Paul Gherasim despre artă, credință, tineri, dragoste şi jertfă

A vorbi despre domnul Paul Gherasim este un lucru anevoios, chiar şi pentru cine îl cunoaşte. Taina tăcerii şi a puţinătăţii vorbirii sale nu este atât legată de faptul că este un om al exprimării prin desen şi culoare, ci se datorează vieţuirii în simplitatea profunzimii. Mai jos sunt câteva cuvinte despre artă şi viaţă, despre trecut şi prezent, dar şi responsabilitate. Toate însă vorbesc despre cum trăieşte omul viaţa în Hristos şi cu semenii săi, din toate generaţiile, cu Adamul întreg.

Cum aţi ajuns la Hristos?

A durat, a fost un timp de mari încercări. Oamenii vorbesc despre artă ca şi cum arta ar fi o religie. La Hristos se ajunge printr-o viaţă întreagă de încercări. Suntem într-o vreme în care peste încercările personale au venit încercările lumii acesteia, prin care trecem toţi.

Paul Gherasim, Logos

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită

Cum vă aşezaţi acum în vocaţia picturii?

Astăzi pictura trece printr-o mare criză. Pictorii au fost întodeauna în fruntea schimbărilor, pentru că pictura începe încă din peşteri. Pictura înseamnă şi scriere, din pictură s-au născut semnele folosite în toate domeniile, pentru că oamenii au văzut mai întâi. Aşa se poate înţelege cum Dumnezeu l-a lăsat pe om să pună nume tuturor făpturilor: pentru că mai întâi omul a văzut şi după aceea a putut să caracterizeze fiecare făptură.

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită. Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumuseţe, ca poezie. Astăzi chipul omenesc este schimonosit. Este mult zgomot şi violenţă, chiar şi în pictură. Arta ca încercare este şi un mijloc de promovare a unei ideologii împotriva tradiţiei. E foarte greu să deosebeşti binele de rău. Nu înseamnă să descoperi numai contrariile. Contrariile adevărate nu sunt contrariile alb şi negru, ci e albul şi doar o pată pe alb, e începutul răului şi este greu de deosebit. E o pagină albă a conştiinţei pe care se aşează sufletul. Albul este lumina.

Ceea ce se întâmplă astăzi are în spate o istorie lungă, începând de la Renaştere, când omul nu a mai recunoscut măsura lui Dumnezeu în toate, ci a devenit el însuşi măsura.

Este de făcut o comparaţie în domeniul artei între tradiţia Bisericii Ortodoxe şi cea a Bisericii Catolice şi se vede cum, începând de la Renaştere, Biserica Catolică a fost îngăduitoare cu schimbările, s-a înstrăinat de dogmele şi de erminiile Bisericii. Aceste lucruri au evoluat până în zilele noastre. La noi, tradiţia picturii creştine s-a menţinut.

Acum, după model occidental s-au pus scaune în Biserică şi slăbiciunile oamenilor înclină unele către altele. Slujba se transformă într-un spectacol, cu aceste coruri pe voci, care sunt o urmare a secularizării. Cântarea bisericească se cunoaşte ca fiind adâncă, pentru că are o teologie, la fel ca şi icoana – despre care se vorbeşte prea mult. Trebuie lăsat să se vorbească, dar trebuie avut grija de a pătrunde printr-o simplitate adâncă. Prea mult vorbesc oamenii despre teologia icoanei şi despre cum să fie o icoană. Să ne gândim la începuturile icoanei. Primii creştini pictau câte un chip al Maicii Domnului într-o catacombă. Acolo era trăire şi nu o teologie pusă în tratate. Noi trebuie să revenim acolo, adică să cerem minţii să fie pregătită pentru a privi lucrurile în adâncul lor, pentru a avea din nou simplitatea lucrurilor, altfel ne pierdem în vâltoarea lumii de astăzi şi vorbim mult, dar sunt lucruri care trebuie tăcute. Ar trebui să vorbească tăcerea.

Paul Gherasim, Acuarelă şi purpură

Să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: Ajută-mă Doamne!

Vă rugăm să spuneţi un cuvânt către tineri.

Fiindcă mă întrebaţi despre tineri, vă spun că mă interesează ceea ce rămâne după mine. Viaţa este a lor de aici încolo. Noi trebuie să înţelegem încercările prin care trecem astăzi. Dacă le înţelegem, putem să vedem şi transparenţa unei vieţi personale, dar să plecăm de la „acum” – şi când spunem „acum” noi ne gândim şi la cei pe ale căror urme mergem. Noi suntem acum, dar suntem şi acum 2000 de ani pentru că plecăm de acolo. Dacă nu plecăm de acolo înseamnă că trăim într-o viaţă dezordonată a istoriei, deoarece acolo este începutul, Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am trăit şi am cunoscut oameni cu adevărat trăitori.

Puteţi să ne daţi câteva exemple?

Ioan Alexandru era unul dintre acei oameni care a ars până la capăt. Am mai cunoscut un alt poet, pe Daniel Turcea. S-a tipărit la Iaşi o carte cu ultimele lui versuri, care sunt rugăciuni. Părintele Dumitru Stăniloae spune că a fost cel mai însemnat poet creştin ortodox. A murit la 33 de ani. Eu sunt apropiat de poezie în sensul acesta creştin... poezia este un prag al teologiei.

Cum se poate întoarce omul la simplitatea despre care vorbeaţi mai devreme?

Să recunoşti că eşti limitat şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să ajungi la răspunsuri. Altfel, dacă nu ai ajuns să-ţi recunoşti limitele nu poţi să faci lucruri care să dea sens binelui şi frumosului. Nu e aşa cum ne închipuim noi: am ajuns artist, am învăţat şi acum tot ce fac eu e bun şi frumos. Ca să ajungi să-ţi dai seama cu adevărat unde te afli în experienţa ta trebuie să cauţi să înveţi toată viaţa. Viaţa este un studiu permanent, dar studiul acesta îl faci prin darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Împlinirea acelui dar cere o experienţă de o viaţă. Acest lucru se întâmplă ca să-ţi dai seama că atunci când înaintezi spre bine se cere să ai cunoştinţă de neajunsurile tale. Adică să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: „Ajută-mă Doamne! Nu pot mai mult!”. Dar pentru asta trebuie să-ţi dai seama că ai ajuns la un prag al neputinţei, deoarece dacă ai modele şi ai luat un model de urmat, acela te ajută să vezi cum stai tu faţă de modelul respectiv.

Cum îşi pot găsi tinerii modele în zilele noastre?

Prin grija de a nu greşi, dar şi prin conştiinţa că are de descoperit viaţa, care nu e aşa cum i se pare că este. Descoperi viaţa prin ceea ce vezi în lume şi prin faptele tale, dar trebuie să vezi cum stai şi tu, cu ce contribui la îmbunătăţirea lucrurilor, să fii un mic exemplu de trezire. Însă nu poţi să ajungi să spui că Dumnezeu este măsura în toate şi că numai prin voia Lui şi voinţa ta de a o primi ţi se descoperă calea, decât dacă ţi-ai recunoscut limitele.

Cum erau părinţii dumneavoastră?

Eu sunt dintr-un sat din preajma Sucevei. Acolo oamenii erau credincioşi. Bunicii nu ştiau carte, dar aveau o învăţătură mult mai adâncă. Ei ţineau foarte mult la cuvânt. Aţi auzit cum se vorbeşte astăzi? „Da, da, da, da…” Şi asta o spun şi oameni care au o învăţătură mai adâncă, chiar teologică. Vedeţi ce uşor se iau cuvintele acestea... din aer.

În lumea de astăzi în care se vorbeşte mult. Vorbesc şapte oameni unul peste altul, vorbesc repede, nici nu ai timp să auzi ce cuvinte au rostit. Un cuvânt este rezultatul unui gând clar, iar atunci când ai rostit un cuvânt trebuie să se simtă că l-ai gândit, că l-ai trăit. Îi transmiţi şi celuilalt putinţa de a respira şi de a trăi împreună cu tine întrebarea şi răspunsul. Să ne ferim să dăm sfaturi fără răspundere. E nevoie de multă grijă pentru că un sfat este un răspuns, iar un răspuns este o răspundere. Un ţăran când spunea un „da” era „DA”. Am auzit odată un bătrân vorbind cu un ţăran şi spunea: „Am zis odată da, nu repet cuvântul. Înseamnă să anulez ce am spus.”

Dragoste fără milă nu se poate

Sunt mulţi tineri în zilele noastre care nu se mai căsătoresc, sau se căsătoresc la vârste târzii, chiar şi dintre cei din Biserică. Care credeţi că este cauza şi cum se poate depăşi această situaţie?

Dacă oamenii nu mai au încredere unii în alţii şi dacă un cuvânt nu mai e cuvânt, totul devine o convenţie şi atunci tinerii trăiesc într-o nesiguranţă. Şi ce exemple pot lua tinerii când văd cu câtă uşurătate se calcă peste rânduielile vieţii adevărate. Cum se căsătoresc unii de şapte ori şi lasă mai apoi soţii cu copii, cum se prezintă la televizor sfidarea celor săraci prin cheltuirea unor sume imense pentru de către cei bogaţi pentru spectacole televizate. Mai este un lucru important: se ajunge să nu se mai înţeleagă cuvântul iubire. Spunea cineva: „Nu vreau să mă iubească din milă”. Păi, dacă nu te iubeşte din milă, devii un obiect care îţi place, apoi îl arunci şi iei altul, prin urmare, iubire fără milă nu există. Mila are un înţeles adânc de tot, uneori îi cerem şi lui Dumnezeu milă: ”Doamne ai milă”.

Ioan Alexandru atunci când se ruga cu familia, după ce termina rugăciunea spunea: ”Doamne, ai milă de neamul şi de ţara aceasta”. Atunci când te rogi ceri mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea înseamnă a fi prezent la durerea lumii, pentru că mila şi îndurarea au o legătură.

Paul Gherasim, Alfa şi Omega

Jertfa începe cu ceva aparent mărunt

Care este semnificaţia jertfei în viaţa omului?

Dumnezeu a rânduit toate atunci când a făcut lumea. A văzut că totul este frumos foarte şi a rânduit ca fiecare om să-şi aibă viaţa lui, care să cuprindă şi jerfa. Dumnezeu a rânduit ca fiecare să aibă un dar. Cuiva i-a dat o încercare mai grea, unuia prin artă, altuia prin ştiinţă, altuia prin filosofie. Ţăranul şi-a înţeles darul lui şi l-a împlinit, de aceea este un exemplu. Fiecare pe măsura credinţei şi a puterii lui.

Oamenii, în trecut, când aveau toţi câte ceva de făcut din ceea ce au învăţat şi moştenit de la înaintaşi, aveau un dar: să fii dascăl, tâmplar, pictor, pietrar, brutar, slujitor la altarul bisericii. Aşa era în trecut. Toţi îşi foloseau darurile prin meşteşuguri. Oamenii erau lăsaţi să slujească unii altora şi adesea dintre acei oameni au fost unii care au reuşit mai mult. Uneori lucrurile mici spun mai mult decât lucrurile care dau oamenilor sentimentul de a se înălţa.

Jertfa e de înţeles ca o urmare a darului pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi trebuie să cauţi să îndepărtezi gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor. Dumnezeu îndepărtează gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor, nu le cere oamenilor să se jertfească la fel ca primii creştini. Aceia au avut darul acesta, dar mai târziu au fost oameni ai Bisericii care s-au ferit să se ducă direct să devină martiri. Dumnezeu nu ne cere jertfa în forma asta, ci o hotărâre mică, la fel ca un dar al Său. Pentru oamenii care vorbesc de rău unii despre alţii, jertfa este faptul că îşi revin şi îşi dau seama că nu e bine să vorbeşti de rău pe cineva. Jertfa începe cu ceva aparent mărunt, Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, nu-i cere omului să-şi pună capul sub sabie. Despre cum se poate ajunge acolo rămâne o taină. Cine poate să vorbească? Noi trebuie să avem grijă şi când gândim şi când vorbim pentru că despre unele lucruri nu putem vorbi.

Spunea Părintele Sofian că vom da socoteală de fiecare cuvânt.

Pentru cuvânt vom da mare socoteală, chiar şi pentru gând. Pentru gând răspunzi în faţa lui Dumnezeu tot prin gând. Cu gândul nu e glumă.

Interviu realizat de Alexandra Nadane pentru Vremuri vechi şi noi

30 iulie: Sfântul Anatolie „cel Tânăr” de la Optina

În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu

Dacă te cuprind necazurile - bucură-te, că atunci tu mergi pe calea cea adevărată. Dar cine nu fuge de necazuri şi le poartă după puterea lui, acela moşteneşte Împărăţia veşnică.

Dacă vrei să te veseleşti cu veselie nespusă, atunci rabdă acele necazuri pe care ţi le trimite Dumnezeu şi nu îţi va părea rău.

Dacă necazurile tale smeresc, dau linişte duhului şi atrag la rugăciune, să ştii: simţirea ta nu înşală.

Dacă vor fi, să zicem, puţine necazuri - atunci vor fi şi puţine dobândite, puţine învăţate. Este un rău neguţător acela care se bucură că în târg sunt puţini oameni şi îl necăjesc puţin şi cumpărătorii şi vânzătorii!

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 110)

Sursa: Doxologia

Arhiepiscop Justinian Chira: „La mine niciodată nu începe iubirea decât de la milă"

M-a întrebat un reporter: „Ce-i iubirea?" I-am răspuns: „Mi-ai pus o întrebare dificilă. Iubirea nu se poate defini atât de ușor. Iubirea este un sentiment care se trăiește, în primul rând".

foto: Marek Lach (OrthPhoto)

Și atunci să mergem la Scriptură. Ce spune Evanghelistul Ioan? „Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4, 8). Așadar, iubirea este esența existenței.

Dar iubirea în înțelesul acesta e duhovnicească, dumnezeiască, ea îți dă putere să trăiești. Eu îi iubesc pe toți și mă declar cu recunoștință față de toți oamenii fiindcă mă acceptă să fac parte dintre ei! Pentru mine e un mare favor și o mare onoare că oamenii mă primesc să fiu și eu om între ei. Și aceasta îmi dă un sentiment de mare bucurie, un sentiment de mare dragoste, un sentiment de profundă milă. La mine niciodată nu începe iubirea decât de la milă. Dacă îmi este milă de un om, îmi devine și foarte drag. Și, har Domnului, de fiecare om mi-e milă. Că fiecare om e un chinuit, are crucea lui. Și din această milă vine respectul, dragostea.

Iubirea este darul cel mai mare; din dragoste Dumnezeu a creat cerul și pământul. Cum mai este numit Dumnezeu în cărțile noastre de cult? Vă aduceți aminte? „Iubitorule de oameni" - auzi cum Îl declarăm noi și cum Îl considerăm noi pe Hristos, pe Dumnezeu.

Toți am zis cuvintele acestea de mii de ori, fără să le aprofundăm sensul adevărat, fără să ne dăm seama ce cuvinte extraordinare sunt. Asta-i calitatea lui Dumnezeu, că este iubitor de oameni. Pe măsură ce îmbătrânesc, pe măsură ce mă apropii de capătul drumului, tot mai mult pătrund aceste cuvinte. Și m-am gândit: „Dar cuvintele acestea le-am zis de atâtea ori; cum de nu le-am înțeles, iar acum le înțeleg?" Acesta este un dar de la Dumnezeu. Că alții, pe măsură ce îmbătrânesc, se prostesc! Asta-i nenorocirea cea mare! În loc să devină mai deștepți, mai înțelepți, să se îmbunătățească - că ăsta-i scopul și asta-i chemarea - devin tot mai răi și mai limitați. Un bătrân rău este cel mai urât lucru. Închipuiți-vă! Un bătrân mincinos, un bătrân desfrânat. Ce poate fi mai oribil decât așa ceva? Iată de ce Hristos a spus cuvântul acesta extraordinar: „Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea" (Luc. 18, 17).

fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”

Şcoala de Duminică – Părintele Arsenie Papacioc: „Fii un om al lui Dumnezeu oriunde ai fi!”

Fragmente:

Nu trebuie să dai ceea ce ai, ci ceea ce eşti. Aceasta este mila. Dacă eu sunt un moşier, nu dau pur şi simplu un miel de pomană, dau o sută de oi, dar Dumnezeu care este Stăpân dă toată Împărăţia. Spune: „Toată Împărăţia Mea este a ta!”. Şi acesta este un adevăr.

Nu există absenţă, nu există să nu ne audă Dumnezeu rugăciunile. Orice rugăciune este bună şi nu te rogi degeaba.

Îi poţi aduce pe ceilalţi la Hristos prin propria ta trăire. Nu există o faptă bună care să nu fie un îndemn pentru celălalt. Nu îţi cere Dumnezeu ceea ce nu ţi-a dat.

Mântuitorul spune: „Nimic fără Mine nu se poate” şi „Cine nu adună cu mine, risipeşte”. Nu fiţi nepăsători! Cât te costă să spui: „Iartă-l Doamne!”?

Moartea este o realitate. De ce să nu ne încadrăm în cuvintele lui Hristos: „A trecut de la moarte la viaţă”? Tu care vei avea nevoie de Hristos toată veşnicia nu căuta crucea (n.n. suferinţa), dar dacă dai peste ea, primeşte-o.

Eu n-am văzut om care să moară că a ţinut post, din contră, am văzut că i-a dat aripi.

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim. 

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursă: Parohia ortodoxă Sfinţii Brâncoveni

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi - Sfântul Siluan Athonitul - despre grija faţă de animale

Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar părea a fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o măreție mai presus de fire și o milostivire a harului.

Starețul se purta cu multă grijă până și față de plante: chiar și față de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învățăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la colibă(1) unde am petrecut un an. Coliba se află la un kilometru de Mănăstire. Starețul venea să vadă sălașul meu. Purtam în mână toiege, lucru obișnuit în locuri muntoase. De amândoua părțile potecii creșteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedica semințele să se coacă. Această mișcare Starețului i-a părut sălbatecă și, mirat, a clătinat ușor din cap. Am înțeles ce însemna, și m-am rușinat.

Starețul spunea că Duhul lui Dumnezeu învață să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât "fără a fi nevoie" nici frunzei din pom nu-ți vine să-i faci rău.

"Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără să fie nevoie. Măcar că nu este un păcat, dar parcă te doare și pentru frunzuliță; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învățat să iubească".

Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare față de tot ce este în lume. Creștin fiind, știa că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este "nevoie", omul se poate folosi de toate. El însuși cosea fânul, tăia pădurea, spărgea lemne pentru iarnă, mânca pește. (2)

Luați aminte, în scrierile Starețului, la gândurile și simțirile sale în privința vietăților. Este uimitoare căci, pe de-o parte mila sa față de fiece făptură, în privința căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung și-a plâns "cruzimea față de făpturi", când "fără a fi nevoie" a omorâ o muscă, sau când a opărit un liliac ce se așezase pe balconul magaziei sale, sau cum " i s’a făcut milă de întreaga făptură și de toată zidirea ce suferă" când a văzut pe drum un șarpe omorât și tăiat în bucăți; și, pe de altă parte, desprinderea sa față de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt "pământ", de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

Adesea observa alipirea oamenilor față de animale, ducând uneori până la "prietenia" cu ele, Starețul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu și potrivnice stării firești a omului(vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând "Pisi, pisi!", sau a te juca și a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă față de animale a uita de suferința aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareț erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârșește omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s’ar arăta că Domnul și-a oprit atenția asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârșiri omenești, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, și de aceea, legătura sufletească și împătimirea față de animale Starețul o socotea o înjosire a chipului omenesc al ființării. Despre aceasta el scrie astfel:

"Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat a trăi vecinic cu Domnul, a împărăți cu El și a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostivește de fiecare făptură".

El spunea că totul este zidit spre a sluji omului și, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în același timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, și deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar și toată împătimirea față de animale este așișderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbește dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Cela ce cu adevărat iubește omul, și în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

(1) Colibă la Athos se numește o căsuță separată, pentru un pustnic.

(2) La Athos monahii din chinovii, ca şi pustnicii, nu mănâncă defel carne, după cuvântul Apostolului: "Dacă mâncarea smintește pre fratele meu, nu voi mânca în veac carne” (1 Cor. 8:13).d

Fragment din cartea Cuviosul Siluan Athonitul - de Arhim. Sofronie Saharov

Sursă imagine: Blog Sf. Munte Athos

„Sfântul Nectarie mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele”

A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?

El m-a scăpat de la moarte, atunci când eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul său este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul acesta începuse deja să lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise să-şi viziteze nişte rude în România, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e şi nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regăsirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toată inima. Nu i-am cerut să mă vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, ÎNTR-ADEVĂR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fără ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de zece ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!

La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun, iar în vara lui 2006, la nicio jumătate de an, am plecat în Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. Tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat. Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr.

De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de trei ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni. Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi.

Iniţial, simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa.

Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul e sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate speranţele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate şi aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiul învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!! Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mică, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela sfântului, ceea ce fac şi în prezent.

După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele analize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici...

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toată inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, căci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens, prin care se arată dreptatea (adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastră devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători.

Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrăjmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit.

Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm: „De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Împărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de cuvântul Domnului care zice: După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9: 29). Să înţelegem viaţa optimist şi să o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi milă.

(Elisa-Roxana I.)

Sfântul Nectarie - Minuni în România

Sursă articol: Sfaturi Ortodoxe