Dumnezeu e aproape, mă iubeşte!

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.

Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.

Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

Îndrăznește să înțelegi că te iubesc!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 219)

Sursa: Doxologia

Paul Gherasim despre artă, credință, tineri, dragoste şi jertfă

A vorbi despre domnul Paul Gherasim este un lucru anevoios, chiar şi pentru cine îl cunoaşte. Taina tăcerii şi a puţinătăţii vorbirii sale nu este atât legată de faptul că este un om al exprimării prin desen şi culoare, ci se datorează vieţuirii în simplitatea profunzimii. Mai jos sunt câteva cuvinte despre artă şi viaţă, despre trecut şi prezent, dar şi responsabilitate. Toate însă vorbesc despre cum trăieşte omul viaţa în Hristos şi cu semenii săi, din toate generaţiile, cu Adamul întreg.

Cum aţi ajuns la Hristos?

A durat, a fost un timp de mari încercări. Oamenii vorbesc despre artă ca şi cum arta ar fi o religie. La Hristos se ajunge printr-o viaţă întreagă de încercări. Suntem într-o vreme în care peste încercările personale au venit încercările lumii acesteia, prin care trecem toţi.

Paul Gherasim, Logos

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită

Cum vă aşezaţi acum în vocaţia picturii?

Astăzi pictura trece printr-o mare criză. Pictorii au fost întodeauna în fruntea schimbărilor, pentru că pictura începe încă din peşteri. Pictura înseamnă şi scriere, din pictură s-au născut semnele folosite în toate domeniile, pentru că oamenii au văzut mai întâi. Aşa se poate înţelege cum Dumnezeu l-a lăsat pe om să pună nume tuturor făpturilor: pentru că mai întâi omul a văzut şi după aceea a putut să caracterizeze fiecare făptură.

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită. Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumuseţe, ca poezie. Astăzi chipul omenesc este schimonosit. Este mult zgomot şi violenţă, chiar şi în pictură. Arta ca încercare este şi un mijloc de promovare a unei ideologii împotriva tradiţiei. E foarte greu să deosebeşti binele de rău. Nu înseamnă să descoperi numai contrariile. Contrariile adevărate nu sunt contrariile alb şi negru, ci e albul şi doar o pată pe alb, e începutul răului şi este greu de deosebit. E o pagină albă a conştiinţei pe care se aşează sufletul. Albul este lumina.

Ceea ce se întâmplă astăzi are în spate o istorie lungă, începând de la Renaştere, când omul nu a mai recunoscut măsura lui Dumnezeu în toate, ci a devenit el însuşi măsura.

Este de făcut o comparaţie în domeniul artei între tradiţia Bisericii Ortodoxe şi cea a Bisericii Catolice şi se vede cum, începând de la Renaştere, Biserica Catolică a fost îngăduitoare cu schimbările, s-a înstrăinat de dogmele şi de erminiile Bisericii. Aceste lucruri au evoluat până în zilele noastre. La noi, tradiţia picturii creştine s-a menţinut.

Acum, după model occidental s-au pus scaune în Biserică şi slăbiciunile oamenilor înclină unele către altele. Slujba se transformă într-un spectacol, cu aceste coruri pe voci, care sunt o urmare a secularizării. Cântarea bisericească se cunoaşte ca fiind adâncă, pentru că are o teologie, la fel ca şi icoana – despre care se vorbeşte prea mult. Trebuie lăsat să se vorbească, dar trebuie avut grija de a pătrunde printr-o simplitate adâncă. Prea mult vorbesc oamenii despre teologia icoanei şi despre cum să fie o icoană. Să ne gândim la începuturile icoanei. Primii creştini pictau câte un chip al Maicii Domnului într-o catacombă. Acolo era trăire şi nu o teologie pusă în tratate. Noi trebuie să revenim acolo, adică să cerem minţii să fie pregătită pentru a privi lucrurile în adâncul lor, pentru a avea din nou simplitatea lucrurilor, altfel ne pierdem în vâltoarea lumii de astăzi şi vorbim mult, dar sunt lucruri care trebuie tăcute. Ar trebui să vorbească tăcerea.

Paul Gherasim, Acuarelă şi purpură

Să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: Ajută-mă Doamne!

Vă rugăm să spuneţi un cuvânt către tineri.

Fiindcă mă întrebaţi despre tineri, vă spun că mă interesează ceea ce rămâne după mine. Viaţa este a lor de aici încolo. Noi trebuie să înţelegem încercările prin care trecem astăzi. Dacă le înţelegem, putem să vedem şi transparenţa unei vieţi personale, dar să plecăm de la „acum” – şi când spunem „acum” noi ne gândim şi la cei pe ale căror urme mergem. Noi suntem acum, dar suntem şi acum 2000 de ani pentru că plecăm de acolo. Dacă nu plecăm de acolo înseamnă că trăim într-o viaţă dezordonată a istoriei, deoarece acolo este începutul, Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am trăit şi am cunoscut oameni cu adevărat trăitori.

Puteţi să ne daţi câteva exemple?

Ioan Alexandru era unul dintre acei oameni care a ars până la capăt. Am mai cunoscut un alt poet, pe Daniel Turcea. S-a tipărit la Iaşi o carte cu ultimele lui versuri, care sunt rugăciuni. Părintele Dumitru Stăniloae spune că a fost cel mai însemnat poet creştin ortodox. A murit la 33 de ani. Eu sunt apropiat de poezie în sensul acesta creştin... poezia este un prag al teologiei.

Cum se poate întoarce omul la simplitatea despre care vorbeaţi mai devreme?

Să recunoşti că eşti limitat şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să ajungi la răspunsuri. Altfel, dacă nu ai ajuns să-ţi recunoşti limitele nu poţi să faci lucruri care să dea sens binelui şi frumosului. Nu e aşa cum ne închipuim noi: am ajuns artist, am învăţat şi acum tot ce fac eu e bun şi frumos. Ca să ajungi să-ţi dai seama cu adevărat unde te afli în experienţa ta trebuie să cauţi să înveţi toată viaţa. Viaţa este un studiu permanent, dar studiul acesta îl faci prin darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Împlinirea acelui dar cere o experienţă de o viaţă. Acest lucru se întâmplă ca să-ţi dai seama că atunci când înaintezi spre bine se cere să ai cunoştinţă de neajunsurile tale. Adică să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: „Ajută-mă Doamne! Nu pot mai mult!”. Dar pentru asta trebuie să-ţi dai seama că ai ajuns la un prag al neputinţei, deoarece dacă ai modele şi ai luat un model de urmat, acela te ajută să vezi cum stai tu faţă de modelul respectiv.

Cum îşi pot găsi tinerii modele în zilele noastre?

Prin grija de a nu greşi, dar şi prin conştiinţa că are de descoperit viaţa, care nu e aşa cum i se pare că este. Descoperi viaţa prin ceea ce vezi în lume şi prin faptele tale, dar trebuie să vezi cum stai şi tu, cu ce contribui la îmbunătăţirea lucrurilor, să fii un mic exemplu de trezire. Însă nu poţi să ajungi să spui că Dumnezeu este măsura în toate şi că numai prin voia Lui şi voinţa ta de a o primi ţi se descoperă calea, decât dacă ţi-ai recunoscut limitele.

Cum erau părinţii dumneavoastră?

Eu sunt dintr-un sat din preajma Sucevei. Acolo oamenii erau credincioşi. Bunicii nu ştiau carte, dar aveau o învăţătură mult mai adâncă. Ei ţineau foarte mult la cuvânt. Aţi auzit cum se vorbeşte astăzi? „Da, da, da, da…” Şi asta o spun şi oameni care au o învăţătură mai adâncă, chiar teologică. Vedeţi ce uşor se iau cuvintele acestea... din aer.

În lumea de astăzi în care se vorbeşte mult. Vorbesc şapte oameni unul peste altul, vorbesc repede, nici nu ai timp să auzi ce cuvinte au rostit. Un cuvânt este rezultatul unui gând clar, iar atunci când ai rostit un cuvânt trebuie să se simtă că l-ai gândit, că l-ai trăit. Îi transmiţi şi celuilalt putinţa de a respira şi de a trăi împreună cu tine întrebarea şi răspunsul. Să ne ferim să dăm sfaturi fără răspundere. E nevoie de multă grijă pentru că un sfat este un răspuns, iar un răspuns este o răspundere. Un ţăran când spunea un „da” era „DA”. Am auzit odată un bătrân vorbind cu un ţăran şi spunea: „Am zis odată da, nu repet cuvântul. Înseamnă să anulez ce am spus.”

Dragoste fără milă nu se poate

Sunt mulţi tineri în zilele noastre care nu se mai căsătoresc, sau se căsătoresc la vârste târzii, chiar şi dintre cei din Biserică. Care credeţi că este cauza şi cum se poate depăşi această situaţie?

Dacă oamenii nu mai au încredere unii în alţii şi dacă un cuvânt nu mai e cuvânt, totul devine o convenţie şi atunci tinerii trăiesc într-o nesiguranţă. Şi ce exemple pot lua tinerii când văd cu câtă uşurătate se calcă peste rânduielile vieţii adevărate. Cum se căsătoresc unii de şapte ori şi lasă mai apoi soţii cu copii, cum se prezintă la televizor sfidarea celor săraci prin cheltuirea unor sume imense pentru de către cei bogaţi pentru spectacole televizate. Mai este un lucru important: se ajunge să nu se mai înţeleagă cuvântul iubire. Spunea cineva: „Nu vreau să mă iubească din milă”. Păi, dacă nu te iubeşte din milă, devii un obiect care îţi place, apoi îl arunci şi iei altul, prin urmare, iubire fără milă nu există. Mila are un înţeles adânc de tot, uneori îi cerem şi lui Dumnezeu milă: ”Doamne ai milă”.

Ioan Alexandru atunci când se ruga cu familia, după ce termina rugăciunea spunea: ”Doamne, ai milă de neamul şi de ţara aceasta”. Atunci când te rogi ceri mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea înseamnă a fi prezent la durerea lumii, pentru că mila şi îndurarea au o legătură.

Paul Gherasim, Alfa şi Omega

Jertfa începe cu ceva aparent mărunt

Care este semnificaţia jertfei în viaţa omului?

Dumnezeu a rânduit toate atunci când a făcut lumea. A văzut că totul este frumos foarte şi a rânduit ca fiecare om să-şi aibă viaţa lui, care să cuprindă şi jerfa. Dumnezeu a rânduit ca fiecare să aibă un dar. Cuiva i-a dat o încercare mai grea, unuia prin artă, altuia prin ştiinţă, altuia prin filosofie. Ţăranul şi-a înţeles darul lui şi l-a împlinit, de aceea este un exemplu. Fiecare pe măsura credinţei şi a puterii lui.

Oamenii, în trecut, când aveau toţi câte ceva de făcut din ceea ce au învăţat şi moştenit de la înaintaşi, aveau un dar: să fii dascăl, tâmplar, pictor, pietrar, brutar, slujitor la altarul bisericii. Aşa era în trecut. Toţi îşi foloseau darurile prin meşteşuguri. Oamenii erau lăsaţi să slujească unii altora şi adesea dintre acei oameni au fost unii care au reuşit mai mult. Uneori lucrurile mici spun mai mult decât lucrurile care dau oamenilor sentimentul de a se înălţa.

Jertfa e de înţeles ca o urmare a darului pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi trebuie să cauţi să îndepărtezi gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor. Dumnezeu îndepărtează gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor, nu le cere oamenilor să se jertfească la fel ca primii creştini. Aceia au avut darul acesta, dar mai târziu au fost oameni ai Bisericii care s-au ferit să se ducă direct să devină martiri. Dumnezeu nu ne cere jertfa în forma asta, ci o hotărâre mică, la fel ca un dar al Său. Pentru oamenii care vorbesc de rău unii despre alţii, jertfa este faptul că îşi revin şi îşi dau seama că nu e bine să vorbeşti de rău pe cineva. Jertfa începe cu ceva aparent mărunt, Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, nu-i cere omului să-şi pună capul sub sabie. Despre cum se poate ajunge acolo rămâne o taină. Cine poate să vorbească? Noi trebuie să avem grijă şi când gândim şi când vorbim pentru că despre unele lucruri nu putem vorbi.

Spunea Părintele Sofian că vom da socoteală de fiecare cuvânt.

Pentru cuvânt vom da mare socoteală, chiar şi pentru gând. Pentru gând răspunzi în faţa lui Dumnezeu tot prin gând. Cu gândul nu e glumă.

Interviu realizat de Alexandra Nadane pentru Vremuri vechi şi noi

Dacă fiecare tânăr ar cunoaşte cât de mult îl iubeşte Hristos, n-ar mai deznădăjdui / Cuvinte pentru tineri

Sfântul Siluan Athonitul

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e lesnicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum norodul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeşte sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toate, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cunoască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Duhul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. împărăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pământ pe Duhul Sfânt?

Sursă: Blog - Sfântul Siluan Athonitul

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Comunitate prin iubire - Pr. Dumitru Stăniloae (I)

foto: Magdalena PALADA-NICOLAU (OrthPhoto)

Biserica noastră are potenţial condiţiile unei comuniuni perfecte şi de câte ori se găsesc credincioşi care îşi iau în serios chemarea lor de creştini duc la actualizarea acestei condiţii. Căci în cele spirituale, în lucrurile în care are un rol important şi voinţa, pe de o parte totul e dat, pe de alta totul e de realizat. Şi numai în măsura în care le realizăm, le cunoaştem prin experienţă (<<cu lucrul>>, cum zic bătrinii traducători ai cărţilor duhovniceşti). 

Omul, de exemplu, e o fiinţă raţională, dar pe de altă parte e o misiune a lui să se realizeze ca fiinţă raţională şi cunoaşte raţionalitatea numai în măsura în care s-a realizat ca atare. 

În acest fel înţelegem cum Biserica, pe de o parte e un dat perfect, o comuniune perfectă, pe de alta e misiunea noastră să o realizăm ca o asemenea comuniune. Ea e dată ca o comuniune perfectă virtual, întrucât are toate premisele, toate posibilităţile să se actualizeze prin eforturile noastre ca o asemenea comuniune. Hristos, spune Marcu Ascetul, e închis la Botez în adâncul insesizabil al fiinţei celor credincioşi, în inimă, şi se face cunoscut în conştiinţă, simţit în ea, prin lucrarea lor. 

Noi accentuăm foarte mult «ortodoxia» Bisericii, dar făcînd aceasta noi scoatem în relief numai premisele, acceptate de noi cu mintea, ale vieţii de comuniune. Rămâne însă în faţa noastră necontenit cerinţa de a desfăşura practic şi multiplu, într-un mod mereu mai deplin, «ortodoxia» afirmată, adevărul credinţei, datul revelaţiei şi al tradiţiei, într-o plenitudine mereu neterminată a comuniunii, adică misiunea de a dezvolta prin lucrarea noastră tot mai mult datul divin pentru noi.

Fragment din articolul “Comunitate prin iubire”, Pr. Dumitru Stăniloae, 1963.

"Alăptarea e Iubire" - Expoziţie de Cristina Nichituş Roncea, la Palatul Șuțu, în perioada 20 octombrie - 20 noiembrie 2015

Muzeul Municipiului Bucureşti găzduieşte în perioada 20 octombrie - 20 noiembrie 2015 expoziţia-eveniment "Alăptarea e Iubire", de Cristina Nichituş Roncea, fotografă care revine pe simezele Palatului Suţu, unde a mai fost prezentă şi cu foto-povestea "Precum în cer - Călătorie prin lumea ortodoxă românească". De data aceasta "Alăptarea e Iubire" iese în stradă, urmând ca în aer liber, pe gardul care înconjură clădirea istorică a Palatului Suţu, să prezinte publicului dragostea mamelor faţă de pruncii lor în 70 de fotografii şi mesaje. "Este o expoziţie-minune", o recomandă marea personalitate a culturii române Mariana Nicolesco. "Fotografiile Cristinei Nichituş Roncea au reuşit să demonstreze un adevăr tainic: copiii sunt îngeri!", afirmă profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie "Dimitrie Gusti" al Academiei Române despre imaginile din proiectul "Alăptarea e Iubire". La vernisajul expoziţiei, care va avea loc la Palatul Suţu din Piaţa Universităţii, str. I. C. Brătianu Nr. 2, marţi, 20 octombrie, la ora 18.00, participă, printre alţii, Peter Hurley, cunoscutul irlandez îndrăgostit de tradiţiile româneşti, biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, şi Mara Popescu, consultantă în alăptare şi totodată protagonistă a proiectului, împreună cu copiii săi.

Predica la Duminica a XIV-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat)

Evanghelia

Matei 22, 2-14

Împărăția cerurilor asemănatus-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit sa vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Și auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, și trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Pr. Ilie Cleopa - „Despre haina de nuntă”

Iubiţi credincioşi,

Pilda din Sfânta Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfântul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor.

Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).

Care sunt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sunt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).

Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întâi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpânul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi în al doilea rând, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: „Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16).

Care sunt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel? Acestea sunt toate faptele bune, care mai sunt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicând: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca şi care sunt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?

Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5) şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sârguinţă toată fapta bună.

La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfântul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu câinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11).

Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfântul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).

Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: „Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. În osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori” (Fapte 20,31). „De la iudei de cinci ori am luat câte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărâmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe râuri şi de la neamuri şi de la tâlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, până în ziua şi ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem bătuţi, suntem pribegi, ne ostenim lucrând cu mâinile; noastre, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura până azi” (II Corinteni 11, 25-27).

Iubiţi credincioşi,

Iată în ce fel şi prin câte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfântul Botez, mergem noi pe urma Sfântului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos?

Dacă am lua noi aminte la Sfânta Evanghelie câte a suferit Mântuitorul pentru noi, câte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cât de păcătoşi şi neputincioşi suntem şi cu câtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mântuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cât de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decât soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru, arătându-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicând: „Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5).

Acelaşi lucru învaţă şi Sfântul Pavel pe femeile creştine, zicând: „Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).

Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frânghie; în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmânt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).

Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina când va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).

Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pământesc sau a unui mare conducător de ţară, câtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă.

Dar noi când vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, câtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre?

Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?”. Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicând: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13).

Vai de noi, fraţilor, cât de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi câtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.

Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătând chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: „Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tângui şi cu dinţii lor vor scrâşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descântătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mâncătorii de sânge. Aceştia toţi şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit până la sfârşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).

Dumnezeiescul şi Sfântul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicând: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare... . Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12-15).

Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sunt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică!

În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mântuirea cea veşnică a sufletului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Până aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta câteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.

De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, când era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar când s-a pogorât pe pământ, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mânăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).

La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, când s-a pogorât din muntele Sinai cu Tablele legii: „Atât strălucea faţa lui Moise, încât toţi fiii lui Israel se înspăimântau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încât proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, până când intrau ei să grăiască cu dânsul” (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfântului apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, când vorbea către evrei (Fapte 6, 15).

Faţa Sfântului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfârşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: „Când vrea să se sfârşească acest mare cuvios părinte, şezând părinţii pustiului lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: Iată, Avva Antonie a venit! După puţin timp a zis: Iată ceata Apostolilor a venit! Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare şi s-au rugat lui bătrânii, zicând: Cu cine vorbeşti, părinte? El a zis: Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin! Îi zic lui bătrânii: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte! Şi le-a spus bătrânul: Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).

Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.

Zice Domnul în Sfânta Scriptură: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum.

Vedeţi cât de mare şi adâncă smerenie avea acest sfânt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună.

Bine a zis sfântul Isaac Sirul că: „Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfânt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfânta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23).

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos atât l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvântul Său Care a zis: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi „Cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).

Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus şi să ne silim cu toată sârguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvârşita smerenie. Amin.

Sursa: Doxologia

Postul, sensul şi desăvârşirea / Sensul vieţii

 

foto: Александр Хромеев (OrthPhoto)

„Iubirea romantică“ a devenit în zilele noastre unul dintre izvoarele principale prin care căutăm să ne alimentăm dorul nostru de sens, de desăvârşire. A devenit atât de încetăţenită această abordare, încât avem credinţa că ea este cea care ar trebui să stea la baza vieţii noastre de cuplu, la baza căsătoriei şi mai ales credem că este semnul unei căsnicii sănătoase, chiar după ani de convieţuire, şi spre asta tindem în visele noastre de viaţă fericită.

De la agape la iubirea hollywoodiană

În cartea sa, „We: Understanding the psychology of romantic love“, psihologul Robert A. Johnson atrage atenţia că dragostea romantică nu este doar o formă a dragostei, ea este un întreg pachet psihologic, o combinaţie de credinţe, idealuri, atitudini şi aşteptări. Aceste componente uneori contradictorii coexistă în mintea noastră inconştientă şi ne domină reacţiile şi comportamentele, fără ca noi să fim conştienţi de ele. Ea nu înseamnă numai a iubi pe cineva, ci şi a fi îndrăgostit. Johnson spune: „Când suntem îndrăgostiţi, credem că am găsit sensul ultim al vieţii ascuns în celălalt. Simţim că suntem compleţi, în sfârşit, că am găsit părţile lipsă din fiinţa noastră. Viaţa pare deodată împlinită, capătă o anume intensitate, ce ne ridică deasupra existenţei obişnuite. Pentru noi, acestea sunt semne sigure ale «iubirii adevărate». Pachetul acesta psihologic include şi o dorinţă inconştientă ca partenerul să ne ofere întotdeauna acest sentiment de intensitate şi extaz“. Dar, deşi încărcăm dragostea cu astfel de aşteptări, la o privire mai onestă am putea vedea că totuşi această abordare a iubirii romantice are neajunsurile ei, pentru că, spune autorul amintit, „în ciuda extazului pe care-l trăim atunci când suntem îndrăgostiţi, trăim în acelaşi timp profunde stări de singurătate, înstrăinare şi frustrare, aduse de inabilitatea noastră de a trăi o iubire ingenuă şi o relaţie asumată. De obicei, îl învinovăţim pe celălalt pentru căderea noastră. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care avem nevoie să ne schimbăm propria abordare pe care o avem faţă de noi şi faţă de celălalt.“

Dar, spune acelaşi autor, dacă înţelegem rădăcinile dragostei romantice, vom putea face din ea o cale spre autocunoaştere şi spre adevăratul sens al vieţii“. Aflăm astfel că, deşi a fost cunoscută dintotdeauna ca realitate, totuşi abia începând cu Evul Mediu ea s-a extins ca fenomen de masă. În antichitate, ca un corespondent al iubirii romantice era expresia dragostei dumnezeieşti şi era exprimată doar în simboluri religioase (agape, la greci). Pornind de la aceasta, o vedem apărută în Evul Mediu la început ca mitul lui Tristan şi al Isoldei, apoi în poemele trubadurilor, având ca model cavalerul ce venera o femeie - muza lui, simbolul frumuseţii şi perfecţiunii spirituale - superior dorinţelor sexuale ori aspectelor materiale. Idealul de perfecţiune pe care îl vedea la ea îl motiva să-şi cultive nobleţea, spiritul, rafinamentul, îl conducea deci la creştere spirituală. La începuturile ei, iubirea aceasta nici nu avea componenta sexuală; dragostea romantică era o experienţă internalizată a extazului spiritual, nu era plăcere sexuală. Era tocmai „agape“, proiectat de la Dumnezeu la om.

Coborâtă până în contemporaneitate, în nivelul experienţelor obişnuite, şi împletită cu viaţa materială cu consecinţele şi grijile ei, dragostea romantică, deşi rămasă ca un ideal, şi-a pierdut calitatea ei spirituală. Deşi o vedem mai mult sau mai puţin vulgarizat în toate filmele hollywoodiene şi tânjim după acea puritate primordială, deşi încă ne motivează să devenim mai buni, tocmai prin „împlinirea“ ei imediată la nivel fizic o vedem pierzându-se în zare ca Fata Morgana.

Alimentându-ne iubirea din Izvorul de Viaţă

Revenind la spaţiul nostru ortodox, putem spune că suntem binecuvântaţi din această perspectivă. Mai întâi, pentru că avem Taina Cununiei, prin care Hristos Însuşi ne încununează spre o relaţie plină „cu mărire şi cu cinste“, care îi invită pe cei doi soţi să-şi fie coroană unul altuia în El, să-şi fie imbold de creştere duhovnicească.

Apoi, întrucât fiecare post e o invitaţie la primenirea sufletului şi reînnoirea dragostei. Îndepărtându-ne de plăcerile trupeşti care ne vin prin simţuri, noi ne deschidem să primim iubirea lui Dumnezeu, ne rafinăm percepţia şi calitatea iubirii noastre. Suntem chemaţi şi mai mult să ne alimentăm iubirea din Izvorul de Viaţă, Care este Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea ce se iveşte din unele lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumina ei, sau ca un pârâu ce se naşte dintr-o ploaie, a cărui curgere încetează atunci când ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe Dumnezeu e ca un izvor ce ţâşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se opreşte (căci El singur este Izvorul iubirii) şi al cărui conţinut nu se va isprăvi niciodată.“

Postul este prilej de descoperire şi de trăire a acestei „iubiri romantice“ cu Dumnezeu, chiar dacă suntem căsătoriţi, este invitaţie de întoarcere de la pârâul puterilor noastre sufleteşti la bogăţia de trăire pe care o primim în Domnul. Ţinând rânduiala postului, suntem mai aproape de a-L vedea pe Dumnezeu ca veşnic Îndrăgostit de noi, pentru că, aşa cum spune părintele Alexander Schmemann, prin post ni se va „uşura inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica sete şi foame după comuniunea harică cu Dumnezeu“. Noi intrăm în post ca într-o „atmosferă“, „un climat“, pentru că „e mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă“.

Şi trecând prin această curăţire şi trăire a iubirii Lui, vom putea înţelege şi primi mai curat şi iubirea aproapelui şi vom vedea cum dragostea aceasta „romantică“, descărcată de conotaţiile postmoderne mai mult sau mai puţin realiste şi sănătoase, se reînnoieşte cu sensul ei originar şi va reînnoi toate relaţiile din viaţa noastră.

Sursă: Doxologia

Căsătoria nu se rezumă la un „Da” spus în faţa ofiţerului de stare civilă

de Brendan Malone, theleadingedgeblog.com

Azi de dimineaţă am fost intrigat de o discuţie din cadrul unei emisiuni de radio pe care soţia mea obişnuieşte să o urmărească în fiecare dimineaţă. Am fost atât de intrigat încât chiar mi-am întrerupt micul dejun la un moment dat ca să mă ridic şi să dau volumul mai tare.

Discuţia era despre iubire, iar ascultătorii erau îndemnaţi să sune în direct şi să spună cam ce cred ei că ar fi iubirea.

Unul dintre lucrurile care m-au surprins în mod plăcut a fost faptul că subiectul discuţiei a alunecat rapid de la flori şi cine romantice la o viziune a iubirii mai degrabă „centrată pe celălalt.” O viziune care presupune în primul rând urmărirea binelui persoanei iubite, nerămânând la stadiul de simplă experienţă mutual satisfăcătoare din punct de vedere sentimental.

Discuţia asta mi-a adus aminte de fapt de unul dintre cele mai folositoare daruri de nuntă pe care le-am primit de la cunoscuţii mei (vă mulţumesc Jacinta şi Stoppy!): cartea lui Gary Chapman, „Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-ţi exprimi faţă de partener implicarea trup şi suflet.” În această carte, Chapman ilustrează o schemă practică a iubirii şi afectivităţii bazate pe căutarea binelui celuilalt.

„Cele cinci limbaje ale iubirii” identifică cinci modalităţi diferite prin care oamenii îşi arată şi le place să primească iubirea şi afecţiunea de la persoana cu care se află într-o relaţie. Cartea îi încurajează pe partenerii de viaţă să observe care dintre cele cinci limbaje ale iubirii folosesc în cuplu şi să-şi adapteze gesturile de bunăvoinţă şi afecţiune în funcţie de acele limbaje.

Astfel, „Cele cinci limbaje ale iubirii” nu reprezintă o schemă menită doar a încuraja cuplurile căsătorite să caute binele reciproc, ci îi şi învaţă pe soţi cum să realizeze acest lucru în modul cel mai plăcut pentru partenerul de viaţă.

Cele cinci limbaje ale iubirii pe care Chapman le identifică sunt:

1. Cuvintele de încurajare

2. Calitatea timpului acordat

3. Primirea de daruri

4. Serviciile

5. Mângâierile fizice

Deşi la o primă vedere sfaturile lui Chapman ar putea părea desprinse dintr-o carte de duzină de tipul lui „ştii-că-poţi” să-ţi îmbunătăţeşti şi singur relaţia de cuplu, este extraordinar de benefic într-o căsnicie ca soţii să ştie care sunt cele mai potrivite şi eficace moduri în care îşi pot manifesta afecţiunea şi devotamentul reciproc.

Una dintre problemele de care soţii se vor ciocni cel mai des in viaţa de cuplu este ignoranţa în acest domeniu. Este uimitor cât de mult timp şi energie putem investi în a face nişte lucruri care, credem noi, îi arată persoanei iubite cât de mult o apreciem, pornind de la premisa greşită că ce ne place nouă i-ar plăcea şi ei. Ca pe urmă, să aflăm cu stupoare că soţul sau soţia nu pune atâta preţ pe acele lucruri care ne-ar face nouă plăcere!

Din emisiunea de la radio de azi de dimineaţă mi-am dat seama că unul dintre cele mai mari obstacole în calea fericirii de cuplu este o imagine falsă despre căsnicie care o reduce la nici mai mult nici mai puţin decât un aranjament romantic şi economic mutual satisfăcător între doi indivizi.

Dacă mai multe cupluri căsătorite ar percepe căsătoria ca pe un angajament pe viaţă, neîntrerupt şi exclusiv de a căuta binele celuilalt şi s-ar angaja în viaţa de familie pornind de la această premisă, atunci sunt absolut sigur că societatea însăşi s-ar schimba într-un mod radical.

Vedeţi voi, căsătoria nu se rezumă la un „da” spus în faţa ofiţerului de stare civilă. Ea presupune şi angajament.

În societatea modernă, există o percepţie generală asupra nunţii cum că ar reprezenta sfârşitul a ceva. Nunta nu mai este văzută ca un început al unei relaţii de angajament faţă de o altă persoană absolut unică; ca pe o relaţie complet diferită de orice altă relaţie cu o altă persoană în care ne-am fi putut implica vreodată.

Iar când vin în discuţie subiecte legate de căsnicii fericite, de obicei lumea discută foarte mult despre comunicare, sex şi compatibilitate, dar extrem de puţin despre importanţa recunoaşterii şi asumării unui angajament plin de altruism şi sacrificiu de sine pus în slujba căutării binelui partenerului nostru de viaţă.

Comunicarea, sexul ca la carte şi compatibilitatea sunt toate trei nişte roade care se dezvoltă pe ramurile copacului numit iubire altruistă. Şi totuşi, aceste roade sunt astăzi cel mai des prezentate ca fiind de o mai mare importanţă decât copacul însuşi sau chiar ca putând cumva să apară şi să aibă o existenţă separată de copac.

Aceste realităţi sunt foarte clar manifestate în disponibilitatea şi uşurinţa cu care societatea noastră acordă un acces cât mai facil la divorţ şi în mentalitatea multor oameni care cred că o căsătorie este doar o versiune de coabitare validată social. Apropo, mania divorţurilor a atins aşa nişte culmi încât unele state pun la dispoziţie o procedură de divorţ chiar şi partenerilor de cuplu care nici măcar nu şi-au asumat public vreun angajament reciproc.

Căsnicia nu este doar o simplă loterie şi nu se rezumă doar la a-ţi asuma un angajament verbal în faţa ofiţerului de stare civilă sau a unei feţe bisericeşti. O căsătorie reuşită apare când ne dăm seama că viaţa de cuplu este un angajament de a căuta binele soţului sau al soţiei şi la bine şi la greu în toate situaţiile pe care viaţa ni le va pune înainte.

Aşa că atunci când mai meditaţi asupra iubirii aduceţi-vă aminte că adevărata dragoste începe mereu cu o dorinţă de a căuta binele persoanei iubite.

Aaa, iar dacă sunteţi o persoană căsătorită în căutare de sfaturi practice care să vă ajute să vă menţineţi tare pe poziţii în angajamentul pe care vi l-aţi luat faţă de soţ sau soţie, ia încercaţi să vă retrageţi cinci minute în fiecare zi într-un loc în care să puteţi recapitula şi reflecta în linişte asupra angajamentelor pe care vi le-aţi asumat în ziua nunţii.

Modul în care gândim dă naştere cuvinte şi fapte. Iar cuvintele şi faptele noastre dau naştere la obiceiuri. Aşa că nu cred să existe o metodă mai bună de a vă întări obiceiul de a sta implicat în viaţa de cuplu, decât exerciţiul zilnic de a vă reaminti care a fost adevăratul angajament pe care vi l-aţi asumat faţă de partenerul de viaţă în ziua nunţii voastre.

Traducător: Gabriela Coşereanu

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

„Din nefericire pentru noi, raiul şi iadul nu depind de Dumnezeu” / Cuvinte despre bine şi rău

 

foto: соња р.(OrthPhoto)

„Nu, fraţilor, din nefericire pentru noi, raiul şi iadul nu depind de Dumnezeu. Dacă ar depinde de Dumnezeu, n-am avea de ce să ne temem. N-avem de ce să ne temem de Iubire. Dar nu depinde de Dumnezeu, depinde în întregime de noi,şi aceasta este toată tragedia. Dumnezeu vrea ca noi să fim după chipul Său, veşnic liberi. El ne respectă în chip absolut. Aceasta este iubirea. Fără respect, nu putem vorbi de iubire. Suntem oameni pentru că suntem liberi. Dacă n-am fi liberi, am fi animale inteligente, nu oameni. Dumnezeu nu îşi va retrage niciodată acest dar al libertăţii care ne face să fim ceea ce suntem. Adică vom fi întotdeauna ceea ce vrem să fim, prieteni sau duşmani ai lui Dumnezeu, şi nu există schimbare în sinea noastră cea mai adâncă.”

(Alexandros Kalomiros - Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului)