Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a XIV-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat)

Evanghelia

Matei 22, 2-14

Împărăția cerurilor asemănatus-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit sa vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Și auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, și trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Pr. Ilie Cleopa - „Despre haina de nuntă”

Iubiţi credincioşi,

Pilda din Sfânta Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfântul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor.

Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).

Care sunt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sunt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).

Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întâi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpânul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi în al doilea rând, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: „Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16).

Care sunt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel? Acestea sunt toate faptele bune, care mai sunt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicând: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca şi care sunt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?

Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5) şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sârguinţă toată fapta bună.

La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfântul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu câinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11).

Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfântul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).

Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: „Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. În osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori” (Fapte 20,31). „De la iudei de cinci ori am luat câte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărâmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe râuri şi de la neamuri şi de la tâlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, până în ziua şi ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem bătuţi, suntem pribegi, ne ostenim lucrând cu mâinile; noastre, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura până azi” (II Corinteni 11, 25-27).

Iubiţi credincioşi,

Iată în ce fel şi prin câte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfântul Botez, mergem noi pe urma Sfântului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos?

Dacă am lua noi aminte la Sfânta Evanghelie câte a suferit Mântuitorul pentru noi, câte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cât de păcătoşi şi neputincioşi suntem şi cu câtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mântuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cât de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decât soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru, arătându-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicând: „Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5).

Acelaşi lucru învaţă şi Sfântul Pavel pe femeile creştine, zicând: „Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).

Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frânghie; în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmânt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).

Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina când va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).

Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pământesc sau a unui mare conducător de ţară, câtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă.

Dar noi când vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, câtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre?

Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?”. Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicând: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13).

Vai de noi, fraţilor, cât de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi câtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.

Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătând chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: „Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tângui şi cu dinţii lor vor scrâşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descântătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mâncătorii de sânge. Aceştia toţi şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit până la sfârşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).

Dumnezeiescul şi Sfântul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicând: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare... . Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12-15).

Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sunt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică!

În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mântuirea cea veşnică a sufletului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Până aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta câteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.

De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, când era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar când s-a pogorât pe pământ, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mânăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).

La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, când s-a pogorât din muntele Sinai cu Tablele legii: „Atât strălucea faţa lui Moise, încât toţi fiii lui Israel se înspăimântau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încât proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, până când intrau ei să grăiască cu dânsul” (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfântului apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, când vorbea către evrei (Fapte 6, 15).

Faţa Sfântului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfârşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: „Când vrea să se sfârşească acest mare cuvios părinte, şezând părinţii pustiului lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: Iată, Avva Antonie a venit! După puţin timp a zis: Iată ceata Apostolilor a venit! Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare şi s-au rugat lui bătrânii, zicând: Cu cine vorbeşti, părinte? El a zis: Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin! Îi zic lui bătrânii: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte! Şi le-a spus bătrânul: Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).

Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.

Zice Domnul în Sfânta Scriptură: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum.

Vedeţi cât de mare şi adâncă smerenie avea acest sfânt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună.

Bine a zis sfântul Isaac Sirul că: „Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfânt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfânta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23).

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos atât l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvântul Său Care a zis: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi „Cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).

Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus şi să ne silim cu toată sârguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvârşita smerenie. Amin.

Sursa: Doxologia

Şcoala de Duminică: Nicolae Paulescu: „Fără Dumnezeu, viaţa nu poate fi explicată“

Din pleiada de medici pe care România i-a avut la începutul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus că a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Născut în Bucureşti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmează la Paris Facultatea de Medicină, pe care o termină în 1891. Rămas în capitala Franţei încă nouă ani, timp în care devine doctor în medicină şi în ştiinţe naturale, obţine mai multe specializări în chimie biologică şi fiziologie generală. Alături de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume în acea vreme, îi apar mai multe lucrări de medicină, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.

Deşi i s-a oferit posibilitatea rămânerii în străinătate, Paulescu s-a întors în ţară, unde a continuat munca de cercetare începută în Occident. Astfel, în 1921, ilustrul cercetător trimite patru comunicări către societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima formă de insulină. La o distanţă de opt luni, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie şi primesc premiul Nobel pentru Medicină. Protestele făcute către forurile internaţionale rămân fără răspuns. Doctorul Paulescu va muri în 1931 cu amărăciunea nerecunoaşterii muncii sale de o viaţă.

O străduinţă continuă pentru alinarea durerii

Cu toate acestea, au existat mulţi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre foştii săi studenţi, Aurel Abramovici, vorbea cu admiraţie despre ţinuta strălucitului savant român: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“

La unul dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor, şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ se adresa studenţilor săi: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.

„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“

„Când veţi intra în vreun spital - spunea el discipolilor săi -, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“.

Nicolae Paulescu a fost un medic cu tact şi deosebit de atent cu pacienţii lui. Într-o zi, pe când i-a fost adus la consult un bolnav sărac, plin de păduchi, laborantul doctorului, văzând mizeria pe care suferindul o lăsase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemulţumit, în barbă: „Şi acesta fu cu păduchi!“ Profesorul a prescris bolnavului reţeta în care a înfăşurat şi o sumă de bani, a condus pacientul până la uşă, după care i-a replicat tăios ajutorului său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“

Conferinţele susţinute de fiziologul Paulescu în deschiderea lecţiilor de medicină predate în cadrul aşezământului spitalicesc „Betleem“, din Bucureşti erau urmărite cu mare atenţie de publicul divers, nu doar de cadrele din spital.

„Medicul trebuie să fie un apostol al moralei.“

Vorbind despre demnitatea profesiei medicale, Paulescu descria portretul ideal al celui chemat să aline suferinţele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele - şi prin urmare şi patimile - îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“

Scopul vieţii nu este căutarea plăcerii

În natură, instinctele sădite de Dumnezeu la toate palierele de existenţă sunt cele care guvernează viaţa. Însă, dintre vieţuitoarele de pe pământ, doar omul are capacitatea de a transforma instinctele în acte voluntare. De aici, spune Paulescu, „rezultă că în timp ce animalul, încătuşat de instincte, nu se abate niciodată de la legile proprii de subzistenţă, omul liber poate să încalce ceea ce a stabilit Dumnezeu“. Iar pentru ignoranţi sau neînţelepţi, această prerogativă de a-şi alege singur modul în care vrea să trăiască poate deveni ceva mortal. Un astfel de om nu remarcă şi nu reţine din viaţă decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea unui anumit act. Iar aceasta este patima, căutarea exclusivă a plăcerii. Când nu se mai urmăreşte scopul, finalitatea instinctului, atunci raţiunea pentru care sunt săvârşite unele fapte dispare, şi persoana se afundă în bezna oarbă a lipsei de sens, a morţii.

De aceea, Paulescu spune că doar morala creştină deţine remediul patimilor care bântuie sufletele oamenilor.

Medicul care făcuse carieră în Franţa afirma în lucrarea „Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale“ că dezordinea şi lupta dintre oameni în societate sunt efectele a două patimi care distrug armonia şi pacea în lume: lăcomia şi dorinţa de a domina. Neliniştea şi grija pe care omul o manifestă în faţa viitorului, ca şi plăcerea pe care o generează adunarea fără măsură a bogăţiilor sunt biruite de voinţa omului sprijinită pe porunca lui Hristos: „Nu vă adunaţi comori pe pământ unde moliile le mănâncă şi unde furii le sapă şi le fură… Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor…“.

Pilda unei vieţi de apostol

În 1921, Cincinat Pavelescu îi scria de la Paris lui Paulescu: „Tu eşti un sfânt şi ai o minte largă, întărită de o voinţă neînduplecată şi de o putere de renunţare excepţională. După tine va rămâne o operă întreagă şi pilda unei vieţi de apostol.“ Acest portret succint schiţează în câteva tuşe figura marelui om de ştiinţă, descoperitor al insulinei: un profil moral creştin fără pată, dublat de o putere de cercetare ştiinţifică, ce l-a făcut egalul vestiţilor medici fiziologi din Occident: Étienne Lancereaux, cel mai mare anatomo-patolog şi clinician din epocă, cu care va alcătui Tratatul de medicină, „Julien Huber“ sau „Ernest Scott“.

Apelativul „maestru“, adresat de savanţii întregii lumi medicale, ne îndreptăţesc să credem că Paulescu era un nume de referinţă în medicina mondială de la începutul secolului al XX-lea. Fiziologia, ca disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor vitale, adică cercetează mutaţiile de energie şi materie care se petrec la fiinţele vieţuitoare, i-a dat posibilitatea să deducă existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, ca autor al naturii.

Paulescu infirmă teoriile eronate ale ateismului biologic

Deşi în epocă adepţii lui Darwin şi ai lui Haeckel păreau a fi imbatabili, totuşi, Nicolae Paulescu a combătut cu succes erorile ateismului biologic şi a conchis că finalitatea funcţiilor fiziologice ale organismului uman pretinde în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Ipoteza generaţiei spontanee, care stă la baza teoriei darwiniste, presupune două elemente: 1) cauza apariţiei vieţii a fost la origine combinarea anumitor elemente chimice şi 2) formarea substanţei vii (viaţa) a avut loc spontaneu, adică fără nici o altă intervenţie decât a energiei deţinută de materia elementelor care intră în combinaţie. Experienţa a demonstrat că nici o fiinţă vieţuitoare nu se naşte din materia brută în mod spontan. Profesorul Paulescu citează în sprijinul său o mulţime de experimente realizate de Spallanzani, Schultze, Schwann sau Louis Pasteur, care resping ipoteza generaţiei spontanee ca antiştiinţifică. „Energia fizico-chimică este incapabilă să efectueze transformarea substanţei neînsufleţite în substanţă vie“, afirmă cu tărie fiziologul român. „Trebuie să admitem aici intervenţia unor puteri, altele decât această energie. Aşadar, creaţia nu este efectul hazardului, adică al unor serii de circumstanţe întâmplătoare, ci al unei voinţe, care concepe scopul şi dispune mijloacele în vederea realizării acestui scop. Finalitatea vitală are drept cauză un agent, sufletul, care nu este perceptibil de simţurile noastre şi diferă prin natura sa de energia fizică. Cauza primară a existenţei sufletului este Dumnezeu“. În concluzie, Paulescu, la finalul cursului de fiziologie, sublinia: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte - iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“

Sursă: Ziarul Lumina

Duminica Tuturor Sfinților

APOSTOLUL

Evrei 11, 33-40; 12, 1-2;

Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30;

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.

Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Lupta aduce cu sine numai povară şi osteneală, dar Biruinţa face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aşa se întâmplă, priveşte la sfinţii din toate neamurile şi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: „Luaţi pildă de suferinţă şi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Aşa, însuşi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeşte de nenumăratele pătimiri ale sfinţilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, şi apoi adaugă: „Au pribegit în piei de oaie şi de capră, lipsiţi fiind, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), şi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaţi în temniţă şi apoi biciuiţi. Ce Ziceau ei atunci? „S-au dus bucurându-se de la faţa sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).

Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!

Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoşat chiar şi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârşea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor şi stăpânirilor vrăjmaşe. Deci, fiindcă el ştia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), şi pentru aceasta zice în acelaşi loc: „Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 şi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine şi dispreţuiau pe alţii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuşiri covârşitoare.

Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât”! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci,  socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat  sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă“(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din  cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30). Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie – şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe:

„Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou – îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

Conştiinţa se manifestă prin semne, prin gesturi, în toate acţiunile noastre. Gesturile noastre, mişcarea membrelor noastre spre natură, spre ceilalţi, sunt manifestarea unei asemenea conştiinţe. O realitate pur interioară nu se interesează de univers şi de ceilalţi. Omul nu se poate închide în el însuşi. Încă de când eram student ştiam de ce ne închinăm până la pământ, de ce ne facem semnul Crucii: religia este ceva interior. Omul este un întreg. Şi când se închină până la pământ are sentimentul că se afla în faţa lui Dumnezeu. Dacă mănânc ceva, îi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu. Şi apoi trupul meu trebuie şi el sfinţit. Trupul nu este separat de suflet şi sufletul nu este separat de trup.

Dacă această lume este ea şi plină de duhuri rele, nu pot lucra atunci în ea în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu însă mă ajută, El este prezent, El stăpâneşte, se afla peste tot. Tot astfel, lăuntrul meu nu este separat de manifestările mele care se orientează spre oameni şi spre lucrurile acestei lumi, care pătrund în lucrurile acestei lumi.

De aceea, tot ce este exterior este important. Interiorul omului a fost separat în mod artificial de exteriorul său. Atunci, nu mai trebuie să vorbesc? De ce să vorbesc? Deoarece cuvântul este o manifestare. Trebuie să păstrez oare totul în sufletul meu?

Religia nu este ceva privat, despre care nu se vorbeşte, ceva între Dumnezeu şi mine.

Omul trebuie să ajungă să fie întreg în comunicarea sa şi să simtă nevoia să arate ceea ce simte. Religia implică comunicarea. De ce vorbeşte Hristos? De ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc? De ce vorbesc Apostolii? De ce ne rugăm împreună? Ne aflăm la polul opus al individualismului care este în întregime nerealist şi nu corespunde vieţii omului. Viaţa omului este manifestare. În această manifestare se vede omul, se vede faţa sa, se vede Dumnezeu în cuvintele sale, se vede în gesturile sale dacă face ceva bun. Oare pot să mă rup de trupul meu, să mă comport altfel în trupul meu, într-un mod întinat, scandalos, deşi sunt fiinţă care crede? Citește mai mult...

*

Pr. Sofian Boghiu:

Sfinţenia nu este un cerc închis, ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toţi au intrat în sfinţenie. Şi aflăm din Vieţile Sfinţilor cum au petrecut şi şi-au săvârşit vieţile lor. Aşa încât cinstea sfinţeniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugăciune, de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţenia noastră.

Noi îi cinstim pe toţi sfinţii pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în credinţă, pentru caracterul lor hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii lor şi pentru sfinţenia vieţii lor. Îi cinstim pentru că au devenit cetăţenii casei lui Dumnezeu, prietenii şi iubiţii lui Durmezeu şi pentru că acolo unde sunt acum, în împărăţia lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre, ne văd cum trăim, cunosc trebuinţele noastre şi necazurile noastre, se bucura de întoarcerea noastră către Dumnezeu şi se roagă şi mijlocesc pentru noi atunci când le cerem ajutorul; iar rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului şi pe sfinţi, cinstim pe Stăpânul lor, Care este Dumnezeul părinţilor noştri şi Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toţi suntem chemaţi şi îndemnaţi să ne împrietenim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi încă din viaţa aceasta, şi să-i chemăm în rugăciunile noastre, să le ascultăm poveţele şi să le urmăm credinţa şi faptele lor, să ne însuşim modelul vieţii lor şi scopul său idealul vieţii lor. Scopul ultim al vieţii lor a fost desăvârşirea sau sfinţenia, iar vieţile lor au strălucit ca nişte făclii luminoase pe cărările întortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat şi au împlinit slăvita porunca dată de Dumnezeu către toată lumea când a zis : Fiţi sfinţi, căci Sfânt sunt Eu ( I Petru 1, 16 )

Această poruncă este dată pentru prima dată lui Moise, pe care o găsim în cartea Levitic, capitolul 11. Deci, încă din vremea Vechiului Testament ni se poruncea să fim sfinţi. Iar astăzi este de batjocură acest cuvânt : "Vrei să fii sfânt? Vrei să faci pe sfântul?" Ca şi cum sfinţenia ar fi ceva interzis. Ar trebui să spunem: " Doamne ajută-mi să fiu sfânt !" Să fim sfinţi cu toţii. Acesta este idealul nostru! Este poruncă să fim sfinţi; porunca de la Dumnezeu. Şi o altă poruncă, asemănătoare cu aceasta, rostită de Mântuitorul pe Muntele Fericirilor, când a poruncit tuturor ascultătorilor Săi de atunci şi din totdeauna : Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este ( Matei 5, 48). Citește mai mult...

Sfânta Treime

 APOSTOLUL

Efeseni 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

EVANGHELIA

Matei 18, 10-20

Zis-a Domnul: căutaţi ca să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor din ceruri totdeauna privesc faţa Tatălui Meu, care este în ceruri; căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi i se rătăceşte una din ele, au nu lasă pe cele 99 în munţi şi se duce de caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun vouă că se bucură de ea mai mult, decât de cele 99, care nu s-au rătăcit. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru, cel din ceruri, ca să piară vreunul dintre aceştia mai mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi, ca din gura a două sau trei mărturii să se sprijine orice cuvânt. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului Bisericii; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat vă spun vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi vă spun vouă că, dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire. Citește mai mult...

*

Sf. Antim Ivireanul:

de vreme ce noi sân­tem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumne­zeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.

La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lu­crurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.

Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dân­sul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumne­zeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

„Dumnezeu este capătul tuturor aspiraţiilor mele. E desăvârşirea însăşi. E Persoana în comuniune în deplinătatea Ei: Ea nu se poate bucura decât în comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. În definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar dacă suntem într-un număr mai mare, toţi ceilalţi sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta în folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Dacă noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârşită. Aceasta excludere a celui de-al treilea întinează legătura noastră. Mă dezinteresez de celălalt, vorbesc rău de el. Iar apoi, când ‘el’ devine ‘tu’ şi ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine aşa cum nu se cuvine… Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre un al treilea“.

„. . . că ei să fie una aşa cum Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, că ei să fie în chip desăvârşit una” (În 17, 22).

Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot să mă realizez în iubire, dacă nu există în faţa mea un ‘tu’ care mă face responsabil, care face apel la mine şi căruia trebuie să-i răspund. Nu mă pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decât în responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau să-mi satisfac doar plăcerile mele. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot bucura de viaţă, dacă nu există un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, mă plictisesc. De aş avea lumea întreagă, dacă n-ar exista nimeni, n-aş avea căldura celuilalt. Numai celălalt mă face fericit, îmi dă pofta de viaţă; dacă n-ar fi celălalt…Dar celălalt înseamnă şi responsabilitate. Celălalt este şi o graniţă pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol în calea egoismului meu de a mă rupe de el sau de a-l înghiţi. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu mine, dar să fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Există şi un ‘tu’ pentru că există o comunicare între el şi mine. Dacă nu ar exista comunicare în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatăl este Tata şi Fiul este Fiu. Ei trebuie să fie diferiţi. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecăruia faţă de celălalt. Dar în relaţia lor cu Duhul Sfânt, Tatăl trebuie să rămână Tata şi Fiul trebuie să rămână Fiu“. 

Pe Tatăl Cel fără de început, pe Fiul Cel împreună fără de început, pe Duhul Cel împreună veşnic, Dumnezeirea cea una, că heruvimii a-I slăvi îndrăznind zicem: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, mituieşte-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).

Experienţa treimică este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu-Tatăl, manifestarea în Dumnezeu-Fiul, comunicarea în Dumnezeu-Duhul. Omul este creat după chipul Treimii dumnezeieşti. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Este vorba de o experienţă sociologică, psihologică şi, mai mult decât atât, ea este fundamentală pentru noi. Fără ea nu putem exista deplin; ea este înrădăcinată în fiinţa noastră şi niciodată nu mă voi mulţumi cu nivelul la care mă aflu. Totdeauna voi vrea să merg mai departe. Sunt însetat de o iubire nesfârşită. 

Responsabilitatea mea nu se stinge niciodată. Psihologic vorbind, simt faţă de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut niciodată tot ceea ce trebuia să fac; faţă de soţia mea, faţă de ceilalţi, n-am făcut niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o perspectivă nesfârşită pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celălalt iar el să facă ceva pentru mine; pentru a ne arăta tot mai mult iubirea. Până unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, dacă acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiraţie aparţine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a făcut aşa? Cred că aici există un semn ce trimite spre temeiul existenţei noastre.

Trebuie să găsim într-o zi satisfacerea deplină a acestei aspiraţii de a iubi nesfârşit, de a ne dărui deplin, adică infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbră în iubirea noastră, nici o reticenţa, nici o rezervă, nici o distanţă. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Raţionalitatea profundă a existenţei noastre rămâne învăluită câtă vreme nu intrăm în legătură cu Celălalt, Tu-ul care este izvorul şi capătul aspiraţiei noastre infinite de a iubi. La capătul şi la originea vieţii mele se afla o desăvârşire a iubirii manifestată în mine prin dorinţa infinită de iubire: în ea se înrădăcinează raţionalitatea iubitoare a fiinţei mele. 

“Credinţa nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, în Dumnezeu avem şi un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Raţiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea faţă de celălalt mă face să ating cu degetul aceasta raţionalitate plină de duhul, de iubire. Prin aceasta raţionalitate îl simt pe celălalt. Prin cuvântul său, prin prezenţa sa, celălalt este în mine. Dar nu numai el se afla în mine. Cel căruia eu îi spun ‘tu’ şi pe care astfel îl port în mine este şi el în legătură cu un altul, cu ceilalţi. Intru astfel în comuniune cu o fiinţă care este ea însăşi în comuniune cu o persoană, în tine există şi celălalt; tu eşti în el şi, plin de el, tu eşti în mine. Când vorbesc cu tine, mă gândesc şi la celălalt cu care tu eşti în legătură. Şi el lucrează în mine: este prezent în mine în responsabilitatea pe care o am faţă de el.

Sunt întotdeauna o treime. Sunt în mine însumi o treime. Sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi, prin El, sunt în legătură cu Tatăl. Nu există un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu şi tu’, cum spunea Martin Buber: există şi un ‘el’. Tu şi eu avem o responsabilitate faţă de un celălalt. Această responsabilitate este importantă şi ea ne uneşte într-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii în om. El poate fi descoperit în mod experimental, pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Iar aceasta trebuie neapărat să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi că o pecete această responsabilitate, această adâncă seriozitate care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte.”„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „să facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. După chipul şi asemănarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru început omul…

Dumnezeule în Trei fețe, Care ai plăsmuit după chipul şi asemănarea Ta neamul omenesc şi din nefiinţă la fiinţă ai adus toate, Ţie mă închin, pe Tine Te cinstesc şi în cântări Te slăvesc.

Dumnezeule Atotputernic şi singur nescris-împrejur, vino şi Te sălăşluieşte sub acoperişul meu.

Doamne Cel în Trei străluciri, trimite lumina Ta şi luminează-mă întru negrăită iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfinţilor, Miezonoptica, cantarea 6).

Lumina neînserată, Soare în trei străluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn şi Stăpân, luminează inima mea cea întunecată, ca să strălucesc cu razele slavei Tale şi să Te cânt şi slăvesc întru toţi vecii (Cântarea 8)”.

Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae. Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu

Sursă: Războiîntrucuvânt

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae - Sf. Treime, Dumnezeul iubirii și al conștiinței