Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului)

Evanghelia

Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iuda şi pe fraţii lui. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar, iar Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram. Aram a născut pe Aminadav, Aminadav a născut pe Naason, iar Naason a născut pe Salmon. Salmon a născut pe Booz din Rahav; Booz a născut pe Obed din Rut; Obed a născut pe Iesei, iar Iesei a născut pe David împăratul. David împăratul a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia, iar Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram, iar Ioram a născut pe Ozia. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Ezechia. Ezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia, iar Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon. Iar după strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiil; Salatiil a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei din care s-a născut Iisus, care se cheamă Hristos. Deci, toate neamurile: de la Avraam până la David, sunt patrusprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon, sunt patrusprezece neamuri; şi de la mutarea în Babilon până la Hristos, sunt patrusprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost: după ce mama Sa, Maria, a fost logodită cu Iosif, şi înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că ea are în pântece din Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevoind să o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Pe când însă cugeta el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, căci Cel zămislit într-însa este din Duhul Sfânt. Ea va naşte fiu şi-I vei pune numele: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: iată Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi-i vor pune numele Emanuil, care înseamnă: Dumnezeu este cu noi. După ce s-a deşteptat din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe femeia sa. Dar n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său cel Unul-Născut, căruia I-a pus numele Iisus.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul - Hristos, mai înainte de a Se naște a lucrat pretutindeni, în păcat, în dreptate, pe pământ, în cer

După Avraam un alt strămoș este Isaac. Acesta a primit de voie să fie jertfit, cum i-a spus Dumnezeu tatălui lui, de aceea a și fost binecuvântat. Același lucru l-a primit și Hristos, să Se jertfească din ascultare față de Tatăl.

Alt strămoș este Iacov care înseamnă Israel, minte văzătoare de Dumnezeu. Este omul care are ochii vulturului duhovnicesc, Îl simte pe Dumnezeu, înțelege și contemplă tainele dumnezeirii. Cine însă i-a descoperit aceste taine? Hristos. El Însuși a pogorât de la Tatăl Lui și ne-a spus Cine este Tatăl ceresc. Prin urmare, ca și Isaac și Avraam, la fel și Iacov a fost preînchipuire a lui Hristos. A fost numit Israel ca să închipuie prin viața lui că înlăuntrul lui lucra Hristos Însuși. Iosif, fiul lui Iacov, în ciuda faptului că a fost vândut ca rob în Egipt, în final a salvat pe Israel. Același lucru a făcut și Hristos, a lăsat cerurile, S-a înstrăinat pe pământ, la noi, păcătoșii, ca să ne dăruiască cerul. Iosif așadar, a devenit mântuitor și a proorocit despre Hristos că va fi drept.

Este minunat cum lucrează Dumnezeu. Când evreii au devenit robi egiptenilor și sufereau, Moise i-a mântuit scoțându-i din Egipt. Iosif i-a pus în Egipt, Moise i-a scos din Egipt. Și cei doi și-au dat viața lor ca să fie în ei Hristos. De asemenea, Moise era legiuitor al Vechiului Testament, în timp ce Hristos al Noului Testament. Pe Moise l-a urmat Iisus, fiul lui Navi, care înseamnă mântuitor. Totuși Mântuitor prin excelență este Hristos. Așadar, Iisus al lui Navi era preînchipuire a lui Hristos. Alt strămoș care a îndurat multe este Iov care a preînchipuit patimile lui Hristos.

Să ne referim și la un alt nume, la Raav. Aceasta era o desfrânată închinătoare la idoli. Ce lucru măreț! Printre strămoșii lui Hristos nu erau numai oameni drepți, ci și păcătoși. Desfrânata Raav a devenit strămoașă a Preasfintei și a lui Hristos. Deși era desfrânată, Hristos nu a părăsit-o. Pe păcătos, pe vinovat, pe ucigaș, pe toți îi primește Dumnezeu când vor să slujească taina mântuirii și a Bisericii.

Mântuirea desfrânatei a devenit preînchipuire a mântuirii neamurilor de către Hristos, fiindcă neamurile săvârșiseră desfrânare duhovnicească. Părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu și au devenit închinători la idoli. O desfrânată, preînchipuire a lui Hristos! Cum le primește pe toate Dumnezeu! Abis este dragostea Lui!

În continuare, Roboam, Abia, Manase, Solomon și mulți alții regi și împărătese au devenit strămoși ai lui Hristos, deși erau păcătoși. Ajunseseră până la tartarul osândei, făcând păcate înfricoșătoare și închinări la idoli, Dumnezeu totuși i-a chemat și pe aceștia și i-a primit să slujească taina mântuirii și a Bisericii. Astfel au lucrat împreună și au contribuit și aceștia la dumnezeiasca iconomie. Prin urmare, Hristos, mai înainte de a Se naște a lucrat pretutindeni, în păcat, în dreptate, pe pământ, în cer.

Să trecem acum la David, cel mai bun și mai drag chip al lui Hristos. David a spus cele mai multe și mai inteligibile profeții despre Hristos.

Dacă vom citi viața proorocilor, vom vedea că Dumnezeu a spus unuia, lui Osea, să se însoare cu o desfrânată[1], altuia, lui Isaia, că îl vor tăia cu fierăstrăul iudeii, lui Ieremia că îl vor ucide. În robie, babilonienii l-au aruncat pe Daniel în groapa cu lei, pe cei trei tineri în cuptorul cu foc. Iona a căzut în mare, proorocul Ilie a urcat la cer. Toți erau preînchipuiri ale lui Hristos. Hristos era, este și va fi pretutindeni. Acesta este Cel ce Se naște și acum pentru noi din strămoși până la Ioachim și Ana, până la Iosif și Preasfânta.

 

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Os. 1, 2.

Traducere și adaptare: Laura Enache

Sursa: Doxologia

Omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, de veșnicie / Sensul vieții

Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Nașterea lui Hristos, petrecerea monahicească[1].

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Nașterea Domnului pe care începem să o prăznuim, întrețesută cu toate faptele vieții Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, creează un alt acoperământ. Prin întruparea Cuvântului s-a ascuns dumnezeirea, astfel încât lumina ei să nu orbească și să ardă neamul omenesc, fiindcă dumnezeirea este foc mistuitor[3] care arde toate, însă este și lumină. Nu se cuvenea ca oamenii să o cunoască de la început, fiindcă, venind Hristos la ale Sale, poporul Său cel bogat nu L-a recunoscut, ci L-a alungat ca pe un străin și necunoscut[4]. Cu adevărat, ca străin și necunoscut a intrat Hristos în viață, ca străin și necunoscut a fost condamnat și a ieșit din viață, precum țapul ispășitor[5]. Acest fapt mărturisește că omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lui cei de lut. Cine putea să înțeleagă că sub trupul lui Hristos se ascundea Dumnezeu? Nu a înțeles nici Preasfânta Lui Maică. Nu au înțeles-o nici apostolii, care au trăit în fiecare zi împreună cu El, și de multe ori se sminteau din cauza Lui.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial. Omul a fost făcut astfel din pricina păcatului, din pricina celei de-a doua nașteri a lui trupești, am spune, este astfel îmbrăcat în tunicile de piele, după ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, cea mai puternică trăire a lui este propria lui însingurare. Pretutindeni există inimi care trăiesc singure. Este posibil să le găsești chiar și acolo unde oamenii sunt împreună. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână în întregime un singuratic. Și aceasta pentru că nu poate trăi cu un Dumnezeu universal și veșnic.

Omul, prin urmare, s-a făcut pe sine dumnezeu, ca să trăiască în mizeria lui, în vremelnicia și accidentalitatea lui, în odihna pe care de fiecare dată și-o creează pentru sine: Astăzi va fi o bucurie, mâine, o rugăciune, poimâine o sărbătoare, răspoimâine un păcat și apoi altceva. Adică ceva care în același timp distrează și taie în bucăți viața lui, timpul lui, inima lui, voia lui – altceva voiește și altceva face –. Și în risipa timpului, își creează tovărășii ale singurătății lui. Astfel, singurătatea care seamănă cu o fiară atotdevoratoare, mistuie și distruge orice formă de odihnă și „dumnezeul”, cel ce se află pe pământ din pricina căderii lui, rămâne iarăși singur.

Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături lângă ei. Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim în fața Dumnezeului universal, în fața Celui care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc, în timp ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă la nașterea lui Hristos. Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Cateheză la Chinovia Ormiliei, 21. 12. 1980.

[2] Efes. 4, 13.

[3] Ieș. 4, 24; 9, 3.

[4] In. 1, 11.

[5] Levitic, 16, 7-10.

Sursa: Doxologia