Rugăciunea, „moneda” veşniciei / Sensul vieții

Foto: Cătălin Acasandrei

Atunci când aflăm înţelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul vieţuirii noastre pe pământ. „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi./ Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16). Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei. În fiecare zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncet în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei. În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului şi dacă din cele 24 de ore ale zilei, punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieţii noastre şi, în cele din urmă, toată viaţa noastră va fi umbrită de veşnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

Aşa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu şi cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniţi cu El în această viaţă şi vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârşit şi cu mai multă tărie, în viaţa ce va să fie.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea (Efeseni 5, 16), Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 52-53)

Sursa: Doxologia

Omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, de veșnicie / Sensul vieții

Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Nașterea lui Hristos, petrecerea monahicească[1].

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Nașterea Domnului pe care începem să o prăznuim, întrețesută cu toate faptele vieții Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, creează un alt acoperământ. Prin întruparea Cuvântului s-a ascuns dumnezeirea, astfel încât lumina ei să nu orbească și să ardă neamul omenesc, fiindcă dumnezeirea este foc mistuitor[3] care arde toate, însă este și lumină. Nu se cuvenea ca oamenii să o cunoască de la început, fiindcă, venind Hristos la ale Sale, poporul Său cel bogat nu L-a recunoscut, ci L-a alungat ca pe un străin și necunoscut[4]. Cu adevărat, ca străin și necunoscut a intrat Hristos în viață, ca străin și necunoscut a fost condamnat și a ieșit din viață, precum țapul ispășitor[5]. Acest fapt mărturisește că omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lui cei de lut. Cine putea să înțeleagă că sub trupul lui Hristos se ascundea Dumnezeu? Nu a înțeles nici Preasfânta Lui Maică. Nu au înțeles-o nici apostolii, care au trăit în fiecare zi împreună cu El, și de multe ori se sminteau din cauza Lui.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial. Omul a fost făcut astfel din pricina păcatului, din pricina celei de-a doua nașteri a lui trupești, am spune, este astfel îmbrăcat în tunicile de piele, după ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, cea mai puternică trăire a lui este propria lui însingurare. Pretutindeni există inimi care trăiesc singure. Este posibil să le găsești chiar și acolo unde oamenii sunt împreună. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână în întregime un singuratic. Și aceasta pentru că nu poate trăi cu un Dumnezeu universal și veșnic.

Omul, prin urmare, s-a făcut pe sine dumnezeu, ca să trăiască în mizeria lui, în vremelnicia și accidentalitatea lui, în odihna pe care de fiecare dată și-o creează pentru sine: Astăzi va fi o bucurie, mâine, o rugăciune, poimâine o sărbătoare, răspoimâine un păcat și apoi altceva. Adică ceva care în același timp distrează și taie în bucăți viața lui, timpul lui, inima lui, voia lui – altceva voiește și altceva face –. Și în risipa timpului, își creează tovărășii ale singurătății lui. Astfel, singurătatea care seamănă cu o fiară atotdevoratoare, mistuie și distruge orice formă de odihnă și „dumnezeul”, cel ce se află pe pământ din pricina căderii lui, rămâne iarăși singur.

Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături lângă ei. Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim în fața Dumnezeului universal, în fața Celui care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc, în timp ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă la nașterea lui Hristos. Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Cateheză la Chinovia Ormiliei, 21. 12. 1980.

[2] Efes. 4, 13.

[3] Ieș. 4, 24; 9, 3.

[4] In. 1, 11.

[5] Levitic, 16, 7-10.

Sursa: Doxologia