Pretutindeni se poate sfinţi cineva / Sensul vieţii

Este un mare meşteşug să izbândiţi sfinţirea sufletului vostru. Pretutindeni se poate sfinţi cineva. În munca voastră, oricare ar fi ea, puteţi să deveniţi sfinţi. Prin blândeţe, răbdare şi iubire. Să puneţi în fiecare zi un început nou, o nouă dispoziţie, cu înflăcărare şi iubire, rugăciune şi tăcere. Nu să aveţi nelinişti şi să vă doară pieptul.

Se întâmplă, de pildă, să vi se rânduiască o muncă în plus faţă de datoriile voastre. Nu-i bine să vă mâniaţi şi să vă împotriviţi. Aceste tulburări aduc rău în om. Să le socotiţi pe toate prilejuri de sfinţire. Şi încă ceva. Există şi un alt câştig: încredinţându-vi-se multă treabă, învăţaţi modul cum se face întreaga muncă, slujiţi la mai multe ascultări, deveniţi mai responsabili. Primiţi cunoştinţe care mai târziu s-ar putea să vă folosească. Dacă vi se încredinţează treburi mai presus de puterile voastre, puteţi să spuneţi, totuşi – cu nobleţe, fireşte: „Iertaţi-mă, nu voi putea face această treabă”. Dar, puteţi şi să nu spuneţi, şi să vă iasă bine toată această osteneală. […]

Să munciţi cu trezvie, simplu, lin, fără frământare, cu bucurie şi veselie, cu bună dispoziţie. Atunci vine dumnezeiescul har.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 243-244)

Sursa: Doxologia

Părintele Porfirie: „Nu te necăji de problemele pe care le ai”

foto: Katerina Man'shine (Orthphoto)

Unii oameni sunt foarte sensibili și nu pot depăși ușor diferitele probleme ale vieții. Se străduiesc să găsească soluții, dar nu izbutesc și se află în fața unor dileme. Părintele Porfirie de multe ori întâmpina asemenea situații și se străduia să împrăștie confuziile și să-i călăuzească pe oameni la lumina păzirii poruncilor lui Hristos. E clar sfatul pe care i l-a dat unui vizitator: 

”Nu te necăji de problemele pe care le ai, nu te închide în ele, ci mergi înainte, îndreptându-ți toată atenția și lucrarea spre cum să devii vrednic de iubirea lui Hristos, cunoscând și păzind poruncile Lui. În această lucrare a poruncilor lui Hristos vei vedea că toate problemele tale se vor rezolva de la sine și că vei intra în raiul Bisericii nezidite a lui Hristos, care începe de aici de pe pământ. ”

 

(Extras din ”Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie”,Presb. Dionisie Tatsis, Editura Egumenița, 2012)

 

Sfaturi duhovniceşti de la Părintele Porfirie (1)

 

foto: Branislav Backovic (OrthPhoto)

 Unii oameni sunt foarte sensibili și nu pot depăși ușor diferitele probleme ale vieții. Se străduiesc să găsească soluții, dar nu izbutesc și se află în fața unor dileme. Părintele Porfirie de multe ori întâmpina asemenea situații și se străduia să împrăștie confuziile și să-i călăuzească pe oameni la lumina păzirii poruncilor lui Hristos. E clar sfatul pe care i l-a dat unui vizitator: 

”Nu te necăji de problemele pe care le ai, nu te închide în ele, ci mergi înainte, îndreptându-ți toată atenția și lucrarea spre cum să devii vrednic de iubirea lui Hristos, cunoscând și păzind poruncile Lui. În această lucrare a poruncilor lui Hristos vei vedea că toate problemele tale se vor rezolva de la sine și că vei intra în raiul Bisericii nezidite a lui Hristos, care începe de aici de pe pământ. ”

(Extras din ”Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie”, Presb. Dionisie Tatsis, Editura Egumenița, 2012)

Hristos e totul, El e izvorul vieţii. Tot ce este frumos este în Hristos. / Sensul vieții

foto:Costin (Orthphoto)

Când Hristos se apropie de om, când ajunge în sufletul nostru, când se adresează omului, când îi pătrunde în inimă, sufletul i se schimbă.

Şi atunci acesta este într-adevăr modul în care ar trebui să-L vedem pe Hristos. El e prietenul nostru, fratele nostru. El este tot ce e bun şi frumos. El este Totul. ... Este bucurie, viaţă şi lumină. Este adevărata Lumină care-l umple pe om de bucurie; care-l urcă pe culmile fericirii; care-l face să vadă totul şi pe toţi; care-l face să-i iubească pe toţi şi să dorească să fie împreună cu ei, în şi cu Hristos.

Creştinul când Îl află şi Îl cunoaşte pe Hristos, când Hristos se sălăşluieşte chiar înlăuntrul micului său suflet şi el Îl simte, vrea să strige şi să spună peste tot; vrea să vorbească de Hristos, să spună ce este El, vrea să spună „iubeşte-L pe Hristos” şi nu pune nimic mai presus de dragostea Sa. Hristos e totul, El e izvorul vieţii, tot ce ne-am dori mai mult, este totul. Tot ce-i frumos este în Hristos.

(Părintele Porfirie, „ Mărturii şi experienţe” – o învăţătură a părintelui Porfirie aşa cum a fost ea înregistrată pe bandă de magnetofon – Klitonos Ioannidis, Editura Bunavestire Bacău 2005, p.61-62)

Sursă: Doxologia

Concentrate duhovniceşti de la Părintele Porfirie / Învăţături despre bine şi rău

“Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează”.

“Iubiţi-l pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie. Iubiţi-L pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Lui”.

“Mănăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mănăstire. Este de-ajuns să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul în care vieţuieşti. Du-te acum, roagă-te şi fii răbdător în toate”.

“Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ţi poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, şi-atunci se vor risipi şi negurile ce s-au înstăpânit în tine”.

“Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce înaintevederea”.

“Trebuie să-ţi spui mereu acestea: “Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd“. Notează-ţi aceste cuvinte, ca să le ţii minte, căci sunt pline de înţeles”.

“Să fii bun şi ascultător. Să ai răbdare cu ceilalţi, să nu te necăjeşti, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbeşti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu eşti întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat, în drumul spre Hristos”.

“Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti des şi-atunci vei scăpa de toată frică şi ţi se vor tămădui toate rănile sufleteşti”.

“Te povăţuiesc să ai mereu dragoste pentru toţi. În primul rând dragoste apoi toate celelalte”.

“Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat”.

“Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie”.

“Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară”.

“Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi”.

“Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte”.

“Cu cât se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit şi chinuit de felurite lucruri. Trebuie să mergem la duhovnic de fiecare dată când ne chinuie ceva”.

“Să te spovedeşti periodic şi temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedeşti, nu te mântuieşti“.

“Hristos a înviat! Acesta este cel mai înalt înţeles al creştinismului”.

Sursă: MănăstireaSăraca

„Ce ar putea pricepe știința ta?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăţa sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spaţiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înţeleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeşte din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port şi este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, aşa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte şi priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu aşa şi priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

-         La Milos, mi-a răspuns el.

-         Mergi pentru prima oară?

-         Nu, sunt din insulă.

-         Aveţi apă pe insulă? Există vreo fântână?

-         Nu, nu avem apă pe insulă.

-         Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea roşietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

-         Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

-         Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

-         Da’ ce eşti din Milos, de ştii toate astea? îmi zise el.

-         Nu sunt din Milos şi vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

-         Cum poţi vedea aşa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

-         Ştii dealul acesta? îl întreb.

-         Îl ştiu, răspunse.

-         Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.

În acel moment, interlocutorul meu, ofiţer de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discuţia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel internaţional, redactor-şef al revistelor bisericeşti „Pantenos” şi „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credinţă ani de-a rândul viaţa Bisericii Ortodoxe”.

Aşadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

-         Ce-ţi spunea părintele?

-         Îmi spunea că nu este din Milos şi totuşi cunoştea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îşi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine şi apoi ne-am aşezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

-         Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

-         Nu. Acum vin pentru prima oară.

-         Nu mă cunoşti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

-         Dar tu mă cunoşti pe mine? l-am întrebat eu.

-         Nu te cunosc, dar ştiu că eşti pustnic.

-         De unde ştii? l-am întrebat.

-         Dar tu de unde ai ştiut că acolo se află o aşezare din antichitate? mă întreabă el.

-         Da’ ce, te luminează şi pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

-         Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuşi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din ştiinţa mea mi-am dat seama că eşti pustnic.

-         Dar ce ar putea pricepe ştiinţa ta? l-am întrebat.

-         Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o aşezare „din epoca primitivă”, zise el.

-         Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

          De atunci, Părintele Porfirie şi profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniţi de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovniceşti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vieţii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultăţii de Teologie. Părintele a venit şi s-a aşezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studenţilor într-o atmosferă de intensă emoţie.

Aşa cum am spus mai sus, sfinţii trăiesc stări suprafireşti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut şi Părintele Porfirie trăia astfel de experienţe în timpul cărora se anulau toate limitele spaţio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca şi cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaş veşniciei celei dumnezeieşti. 

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Mergi cu bine că în curând vei fi mamă!” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

În timpul unei alte excursii, la Kamena Vourla de astă dată, Părintele Porfirie a povestit fiilor săi duhovniceşti o altă întâmplare emoţionantă. Le-a povestit aşadar că, pe când era la policlinică, a cunoscut o femeie tânără care i-a spus că medicii nu-i mai dădeau nici o speranţă că, într-o bună zi, ar putea deveni mamă. Atunci părintele a încercat să îi pună el diagnosticul, iar după ce a binecuvântat-o, i-a spus: „Mergi cu bine, căci în curând vei fi mamă”. Aşa s-a şi întâmplat. După două luni a rămas însărcinată. Aşadar, îndată ce au ajuns la Kamena Vourla au vizitat-o şi pe femeia aceea, care i-a invitat la ea acasă, şi au făcut fotografii împreună cu fiica ei, acum în vârstă de treizeci de ani.

 (fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însuşi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însoţit de câţiva fii duhovniceşti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea şi Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinaţi la sosire de părintele Sinesie, preotul şi stareţul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emoţie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măreţie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o privelişte extraordinară şi tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le şuvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simţit durerea şi m-am întors înapoi.

Noi nu ştim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele. Parcă simţeau acest lucru…

Vedeţi voi, în locurile unde au trecut şi au vieţuit, Sfinţii şi-au deschis sufletele şi au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeşte proprietăţile sale [ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem nişte ace metalice cu un ştift obişnuit, nu am reuşi. Dacă însă am pune ştiftul pe un magnet, am putea atrage apoi şi acele metalice. Astfel a devenit şi ştiftul un magnet.

La fel se petrece şi cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinţi la răstimpuri. Ei şi-au deschis sufletele şi au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Şi, dacă ne gândim bine în acelaşi fel, chiar dacă nu simţim acest lucru, ne influenţează şi pe noi, cei aflaţi aici în acest moment. De aceea ne şi ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfinţit dumnezeiescul Har. Iar când mergeţi în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteţi sensibili, veţi simţi o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileşte să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simţi că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simţim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile şi cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi nişte sfinte moaşte atinse de Harul cel dumnezeiesc. Aşa l-am simţit atingându-l cu mâinile, dar şi în tot trupul meu. Îmi dau seama, simţind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit şi foarte emoţionat. Acolo în biserică am fost atât de mişcat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viaţa mea, o retrăiesc. Şi simt, povestind-o, bucurie şi entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simţită când s-a întâmplat acel lucru, ci puţin mai mică. Vedeţi doar cum m-am avântat acum şi vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am uşurinţa vorbirii. Pricepeţi ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Şi mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanţă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revoluţiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici şi căpetenii de oşti. Printre ierarhii pe care îi pomeneşte Părintele Porfirie se află şi Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le şi armele şi steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea şi împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munţi.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovniceşti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu alţii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omeneşti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Eu nu prea sunt dus la Biserică, dar mi s-a părut că se deschide cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Sfântul Bătrân cu darul străvederii şi al înaintevederii – aşa cum reiese dintr-o discuţie pe care am avut-o cu Bătrânul Paisie Aghioritul – ajutase foarte mult mai mulţi oameni, pe unii dintre ei îndepărtându-i de opţiuni şi de acţiuni care i-ar fi putut distruge. Datorită acestui har putea să distingă limpede anumite situaţii legate de persoane care îl vizitaseră sau aflate departe de el, chiar şi pe alte continente. Totodată avea capacitatea de a vedea care este starea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a altora. Putea diagnostica probleme psihologice şi boli psihice.

De asemenea ştia să analizeze programul genetic şi principiile ereditare ale oamenilor. Putea chiar să cerceteze gândurile oamenilor, toată evoluţia lor personală şi universul psihic subconştient. Cu ajutorul acestui dar simplu, având informaţii provenite „din cele de sus”, bătrânul intervenea în diferite moduri: le vorbea oamenilor sau tăcea, îi sfătuia, îi îndepărta, le dezvăluia, iar uneori, pur şi simplu îi cutremura! Aceasta este una dintre acţiunile de temelie ale părinţilor duhovniceşti, aşa cum învăţăm din Tradiţia Bisericii, acţiune prin care aceştia devin purtători ai Harului dumnezeiesc, care orânduieşte cele spre mântuirea oamenilor. Aşadar, când părinţii duhovniceşti sunt înştiinţaţi că fiul său duhovnicesc este pregătit şi că are o dispoziţie favorabilă, îi vorbesc, făcându-l să se cutremure, sau tac, punându-l pe gânduri. Întâmplarea următoare este povestită de domnişoara P. M., una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Porfirie:

„Într-o seară, în iarna lui 1978, îl aşteptam pe Părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când a ajuns şi a sunat la uşă, m-am dus să îi deschid. Bunicuţul era foarte vesel, ca întotdeauna. M-a binecuvântat şi a intrat în casă. Am remarcat că taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, aşa că am socotit că voia să-mi vorbească.

Când m-am apropiat de el, mi-a spus: „Spuneţi-mi doamnă cine este acest Bătrân? Ştiţi ce mi s-a întâmplat mai adineauri? Mi s-a părut că se deschide cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Eu nu sunt prea dus la biserică şi nu prea am treabă cu preoţii. Pur şi simplu l-am luat în maşină. Pe drum Bătrânul a început să-mi spună despre satul meu, despre familia mea şi despre problemele mele personale… Eu, să înnebunesc şi mai multe nu! Aşa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Spuneţi-mi cum l-aş mai putea întâlni pe acest preot? Aş vrea să merg la el…”.

Bătrânul Porfirie avea şi darul de a depăşi limitele percepţiei umane, care este mărginită, şi de a se deplasa în spaţiul atemporalului, în dimensiunea veşniciei, trăind stări şi evenimente ce se petrecuseră în trecut, chiar şi cu secole în urmă, sau întâmplări ce urmau să se petreacă în viitorul imediat sau îndepărtat.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Părintele Porfirie avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii şi al rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuţi şi toate însuşirile personalităţii sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit şi şi-a dezvoltat pe parcursul evoluţiei sale duhovniceşti, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea şi înaintevederea. I s-a întâmplat şi sfinţiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriţi şi mai nevoitori

Părinţi duhovniceşti ai Bisericii, care dobândiseră curăţia inimii. I s-au deschis orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtuţilor, aşa cum ne arată învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriţi”. Discernământul, una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, este un dar ce se dobândeşte doar prin multă rugăciune şi prin nevoinţă.

Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeşte despre virtutea discernământului ca artă şi ca virtute supremă. Aşadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: „La începători, discernământul este adevărata cunoaştere a lor înşile. Pentru medii, [discernământul] este o simţire a minţii, care deosebeşte fără greş. Binele adevărat de binele firii şi de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei desăvârşiţi [discernământul] este cunoaşterea pe care a dobândit-o din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din ceilalţi”. În general, discernământul este „cunoaşterea fără greş şi înţelegerea voinţei dumnezeieşti în tot ceasul, în tot locul şi în tot lucrul, [cunoaştere] pe care de obicei o au cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura. Discernământul înseamnă conştiinţă nepătată şi curăţie a simţurilor”.

Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evoluţia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveşte din lumea duhului care este caracterizat de două virtuţi de bază. Este vorba de ascultare şi de smerenie. Apoi, urmând evoluţia duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuţi duhovniceşti ale omului, şi anume la străvedere şi la înaintevedere: „din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă], înaintevederea”.

Aşadar, bătrânul Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toţi marii părinţi duhovniceşti, avea două daruri deosebite, darul străvederii şi pe cel al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale şi datorită ascetismului sfântului bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spaţio-temporale şi se ştergea graniţa dintre zidit şi nezidit.  În acest fel îşi împuţina slăbiciunile datorate simţurilor şi percepţiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să perceapă veşnicia lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Agioritul, înzestrat şi el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie şi despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.

Cuviosul Părinte era din fire un spirit mereu în mişcare, dornic de cunoaştere. De aceea căuta mereu să-şi lărgească orizontul de cunoştinţelor şi al experienţelor. Vorbea cu specialişti din diverse domenii, citea cărţi, cerceta mereu şi încerca să se apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele funcţionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendinţă de a învăţa mereu, principalele forţe care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale şi, mai ales, „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, aşa cum spunea el însuşi, căuta mereu să cunoască şi să trăiască experienţe noi, puternice şi unice. Aşa cum era şi firesc, înţelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate şi îi dădea „cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor şi prefacerile văzduhului; cursurile anilor şi rânduiala stelelor; firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 17-21).

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Ai fost acolo unde părintele Sotirios va ridica mănăstirea?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Altă întâmplare, la fel de minunată, povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul 1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America. Este vorba de părintele Spiridon. Aşadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc şi i-a spus: „Mâine la ora trei dimineaţa, ora Americii, te voi vizita. Dar să nu dormi. Să mă aştepţi”. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui Spiridon i s-a făcut Frig şi s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: „De ce dormi părinte Spiridon? Nu ţi-am spus că te voi vizita? Şi ca să mă crezi, priveşte, ţi-am lăsat uşa deschisă”. Privind spre uşă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg deschisă şi de aceea i se făcuse atât de frig!

Întotdeauna Părintele Porfirie folosea cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa şi pentru a-i sprijini sufleteşte pe fiii săi duhovniceşti. Aşa cum am spus, îşi înconjura fiii duhovniceşti, în toate clipele vieţii lor cu iubirea şi cu rugăciunile sale neîncetate. Iar când voia să obţină un rezultat mai însemnat sau să schimbe într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care ştia că este stăpânită de nelinişte, nestatornicie sau slăbiciune, îşi lăsa unul din daruri să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena noastră, domnişoara Popi M.:

„În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop misionar. Am stat acolo trei luni şi am lucrat ca misionară împreună cu grupuri de studenţi. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa    duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de studenţi, la distanţă de două ore de Seul.

Această tabără se află într-o regiune fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga şi în dreapta curge apă din belşug, nişte râuleţe care irigă toată regiunea. În partea din dreapta însă este şi mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat şi, ţinându-mi mâna cu afecţiune, m-a întrebat:

-   Ai fost acolo unde părintele  Sotirios va ridica mănăstirea?

Într-adevăr, în zona unde se afla tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!

Apoi Părintele a continuat:

-         Ai băut apă din râuleţul care curge în stânga? Ce frumos e! Desigur, râuleţul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de frumos ca celălalt.

Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am răspuns:

-         Părinte, îmi descrieţi totul atât de amănunţit şi cu atâta precizie, de parcă vă aflaţi chiar acum acolo şi le vedeţi toate înaintea ochilor!

-         Tare mai eşti nepricepută! Dar nu ştii că, deşi ai plecat, eu am fost tot timpul cu tine şi am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse drăgăstos părintele.

După câţiva ani, în 1985-1986 am plecat din nou în misiune în Coreea. Bunicuţul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo drept părinte duhovnicesc pe  de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna Bunicuţul m-a primit cu  afecţiune şi mi-a spus: „Bine ai venit! Ia spune-mi…”, începând să-mi descrie şi să-mi lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate. Înainte să apuc să deschid gura,  îmi spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!

-         Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde ştiţi toate aceste amănunte? l-am întrebat.

-         Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai aflat acolo departe. Am ştiut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci…, mi-a răspuns Bunicuţul, surâzând.

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalităţii sale harismatice. De exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însoţit de un grup de prieteni a făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea Bătrânul se bucura „cu bucurie negrăită şi preamărită” (I Petru 1,8).

Abia se împărtăşise. Îşi ridică mâinile spre cer şi spuse:

-   Astăzi sunt foarte mulţumit. În această clipă mă aflu în univers, dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.

Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotinţă şi se adresau unor oameni care îi erau foarte apropiaţi. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovniceşti: „Nu pot să vă explic aceste lucruri. Le înţelegeţi?”. Alteori însă spunea: „Spun doar ce îmi este îngăduit şi nimic altceva”. Tot părintele spunea: „Dar există şi nebunie… Ei, da, când înnebuneşte omul, atunci vorbeşte”. Cuviosul părinte, care trăia continuu în spaţiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de „nebunia întru Hristos”. Atunci vorbea şi spunea cuvinte neobişnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)