice pe care le adresează fie­cărui tânăr în parte ca unuia ce are şanse egale de a primi o e­ducaţie de calitate10. Iar când spu­nem model comprehensiv ne referim la o şcoală concen­tra­­tă pe practică, pe experi­men­­tări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile funda­men­tale, dar şi simţul cunoaş­te­rii, al unei curiozităţi spre par­ticiparea la viaţa naturii, să de­vină creativi şi să înveţe să se exprime prin darurile perso­na­le (ceea ce explică curricula in­dividualizată). Şi credem că es­te foarte firesc ca profesia de pe­dagog să fie mai presus decât cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să re­facă un echilibru iniţial, pro­fe­­sorul devine co-participant la for­marea unui om. Ceea ce de­vi­ne o lucrare cu adevărat dum­nezeiască, în duhul tradi­ţi­ei neptice - „mintea omului nu nu­mai că rezideşte prin cuvânt su­fletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sa­le“11.

Note: 

1 ‑Cele mai multe definiţii a­tri­buie educaţiei o notă de social, cel mult moral, fără a aminti de a­xul central al acesteia şi fi­na­li­ta­tea, de fapt - „cultura du­hu­lui“.

2 ‑http://dexon­line.ro/de­fi­ni­tie/e­du­catie
3 ‑În-mânarea, tradus ad litte­ram, este ceva dat prin mână, ce­ea ce arată caracterul absolut personal.
4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a ce­lui care oferă şi a celui care pri­­meşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mi­­trop. Antonie Bloom), în sen­sul în care se împărtăşeşte (re­ci­proc) în perspectiva unui per­ma­nent răspuns creator, vir­tu­al.
5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stă­niloae în „7 dimineţi cu pă­rin­te­le Stăniloae“, convorbiri re­a­li­za­­te de Sorin Dumitrescu, Ed. A­­nastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.
6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Pă­rinţi, că Dumnezeu Se lasă cu­noscut numai şi numai prin sme­renia omului, în timp ce cu­noaşterea prin sine, auto­su­fi­­cientă, prezintă o cunoaştere dis­torsionată a lumii, opacă tai­nelor dumnezeieşti.
7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, a­pud mitrop. Hierotheos Vla­chos, Psihoterapia Ortodoxă. Şti­inţa Sfinţilor Părinţi, Ed. În­vierea, Timişoara, 1998, p. 49.
8 ‑http://www.guar­di­an.co.uk/tea­cher-network/teacher-blog/2012/apr/09...
9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_219...
10 ‑http://www.nyti­mes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing...
11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mi­trop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.

Sursă: Ziarul Lumina

„Din mina părăsită a neamului românesc să iasă din nou aur!”

Şcoala este sufletul naţiunii. Orice naţiune fără şcoală piere.

Ion Codru Drăguşanu

În toamna anului 2010, la Bucureşti îşi deschidea porţile – pe vremea aceea, doar cu clasa I şi clasa a V-a – „Şcoala Gimnazială Sfinţii Trei Ierarhi”, şcoală particulară născută în căuşul inimii unei biserici ortodoxe, Paraclisul Universitar „Sfântul Nicolae”.

 Parohul acestei biserici, Părintele Vasile Gavrilă, iniţiatorul proiectului şi flacăra care menţine vie lumina micuţei şcoli, mărturiseşte: „Am considerat că înfiinţarea unei şcoli sub patronajul Bisericii este o datorie faţă de copiii care cresc în comunitatea eclesială şi un dar pentru cei care cresc în familii de creştini, chiar dacă aceştia nu sunt parte a comunităţii noastre. Nu este suficient să criticăm un sistem educaţional deficitar, ci trebuie să oferim o alternativă. De aceea, primind binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am înfiinţat o şcoală bazată pe principii creştine, în care Adevărul Revelat să călăuzească demersul pedagogic, cultural şi ştiinţific, pentru ca absolvenţii unei astfel de şcoli să aibă cunoştinţe neştirbite de tendinţele ateiste, agnostice sau sincretiste şi să aibă o personalitate bine şi deplin conturată, corespunzătoare vârstei.”

Curajoasa iniţiativă a Părintelui a fost pe deplin susţinută de un grup de părinţi care şi-au înscris copiii la cursurile acestei şcoli, fără teama că proiectul ar putea fi mult prea idealist şi, în consecinţă, falimentar. Iată ce răspund părinţii întrebați despre motivul care i-a determinat să îşi aducă pruncii la „Şcoala Sfinţii Trei Ierarhi”:

Ce duh mai potrivit pentru nişte suflete plăpânde, cum sunt acelea ale copiilor, puteam găsi altundeva decât la o şcoală care gravitează în jurul unei biserici, o şcoală în care copiii regăsesc valorile pe care le-au primit în familie şi de la duhovnicul lor?

Fam. Blându – copii gemeni, în clasa a II-a

În primul rând, încrederea în Părintele duhovnic Vasile Gavrilă. Apoi, nemulţumirea noastră faţă de atmosfera din şcoala pe care o frecventau copiii noştri înainte. Am dorit un mediu omogen, cu copii care se ghidează după aceleaşi învăţături şi principii creştin-ortodoxe. Este foarte important să nu le fie ruşine să se închine înainte să înceapă orele, să spună o rugăciune şi, în cele din urmă, să gândească şi să simtă creştineşte.

Fam. Catană Negreanu – copii în clasele I şi a V-a

 Am dorit un mediu şcolar sănătos, atât pentru mintea, cât şi pentru sufletul copilului. Am vrut să aibă şansa să pună încă de la început un fundament puternic, pe care să construiască ceva bun în viaţă şi să aibă puterea de a schimba sau a ajuta pe cei din jurul său, şi nu de a fi schimbat de „trendurile” lumii dezorientate. Copiii de astăzi trebuie să aibă şansa de a li se arăta ceea ce neamul nostru are sănătos în originile sale, în tradiţiile sale, în spiritualitatea sa şi, astfel, să-şi cunoască identitatea înainte de a lua contact cu o societate depersonalizată, care propune ruperea de trecut şi contopirea cu non-valorile prezente.

Fam. Rusu – copil în clasa a II-a

Într-o lume în care ţi se propun la tot pasul prilejuri de a păcătui, în care valorile morale sunt considerate de foarte mulţi ca fiind relative, în care sufletele copiilor sunt împroşcate cu o educaţie bazată pe evoluţionism, pe aşa numita „educaţie sexuală”, în care expunerea publică a păcatelor este considerată o virtute, iar banii, maşinile scumpe, casele elegante şi luxul au devenit valori absolute, în vreme ce adevăratele virtuţi sunt desconsiderate, este esenţial pentru copii să poată creşte într-un mediu normal, în care adevăratele valori sunt aşezate la locul lor, iar păcatelor li se spune pe nume.

Fam. Sive – copil în clasa a V-a

Un loc în care bunul simţ, frica de Dumnezeu şi valorile nu sunt desconsiderate. O şcoală în care profesorii sunt aliaţii părinţilor în a transmite copiilor, pe lângă cunoştinţe, dragostea de Dumnezeu şi o ordine firească a lucrurilor. O şcoală care să formeze, nu doar să informeze.

Fam. Pitulan – copil în clasa a VI-a

 Dorinţa de a creşte copilul într-un mediu normal, cât mai puţin viciat; un mediu în care să domine valorile creştine şi sentimentul de apartenenţă la o naţiune; un mediu în care să se formeze oameni capabili de a schimba în bine lumea din jurul lor.

Fam. Stroe – copil în clasa a V-a

La şcoala de cartier la care am avut înscrisă fetiţa în ciclul gimnazial, ea nu s-a mai putut încadra în colectiv, începând cu clasa a V-a. Nu mai voia să meargă acolo şi gata, şi, pentru că o forţam, era vindicativă. Profesorii o apreciau, avea note mari, totul părea în regulă, multă vreme atitudinea ei ni s-a părut un moft chinuitor. Pe urmă, am aflat că, la şcoală, râd colegele de ea şi este considerată „ciudată” pentru că nu este îmbrăcată „modern”, nu are telefon mobil şi nu ştie ce este un prezervativ. Când am aflat de şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi”, am transferat-o aici. După câteva săptămâni, copilul m-a întrebat: Nu puteai, mamă, să găseşti şcoala asta mai demult?

Fam. Tataridis – copil în clasa a VI-a

Îmi place la Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” deoarece aici sunt copii buni şi am prieteni, cum ar fi Ilie şi Victor. Pentru prima dată mi s-a întâmplat ca prietenii cu care mă întâlnesc la biserică să-mi fie şi colegi de şcoală. Unul dintre aceştia – Victor – este chiar şi la rugby împreună cu mine.

Ionuţ Sive, clasa a V-a

 Proiectul a fost şi este susţinut de un colectiv de profesori care au aceleaşi valori ca şi părinţii elevilor lor; spicuim din motivaţiile lor de a face parte din colectivul profesoral al acestei şcoli:

Dorinţa de a lucra într-o şcoală în care relaţiile dintre profesori să fie bazate pe sinceritate, deschidere, bunăvoinţă şi, pe de altă parte, nevoia de a-i pregăti pe elevi pentru viaţă în duhul principiilor creştinismului.

Claudia Ivan, Director, profesor de Limba Franceză

Mi-am dorit mereu să lucrez într-un mediu şcolar creştin, caracterizat de o atitudine pozitivă faţă de educaţie, faţă de tradiţia românească şi morala ortodoxă. Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” este un început al întoarcerii la firesc.

Cristina Acatrinei, profesor de Fizică

Dorinţa de a contribui la conturarea, concretizarea şi consolidarea unei şcoli în care credinţa şi raţiunea, ştiinţa şi viaţa duhovnicească să se manifeste firesc în educaţia copiilor, pentru a duce mai departe valorile perene ale poporului român.

Elena Botea, profesor de Educaţie Plastică

 Ocazia de a contribui, fie şi într-o măsură puţin însemnată, la o misiune importantă – reaşezarea sufletului şcolii româneşti în matricea sa creştin-ortodoxă.

Laura Constantinescu, profesor de Matematică

Mereu am fost fascinat de faptul că şi Sfinţii Părinţi au fost la şcoală, şi au întrecut cu râvna şi dragostea lor de învăţătură pe toţi înţelepţii acelor timpuri, pentru că au adăugat cunoaşterii lor adevărata cunoaştere, adică dragostea de Dumnezeu.

Ionuţ Dima, profesor de Religie

Bucuria că educaţia, în România, poate pune în centru şi altceva decât nişte programe seci; poate pune în centru copilul, cu mintea şi inima lui!

Ştefania Năstase, profesor de Limba Română

 Începutul a fost greu, supravieţuirea, şi mai grea! Mărturiseşte Părintele Vasile Gavrilă: „În aceşti trei ani de funcţionare, ne-am lovit de greutăţile inerente începutului, de surpriza necunoscutelor şi, mai ales, de sechelele lăsate de societatea comunistă asupra adulţilor, şi de greşelile devastatoare din sistemul educaţional de stat asupra copiilor care nu au început şcoala la noi. De asemenea, birocraţia foarte greoaie şi ambiguitatea legislativă în care se află întreg sistemul pedagogic şi educaţional, ne-au dat de furcă mult. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tuturor celor implicaţi în acest proiect (de la elevi şi părinţi, la profesori), nădăjduim să consolidăm o şcoală în cel mai autentic duh creştin şi tradiţional!”

Lipsa unui sediu propriu, distanţa de zeci de kilometri pe care trebuie s-o străbată copiii din toate colţurile Bucureştilor pentru a ajunge la cursuri sunt alte neajunsuri pe care le au de întâmpinat familiile; dar acestea par nesemnificative, în comparaţie cu bucuria de a-şi şti copiii la adăpost. De altfel, nădejdea pe care inimile din jurul Şcolii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bucureşti o ridică în rugăciune, la unison, este ca şcoala noastră să ajungă să crească, să se dezvolte şi să includă şi liceul: „Ca să avem copiii bine fixaţi pe valorile solide pe care le transmite această şcoală, este bine ca ei să petreacă în ea cât mai mulţi ani şi să se «coacă», să spun aşa, în această atmosferă propice”, spunea una dintre mămici, doamna Tadaridis.

În primul rând, m-a impresionat liniștea care domnea în şcoală în timpul pauzelor. Colegii mei, împreună cu mine, reuşeam să ne recreăm într-un mod liniştit, odihnitor. Aş vrea să ştiţi că şi în primii ani de şcoală, în ciclul primar, am avut colegi buni, cu care m-am împrietenit, dar care, adunaţi împreună în pauză, reuşeau să facă un tărăboi, încât nu puteai să te aduni la oră. Îmi place, de asemenea, să petrec timpul cu colegii mei şi în afara orelor de la şcoală: am fost împreună în tabără, jucăm fotbal şi tenis de masă, mergem la înot, participăm la concursuri şi olimpiade.

Petru Miţnei, clasa a VII-a

Încheiem prin cuvintele doamnei Ioana Paul (cu băieţi în clasele a II-a şi a V-a ale acestei şcoli):

„Ţara noastră a ajuns o pustietate a non-valorilor, o sălbăticie a gusturilor, a aspiraţiilor şi sentimentelor, printre care noi şi copiii noştri trăim. O mină de aur părăsită, din care nu a mai rămas decât o baracă prin ai cărei pereţi – altădată sănătos construiţi din cuvinte precum încredere, bunăcuviinţă, dragoste, nobleţe, speranţă – şuieră acum vântul. Poate că pare puţin şi neînsemnat: o lucrare mică începută de câţiva oameni într-un ocean de probleme şi curenţi sălbatici care le stau împotrivă. Iar şarpele îndoielii, al neîncrederii, al cârtelii, dă şi pe aici târcoale. Şi totuşi, această mică minune – lucrare pe care omul a început-o şi a cerut-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a ajutat-o, ne umple sufletele de nădejde şi bucurie. Parcă întrezărim şi năzuim să întrezărim lucrurile bune care vor urma: să zidim, aici, în sufletele copiilor noştri, încredere, bunăcuviinţă, dragoste, nobleţe şi speranţă. Şi poate că, într-o bună zi, din mina părăsită a neamului românesc va ieşi din nou aur!”

Brândușa Vrânceanu

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2013

Sfântul Grigorie Dascălul - prieten, ascet, cărturar, educator, ierarh /Modele românești (1)

Viaţa

Acest luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească de la Mănăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la Mănăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească şi se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti.

Prin anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie.

În anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se stabileşte la Mănăstirea Căldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop şi ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu multă dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul", moare şi este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Căldăruşani, iar în prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.

Fapte şi cuvinte de învăţătură

Se spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala elinească din Mănăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre toţi cei 75 de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, în post, în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi.

Se mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de la Mănăstirea Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul Gheorghe de smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a făcut şi el călugăr.

Se spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre oameni şi nimic pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei „împreună petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea".

Văzând stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în nevoinţa duhovnicească şi cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndată l-a tuns în schima monahală şi l-a făcut diacon. Şi era părintele Grigorie foarte smerit şi ascultător către toţi.

La traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau ierodiaconul Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, tipărit la Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită tot la Mănăstirea Neamţ, 1817; Cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804- 1805; Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1807-1815 şi la Bucureşti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; Cărţi de învăţătură pentru Seminarul de la Socola şi altele.

Cerând mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor.

Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când a văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mănăstire şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După şapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul ţării.

Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mănăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte săracă, afară de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie".

La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a spus:

- Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă!

- Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.

A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.

Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:

- Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi î-a zis:

- Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

Ca părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era pentru toţi exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru mântuirea turmei. În cele trei eparhii - Buzău, Râmnic şi Argeş - a pus episcopi noi pe care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la îndreptarea Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte". Apoi a cerut „să nu se mai facă hirotonii necanonice".

Acest mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din ţară. La Colegiul „Sfântul Sava" se îngrijea personal să aibă profesori buni şi evlavioşi; lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar când profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:

- Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc.

Mitropolitul Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, devenind astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. S-a îngrijit să facă rânduială prin mănăstiri, punând stareţi români în mănăstirile închinate şi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, căci multe din ele ajunseseră în stare de paragină.

Pe când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns:

- Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor.

Altădată iarăşi spunea:

- Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez Pravoslaviei şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile Sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice.

Întorcându-se din surghiun în primăvara anului 1834, a început reparaţia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-l slab şi bătrân, l-au întrebat:

- Înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată?

- Îmi ajunge să încep lucrarea - a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat vor sfârşi-o.

Dintre toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele mai potrivite vremii şi patrioţilor de rând" sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a început traducerea şi tipărirea lor. Însă n-a apucat să tipărească decât două volume şi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a spus către un episcop al său:

- Să nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat să lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834.

Spuneau ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit, decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaşină catedralei. După şapte ani, osemintele sale au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi aceste cuvinte:

„Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834".

Sursă: Sfinți români