Sensul educaţiei în viaţa cotidiană / Școala de Duminică

de Marta Grădinaru

 

Alegem astăzi să înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în orizontul unei cunoaşteri naturale?

Înainte de a răspunde a­cestor problematizări prin­tr-un exemplu concret, merită să acor­dăm atenţie unei definiţii de nu­­anţă, deşi incomplete, din Dic­ţionarul Explicativ asupra e­ducaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de tran­­smitere a experienţei de via­­ţă, a culturii către generaţii ti­nere, de influenţare sistema­ti­că şi conştientă a dezvoltării in­telectuale, morale sau fizice; bu­nă cuviinţă“2. Aşadar, între al­tele, educaţia este un dar pri­mit de la celălalt prin comuni­ca­­re. Şi totuşi ce intenţionează să ni se comunice? În acest dar tran­spare împărtăşirea unei în­ţelegeri unitare despre uimi­toa­­rea lume a numelor (sau de-nu­mirilor atribuite fiecărei făp­turi sau materii din uni­vers), împărtăşirea unei expe­ri­­enţe autentice, a unor taine poa­te încă neaccesate sau, din con­tră, probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care traversează în par­cursul său şi alcătuirea ini­mii. Căci şi cultura - vorbind des­pre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o în­căr­că­tu­ră profund spirituală. Şi ce în­seam­nă o nouă generaţie decât naş­terea din nou, ceea ce în lim­bajul evanghelic s-ar tradu­ce ca naşterea de sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?

Cultura care nu trece prin ini­mă nu poate fi dătătoare de via­ţă, ci obositoare; şi în acest sens riscă să devină un verita­bil chin câtă vreme nu este în­ţe­leasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fie­ca­re obicei cu adevărat tra­diţio­nal, inclusiv vestimentaţia, o­cu­­paţia, modul de a vorbi, de a re­­laţiona sau de a ne întâlni u­nii cu alţii, deci fiecare dintre a­ces­tea chiar este un simbol  viu, fas­cinant, deopotrivă  personal şi universal, care îşi revelează tai­na pe măsură ce este întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Ast­fel, în ultimă instanţă, lu­mea reprezintă „un transpa­rent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de pecetea Du­hului Sfânt, o lume care ne in­vită cu fiecare nouă picătură de cunoaştere la apropierea din­tre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin toate acestea la do­rirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui Dum­nezeu în viaţa noastră şi a uni­versului însuşit într-un mod, de asemeni, iubitor. În ce­le din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică o­mului... omul, iar prin om Dum­­nezeu ni Se comunică no­uă în iubirea Sa faţă de în­trea­ga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că Dumnezeu a dorit să ni Se îm­părtăşească în mod perso­nal, să Se lase atins de către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-vă­ză­toa­re (care vede  lucrurile în e­sen­ţ­a lor, întru adevăr). Însă toa­te aceste daruri sădite în fi­in­ţa noastră ca potenţial trebuie cultivate - adică să ne lă­săm educaţi6 pentru a dobândi în­ţelegerea lumii înconjură­toa­re, sesizarea Duhului care o în­no­bilează cu o frumuseţe şi o al­cătuire unică, şi conştientiza­rea vocaţiei noastre ca dimpre­u­nă-receptori ai bucuriei şi sfin­ţitori ai creaţiei, în tot de-a una, întru asemănarea Dum­ne­zeieştii Treimi.

Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite

Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şco­lară atât de prezentă în va­can­­ţă? Cum ar putea să devină e­ducaţia şcolară un interes viu, ex­tra-curricular (!), admis de bu­năvoie în viaţa copilului? Poa­te doar dacă am vedea în e­du­caţie o sursă inepuizabilă de pro­vocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de bucu­rie! Pe măsură ce cunoaştem lu­mea înconjurătoare, parcă de­prindem o nouă perspectivă a lucrurilor prin care vedem sen­sul fiecăruia şi tocmai în lu­m­i­na raţiunilor revelate, ne mi­nu­­năm şi ne bucurăm de a­ceas­tă nouă lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pen­tru că am început să o în­ţe­le­gem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iu­bim. Însă această lume a ine­di­tului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o cunoaş­te­re responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi, de fapt, după cum ne spun şi Sfin­ţii Părinţi, acesta este sensul cu­noaşterii, „vederea ade­vă­ra­tă este vederea duhovnicească a ­minţii şi ea constă în a te ui­mi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.

Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roa­de­­le educaţiei care îşi găsesc ex­­presia în explorarea univer­su­­lui dimprejurul său din do­rin­ţa de a atinge şi de a simţi pli­nătatea vieţii care face să vi­bre­­ze într-un mod absolut unic pâ­nă şi cele mai mici detalii ale ma­teriei. Aşadar, prin educaţie, o­mul învaţă să vadă dincolo de si­lueta fizică a lucrurilor, adică în­vaţă să citească natura şi să re­laţioneze cu ea. În acest sens ni se pare foarte edificator sis­te­­mul educaţional finlandez - si­tuat în topul ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat mo­delul comprehensiv de şcoa­lă, unde copiii cu vârste cu­prin­se între 7 şi 15 ani petrec timpul împreună, fără diferenţe de ni­vel între clase (adică nu exis­tă criterii comparative gen „cla­se de elită şi clase slabe“). Şi a­ceas­tă abordare a pedagogiei es­te posibilă din cel puţin două mo­tive: contextul cultural al po­porului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra edu­ca­ţiei şcolare actuale8 - şi o „cul­tu­­ră“ a educaţiei9 care face din ar­ta de a preda o adevărată ca­ri­eră asumată cu toată dărui­rea de sine. De aceea, există o com­petiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pen­tru că acesta reprezintă sta­tutul cel mai onorabil (ca per­cepţie civică, nu ca salariu) la nivel naţional, în virtutea u­nei pregătiri foarte exigente în sta­re să facă faţă atribuţiilor spe­cifice pe care le adresează fie­cărui tânăr în parte ca unuia ce are şanse egale de a primi o e­ducaţie de calitate10. Iar când spu­nem model comprehensiv ne referim la o şcoală concen­tra­­tă pe practică, pe experi­men­­tări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile funda­men­tale, dar şi simţul cunoaş­te­rii, al unei curiozităţi spre par­ticiparea la viaţa naturii, să de­vină creativi şi să înveţe să se exprime prin darurile perso­na­le (ceea ce explică curricula in­dividualizată). Şi credem că es­te foarte firesc ca profesia de pe­dagog să fie mai presus decât cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să re­facă un echilibru iniţial, pro­fe­­sorul devine co-participant la for­marea unui om. Ceea ce de­vi­ne o lucrare cu adevărat dum­nezeiască, în duhul tradi­ţi­ei neptice - „mintea omului nu nu­mai că rezideşte prin cuvânt su­fletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sa­le“11.

Note: 

1 ‑Cele mai multe definiţii a­tri­buie educaţiei o notă de social, cel mult moral, fără a aminti de a­xul central al acesteia şi fi­na­li­ta­tea, de fapt - „cultura du­hu­lui“.

2 ‑http://dexon­line.ro/de­fi­ni­tie/e­du­catie
3 ‑În-mânarea, tradus ad litte­ram, este ceva dat prin mână, ce­ea ce arată caracterul absolut personal.
4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a ce­lui care oferă şi a celui care pri­­meşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mi­­trop. Antonie Bloom), în sen­sul în care se împărtăşeşte (re­ci­proc) în perspectiva unui per­ma­nent răspuns creator, vir­tu­al.
5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stă­niloae în „7 dimineţi cu pă­rin­te­le Stăniloae“, convorbiri re­a­li­za­­te de Sorin Dumitrescu, Ed. A­­nastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.
6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Pă­rinţi, că Dumnezeu Se lasă cu­noscut numai şi numai prin sme­renia omului, în timp ce cu­noaşterea prin sine, auto­su­fi­­cientă, prezintă o cunoaştere dis­torsionată a lumii, opacă tai­nelor dumnezeieşti.
7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, a­pud mitrop. Hierotheos Vla­chos, Psihoterapia Ortodoxă. Şti­inţa Sfinţilor Părinţi, Ed. În­vierea, Timişoara, 1998, p. 49.
8 ‑http://www.guar­di­an.co.uk/tea­cher-network/teacher-blog/2012/apr/09...
9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_219...
10 ‑http://www.nyti­mes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing...
11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mi­trop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.

Sursă: Ziarul Lumina

Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna despre provocările lumii actuale / Şcoala de Duminică

"Noi acum trăim din punct de vedere duhovnicesc ca și cum am trăi într-un spațiu, într-un loc în care este un cutremur continuu. Cutremurele ne sperie foarte tare, durează 7-10 secunde, iar dacă durează 2 minute și au o mare intensitate, aproape nu mai rămâne nicio clădire în picioare. Din păcate, în vremea noastră, din punct de vedere duhovnicesc este un cutremur care durează de multe decenii și cunoaște grade de intensitate din ce în ce mai ridicate. Atât de greu ne ținem echilibru într-un cutremur fizic, dar și mai greu ne ținem echilibru într-un cutremur duhovnicesc, în care temeliile pe care strămoșii noștri și-au clădit viața au fost negate, au fost răstălmăcite, au fost atacate, au fost ponegrite. Un tânăr dacă aude că Biserica este ponegrită, crede, căci el nu cunoaște Istoria Bisericii, ca să se uite cât a făcut Biserica pentru istoria țării, cât a făcut Biserica pentru a apăra țara, cât a făcut Biserica pentru educație.

În momentul în care credința este atacată și se încearcă extirparea ei din sânul unei comunități, atunci și cultura acelei comunități va cunoaște o dezagregare foarte puternică: se vor pierde repere, se vor distruge modele, va fi un fel de talmeș-balmeș, în care nu va mai putea spune nimeni dacă este mai importantă o statuie sau cel care a luat un ciocan și a sfărâmat-o în bucăți. Dacă omul nu mai crede în relația cu Dumnezeu ca într-un absolut al vieții, atunci tot ce ține de normă, de reper, de model va dispărea. Totul va deveni posibil, așa cum spunea și Dostoievski: „Pentru cine nu crede în Dumnezeu, totul devine posibil”, pentru că nu mai are noțiunea de bine și de rău.

Cine se raportează, se leagă de Hristos ca Dumnezeu adevărat, ca Om adevărat, ca Cel după care a fost făcut omul, ca Cel care a creat omul, acela are tot timpul în fața ochilor cum se poate să fii om cu adevărat. Fără de El noi nu putem să știm cum arată un om. Constantin Noica spunea că nu se vorbește niciunde mai mult despre om decât acolo unde se vorbește despre Dumnezeu, pentru că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Dacă nu mai are în vedere acest chip al lui Dumnezeu și crede, bunăoară, că se trage din maimuță, se va comporta în chip firesc ca o maimuță. Ori omul nu este făcut deloc pentru așa ceva. Omul este făcut pentru a cunoaște slava lui Dumnezeu.

Cred că aceasta este ceea ce avem noi de făcut astăzi:  să ne uităm către Hristos, la ce a făcut el, ce ne-a spus să facem, să încercăm să urmăm ce ne-a spus să facem și atunci vom simți noi înșine acel cuvânt – că Adevărul ne va face liberi."

Părintele Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna

„Sunteţi un cuplu norocos” a fost răspunsul primit de o mamă ce urma să nască un copil cu sindrom Down

Glennon

de Nancy Flandra

 

Glennon, făcuse deja o ecografie cu primul copil, atunci când medicii au descoperit „câteva aspecte”. Fiind îngrijorată de situaţia copilului, temându-se pentru viaţa lui, ea a aşteptat cu nerăbdare ca medicul să-i spună ce se întâmplă. În timp ce aștepta, îşi dorea cu toată puterea ca micuţul să trăiască.

Doctorul a continuat să o informeze că băieţelul ei are un chist mare pe creier și o formaţiune ecogenă pe inimă. În plus, gâtul avea, în urma măsurătorilor, o grosime mare. După ce i-a mai examinat copilul câteva minute, medicul a părăsit camera, spunând că va reveni în scurt timp . Când în sfârşit s-a întors, a anunţat familia că fiecare dintre aceste probleme în sine poate fi un indicator al sindromului Down, dar luate împreună, atestă prezenta foarte probabilă a sindromului Down. 

Glennon scrie pe blogul ei despre acest moment: „Ne-am zâmbit unul altuia. Am respirat uşuraţi, mulţumind Domnului. Copilul nostru nu va muri. Copilul nostru are sindromul Down. Sindromul Down. Desigur, m-am gândit. Desigur.”

Experiența pe care Glennon a acumulat-o în ceea ce priveşte copiii cu sindrom Down i-a dovedit cât de remarcabilă și plină de bucurie poate fi viața lor. Începând de la copiii olimpici cu probleme speciale pe care îi asistase în perioada şcolii generale, până la Lucy, fata cu sindrom Down care i-a făcut o primire călduroasă în biserică, Glennon a avut mereu un loc rezervat în inima ei pentru persoanele acestea, dezavantajate. Aşadar, atunci când doctorul a anunţat-o că, probabil, copilul ei prezintă sindromul Down, Glennon a fost mai mult decât ușurată. De fapt, ea a avut un sentiment special.

Pregătindu-se pentru viaţa alături de un copil cu sindromul Down, Glennon și soțul ei, Craig, au consultat câţiva medici pediatri, în încercarea de a găsi un medic cu experienţă în problema copiilor cu acest sindrom. Glennon își amintește:

„Noi [ ... ] am ales [acest medic], care ne-a oprit în timpul discuţiei și a spus: <<Ştiţi, printre familiile de care mă ocup, nu există nici măcar una care să nu vă spună că acest copil al lor cu sindrom Down le-a schimbat viaţa în modul cel mai bun cu putinţă. Acești copii îţi dau viaţa peste cap în cele mai importante aspecte, iar cei mai mulţi dintre noi nu profită de oportunităţi pentru a-şi schimba viaţa. Există provocări - da - dar aceste provocări devin neglijabile în comparaţie cu plinătatea noii vieți pe care o veţi avea, a noii perspective de viaţă. Sunteți un cuplu norocos.>>"

Cele mai multe povești pe care le auzim în legătură cu diagnosticarea unui copil cu acest sindrom, nu includ cuvintele „sentiment de uşurare” și „norocos”. Cele mai multe povești sunt pline de tristețe, negare și în cele din urmă, fie de acceptare, fie avort . Dar nu şi povestea lui Glennon.

Când Glennon a intrat în travaliu cu băieţelul ei, pe nume Chase, anticipase deja cu nerăbdare prima sa întâlnire cu fiul ei. A plâns, l-a îngrijit, a râs. Apoi medicul pediatru de gardă a supus copilul unor teste din care a rezultat ca Chase este perfect sănătos. Confuză, Glennon l-a întrebat dacă micuţul nu prezintă cumva sindromul Down. Doctorul a răspuns NU.

Neobţinând copilul la care se aștepta, Glennon a trăit un sentiment de pierdere. Chiar și astăzi, peste un deceniu mai târziu, ea se întreabă de ce s-au întâmplat toate acestea. Despre copiii cu sindromul Down, Glennon spune :

„Știu că de la aceşti copii avem de învăţat lucruri esenţiale. Noi, cei care suntem atât de ocupaţi să finalizăm lucruri importante şi ei, cei care par să știe sigur ceea ce este cu adevărat important în viaţă şi ce nu. Eu cred că sunt nişte Mici Profesori dacă îi privim cu atenţie şi le oferim timpul nostru. [ ... ] Eu cred că ei ne dăruiesc ceva special, de care lumea are cu adevărat nevoie: atenție la detalii, bucurie chiar lipsită de sens, acceptare și iubire pentru toți.

Dacă şi ceilalţi oameni ar percepe persoanele cu sindromul Down în acest fel...

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Elena Jurcă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Modelul occidental de societate nu poate face față noilor provocări ale istoriei

Moscova, 07 ianuarie

Într-un interviu din data de 7 ianuarie, Şeful Departamentului Sinodal pentru Relaţii Biserică-Societate al Rusiei, Protopopul Vsevolod Chaplin a afirmat că modelul de ordine socială al civilizaţiei occidentale devine din ce în ce mai marginal, fiind împărtăşit doar de o minoritate de oameni din întreaga lume, nemaiputând face faţă provocărilor moderne.

El a spus că „unii reprezentanți ai civilizației occidentale încearcă să impună alegerea lor prin forță, dar multe națiuni învaţă treptat să reziste asta.”

„Anumiţi reprezentanți ai civilizației islamice, de asemenea, depun eforturi pentru dominația globală prin forță. Vedem astfel de dovezi în întreaga lume. Uneori aceştia acționează nu mai puţin meșteșugit decât 'ulii' din Vest care încearcă să folosească forța sau propaganda puternică sau promisiuni, în funcție de circumstanțe”, a mai declarat părintele Vsevolod.

El este de părere că răspunsurile la aceste provocări ar trebui să fie uneori militare, uneori date de abordări teoretice, de exemplu în cazul în care este vorba despre interpretarea Islamului care garantează​ ​pacea națiunilor pentru secolele care vor veni și care o garantează în prezent.”

El nu a exclus faptul ca acest secol să cunoască conflicte majore care săr implice arme de distrugere în masă.

Sursă: Drum european

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Argentina – violenţe incredibile ale militanţilor pro-avort împotriva tinerilor catolici

de Serghei Hudiev, 9 decembrie 2013

În data de 24 noiembrie 2013, în oraşul argentinian San-Huan, un grup de feministe şi activişti homosexuali au atacat catedrala Sfântului Ioan Botezătorul. Tinerii enoriaşi ai catedralei au format un lanţ viu ca să-şi protejeze biserica de la distrugere şi profanare.

Atacatorii i-au scuipat pe tineri, i-au lovit, şi-au bătut joc de ei vopsindu-le feţele şi au avut un comportament indecent şi sfidător. Tinerii nu au reacţionat la provocări şi au continuat să se roage.

Imaginile postate pe internet sunt destul de şocante.

Desigur, huliganii şi extremiştii pot activa sub steaguri diferite. Există desigur şi huligani „ortodocşi” care aruncă cu ouă stricate sau care fac lucruri indecente. Însă dacă ar fi vorba doar despre câţiva huligani cărora colegii din tabăra ideologică le-ar aplica pe loc mustrarea cuvenită, am putea spune: da, se mai întâmplă, aceasta nu caracterizează nicidecum în întregime curentul lor ideologic, în numele căruia ei vor să se manifeste. Dar pe înregistrările video vedem nu doar câţiva huligani, şi nici un grup mic, ci o mulţime foarte mare.

În cercurile creștine acţiunile individuale de huliganism sunt condamnate în modul cel mai hotărât. Puteţi uşor găsi în mass-media şi pe bloguri discursurile persoanelor laice şi ale preoţilor, care spun: aşa nu se poate, acest lucru este în contradicţie cu credinţa noastră.

În mediile liberale nu s-a prea vorbit despre atacul asupra bisericii, acesta fiind în mare parte muşamalizat – publicaţiile şi autorii liberali din toată lumea pur şi simplu prefăcându-se că nimic nu s-a întâmplat. Iar dacă se încearcă să li se atragă atenţia (aşa cum a încercat şi autorul acestui articol), reacţia va varia între o negare oarbă: „Este o înregistrare veche. Acolo e scris homosexuali, dar de fapt sunt feministe. E scris feministe, dar de fapt sunt adversarii avorturilor. Şi nu şapte mii, ci doar cinci sute. Şi în general sunt minciuni, minciuni, minciuni”, pînă la mustrarea: „Dar ştiţi că în Argentina femeile sunt lipsite de dreptul la avort? Şi vina este a Bisericii Catolice. Da, comportamentul acestor femei este greu de aprobat, dar putem înţelege furia lor.”

Deci, avem de a face cu un comportament care în mediul acesta nu spunem că este total aprobat, dar cel puţin este tolerat. Mai mult decât atât, astfel de atacuri masive sunt tradiţionale. În Argentina atacurile asupra bisericelor catolice au avut loc nu doar o singură dată – de aceea unii afirmau că evenimentul este mai vechi. Un atac asemănător a avut loc în august 2008, iar în 2012 unul similar s-a petrecut în oraşul Posadas. Atunci, în lanţul uman care se opunea distrugerii bisericii stăteau laolaltă tineri, bătrâni, femei. Catolicii au fost bătuţi şi au fost vopsiţi în zona inghinală cu nişte lichide (toate acestea se văd în înregistrare). Poate de aceea, anul acesta, în lanţul uman au fost puşi doar bărbaţi tineri. De asemenea, actele de vandalism ale militanţilor homosexuali şi ale feministelor contra bisericilor sau a reprezentanţilor bisericii – mai ales dacă e vorba de catolici – care au loc în USA şi Europa Occidentală nu mai şochează pe nimeni.

Nu putem să nu admirăm curajul şi rezistanţa tinerilor credincioşi catolici ce au dat dovadă de o uimitoare combinaţie de blândeţe şi fermitate, răspunzând la toate abuzurile morale şi fizice prin rugăciune permanentă.

Şi de aici avem ce învăţa. Aşa cum mărturisesc mulţi comentatori creștini, ei n-ar fi rezistat şi ar fi intrat în luptă. Desigur, dacă ar fi reacţionat astfel, cu siguranţă evenimentele ar fi avut parte de o amplă descriere în presa liberală: „Fanaticii sângeroşi le bat pe femeile lipsite de apărare!” De altfel, scopul unor astfel de acţiuni este acela de a provoca o reacţie violentă. Pe imaginile filmate se văd luminiţele a zeci de celulare care filmează, fără îndoială printre ei aflându-se şi cameramani mai profesionişti. Orice lovitură de răspuns, orice mişcare agresivă a vreunuia dintre apărătorii bisericii ar fi fost imediat prezentate în persperctiva dorită şi apoi postate pe primele pagini ale mijloacelor de informare.

Da, trebuie să învăţăm să fim calmi şi rezistenţi atât în acţiuni cât şi în cuvinte. Da, suntem angajaţi într-o luptă spirituală, iar la război emoţiile nu sunt permise. La război este permisă doar disciplina.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Dorin Baltag

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

EVANGHELIA

 LUCA 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.

 

Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos întâlneşte un demonizat, un om posedat sau stăpânit totalmente de diavol. Reacţiile omului respectiv erau pe măsură, erau diavoleşti să spunem. Vreau să vă întreb, pentru început, astăzi ne întâlnim mai rar, sau, poate, unii chiar nu au văzut oameni posedaţi, deşi există; ce se întâmplă cu acel om? Cum a trăit el, ca să ajungă să fie stăpânit total de diavol? Toţi avem gesturi sau gânduri, le-am putea spune demonice, dar ele apar şi dispar din viaţa noastră. Demonizatul este stăpânit în cea mai mare parte a vieţii sale de diavol. Ce s-a întâmplat, ca să ajungă în această stare?

Pr. Coman: Cred că ar trebui, înainte de orice, să lămurim un pic ce este diavolul şi diavolesc, sau demonic. Diavolul este o conştiinţă, care în mod deplin şi desăvârşit se plasează potrivnic lui Dumnezeu şi, în consecinţă, potrivnic vieţii, potrivnic a tot ceea ce este pozitiv.

R. Rădulescu: Are vreun scop? Este o împotrivire gratuită sau…

Pr. Coman: Diavolul nu este dintru început şi, în consecinţă, nu are un scop final raţional. Este o chestiune de interval. Dumnezeieştile Scripturi ne spun că diavolii sunt îngeri căzuţi. Răul aşadar nu este un principiu, ci este o pervertire a binelui, o cădere, o deviere. Pervertirea totală a binelui este diavolul. Este o conştiinţă întru totul potrivnică vieţii, potrivnică binelui. De aceea i se mai spune şi Potrivnicul. Răul nu are logică!

Ca să revenim la întrebarea dumneavoastră, ce trebuie să fi făcut cineva, ca să ajungă să fie posedat de diavol?

Ajunge să fie stăpânit de diavol cineva care cedează propria stăpânire asupra sinelui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu stăpânire de sine. Este suveran! Putem face unele asocieri care ne sunt la îndemână, le-aţi sugerat şi dumneavoastră în întrebare. De exemplu, stăpânirea de patimi. Cineva poate fi stăpânit de lăcomie, de patima lăcomiei. Sau, un exemplu mai accesibil experienţei tuturor: omul ajunge să fi stăpânit de băutură, dependent de băutură, alcoolic. Patimile sunt nenumărate şi cu puţină onestitate le putem identifica chiar la noi înşine. Cum se manifestă? Nu ne putem stăpâni în faţă provocării patimii respective. Nu mai funcţionează şi nu mai activează propria stăpânire de sine.

Omul este chemat să fie stăpân pe sine, să se controleze, să-şi gestioneze conştient toate impulsurile, toate intenţiile, toate faptele şi toate gândurile, adică să le conducă spre împlinirea rostului sau, spre împlinirea sensului propriei existenţe, să le dea tuturor o finalitatea pozitivă, constructivă, nu distrugătoare. Când nu se mai poate stăpâni, când nu-şi mai poate stăpâni impulsurile, omul este vizibil sub stăpânire străină, sub stăpânirea unui lucru rău. Dacă înţelegem ce înseamnă stăpânirea omului de o patimă sau alta, ne putem imagina ce înseamnă stăpânirea totală de rău. În cazul patimilor mai rămâne în om conştiinţa că ceea ce face este rău şi distructiv pentru propria viaţă. Stăpânirea de demoni presupune cedarea şi la nivelul conştiinţei. Părinţii Bisericii nu vorbeau despre lăcomie sau desfrânare sau lenevire ci despre duhul lăcomiei sau duhul desfrânării sau duhul lenevirii. Este uşor de înţeles de ce.

Cu puţină cercetare de sine, putem şi noi să observăm că la originea acestor patimi stau anumite stări sau intenţii ascunse, latente, care atunci când prind prilejul se manifestă irezistibil. Este regretabil că s-a renunţat la această cultură duhovnicească, cultură a vieţii la nivelul duhurilor, dacă vreţi, evident sub presiunea unei culturi materialiste şi raţionaliste. S-a creditat ideea că răul vine de la trup, de la nevoile şi de la poftele trupului. Are Sfântul Pavel un cuvânt relevant pentru cele spuse aici:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6,12).

Chiar în acest context Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva diavolului, arătând care sunt armele cu care se poate lupta împotriva acestuia:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului… Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11-17)

Adevărul, dreptatea, pacea, credinţă, mântuirea, cuvântul lui Dumnezeu sunt arme duhovniceşti (adică nemateriale) împotriva duhurilor rele. Teologia academică însăşi vorbeşte prea puţin – ca să nu spun aproape deloc – despre nivelul duhovnicesc al existenţei umane, de mecanismele vieţii duhovniceşti. O consecinţă a acestei tăceri este lipsa temelor despre diavol şi duhurile rele din preocupările sale. Se spune că cea mai mare biruinţă a diavolului este să-l convingă pe om că nu există diavol.

Postura de posedat de diavol începe cu aceste stăpâniri sau împătimiri, cu prezenţa patimilor înlăuntrul nostru, este anticipată de către acestea. Un mare teolog şi filosof grec al veacului XX-lea, Nikolaos Matsoukas a scris un tratat de demonologie. Câteva din cărţile sale au fost traduse în limba romana – inclusiv acest tratat de demonologie – şi publicate la Editura Bizantină. Este cam singurul teolog ortodox preocupat de demonologie, în spaţiul răsăritean, cel puţin în epoca modernă şi contemporană. Matsoukas sugerează şi insistă foarte mult asupra contribuţiei noastre la săvârşirea răului în propria noastră existenţă, la „invitarea” demonului să se sălăşluiască în noi. Sigur, altceva este răul provocat de noi şi altceva este diavolul. Diavolul este un rău personalizat. Conlucrarea cu el presupune un pact. Cel posedat, să spunem, din cauza lui sau din cauza părinţilor sau din cauze necunoscute, ajunge la un oarecare pact cu diavolul. Diavolul nu are putere asupra cuiva, dacă respectivul nu-i face loc, nu consimte.

Am avut o experienţă, ca duhovnic, cu un taximetrist, care mi-a relatat cum, plecând de la un simplu joc, a ajuns să fie stăpânit de diavol. Din această cauză a ajuns, de fapt, la mine la biserică. Stătea în maşină şi aşteptă clienţi, ca orice taximetrist. Uneori veneau, alteori nu veneau… De unde până unde, i-a venit în gând să facă un pact cu diavolul, ca să-i aducă clienţi. Dacă vă puteţi închipui!? De unde gândul acesta?! Noi, ca teologi şi preoţi, spunem că însuşi diavolul i-a strecurat în gând această provocare. Şi a început glumind în sinea sa: „Bine mă, trimite-mi clienţi!” Şi au început să-i vină clienţi. Nu avea clienţi a doua zi, zicea iarăşi: „Băi, mai trimite-mi nişte clienţi!” Totul a pornit într-o joacă.

R. Rădulescu: Dar se adresa diavolului?

Pr. Coman: Da, se adresa diavolului. Probabil că l-o fi provocat diavolul însuşi cu invitaţia: „Cere-mi mie, că îţi aduc eu clienţi…!”, un simplu gând. A ajuns, în cele din urmă să aibă coşmaruri. Noaptea nu mai dormea. Îl luă somnul şi începea să simtă cum dănţuiau şi râdeau în jurul lui cete, legiuni de demoni. La început îşi spunea: „Mi se pare mie…! Imaginaţia mea, este de vină…! Nu există diavoli”. Când a venit la biserică, mi-a mărturisit: „Părinte, cum îi ceream, cum veneau clienţii!”.

Sigur, un necredincios sau un raţionalist ar spune că este doar o impresie, o autosugestie, o coincidenţă. El era convins că nu era o simplă coincidenţă. Drama lui era că nu mai reuşea să scape de prezenţa acestui personaj, care îl tortura de aşa manieră, încât ajunsese 24 de ore din 24 să fie sub presiunea prezenţei lui. Când îi râdea pe o parte, când în imaginaţie, când îi auzea vocea, când hohotele de râs, pe care nu le mai putea suporta! Aceasta este istorisirea cuiva păţit în zilele noastre. Era, pur şi simplu, transfigurat, chinuit. A ajuns la biserică cerându-mi: „Părinte, faceţi ceva! Dintr-o joacă prostească, uitaţi unde am ajuns!” A venit un timp şi s-a ajutat de biserică, de Sfânta Cruce, de rugăciune, de dezlegări, ca să se liniştească. L-am pierdut apoi, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.

Iată, aşadar, o situaţie foarte concretă, când cineva, dintr-o joacă, a făcut loc diavolului înlăuntrul său. Posedarea aceasta de demon, are foarte multe grade şi etape. El este, până la urmă, cel care ne cultivă apetenţa pentru lucruri care ne stăpânesc, pentru patimi. Cunoaştem întâmplările din Pateric. Alexandria era în grija unui singur demon, care şi acela dormea. De ce? Pentru că toată lumea era dedată desfrâului. Nu era nevoie de multă vigilenţă din partea demonilor. În schimb, în jurul unui singur schimnic, care se nevoia, erau legiuni de demoni care nu numai că nu aveau timp să doarmă, dar se osteneau, tot timpul, ca să-l determine pe schimnic să înceteze lupta sa duhovnicească.

R. Rădulescu: Adică, îl sileau să răspundă acelor provocări, acelor ispite, cum le spunem. Părinte profesor, demonizatul, acest om din ţinutul gherghesenilor, este vindecat de către Mântuitorul Hristos şi se linişteşte. Demonii care ies din el sunt conduşi sau sunt invitaţi să intre într-o turmă de porci.

Pr. Coman: Demonii îi cer Mântuitorului lucrul acesta.

R. Rădulescu: Ei cer. Aici este cheia întâmplării. Mântuitorul Hristos nu îi lăsă în văzduh sau la îndemână să-şi facă de cap cu alţi oameni, ci îi îndeamnă către nişte dobitoace, către o turmă de porci. Dar nu întâmplător. Se pare, că porcii erau posesiunea oamenilor acelei cetăţi. Aici intervine reacţia acelor oameni, care clar, într-o primă fază, s-au minunat că acel om, pe care-l ştiau un nebun, un demonizat, s-a liniştit. Era acum un om normal. Dar apoi ce fac? Îl invită pe Mântuitorul Hristos să plece din ţinutul lor! Este o reacţie ciudată! În mod normal, ar fi trebuit să-L mai ţină puţin, să vadă ce este cu El! Hristos reuşise să facă ceea ce nimeni nu a reuşit până atunci! De aici tragem concluzia că posedarea este una evidentă în cazul omului vindecat din Evanghelie, dar în cazul celorlalţi demonizaţi este vorba despre o posedare mai subtilă? Ei sunt posedaţi de ceea ce posedau ei? Există acest pericol de a fi stăpâniţi de ceea ce avem fiecare?

Pr. Coman: Este foarte frumos ceea ce spuneţi. Contrastul este pus în evidenţă de Mântuitorul Hristos şi de Sfântul Evanghelist Matei. Oamenii locului nu se bucura atât de mult de vindecarea demonizatului, ba mai mult se revoltă, se întristează, pentru că este afectat avutul lor. Nu sunt în măsură să accepte jertfirea avutului lor, care putea fi chiar preţios, deşi era numai o turmă de porci. Oricum, nu se putea compara cu eliberarea unui om de sub posesiunea diavolului. Aici se pune în discuţie o problemă foarte, foarte importantă, pe care noi o regăsim în toate discursurile, şi culturale şi artistice. Tensiunea între a fi şi a avea, între existenţă şi suportul existenţei. Pentru că omul este chemat să-şi asigure existenţa, bazându-se pe o anumită avere, pe o anumită posesiune. Aceasta ne dă linişte, ne dă siguranţa zilei de mâine. Uneori, chiar ne amăgeşte că aceasta înseamnă a fi, înseamnă a exista. Să ai. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai evident.

R. Rădulescu: Avem tendinţa să ne evaluăm propriile eforturi, în funcţie de ceea ce avem…? Dacă nu avem, nu prea avem pentru ce să trăim?

Pr. Coman: Dar, dacă prelungim un pic logică, un pic numai, vom vedea că sunt lucruri mult mai importante, pe care le putem avea şi care ne-ar ridica la un mod de existenţa mult superior şi mult mai rafinat. A avea înseamnă un mod de existenţa la bază, cel mai de jos. Înseamnă a supravieţui, a te hrăni, a avea ce să mănânci, să ieşi în lume, şi să ai cu ce să te îmbraci. Înseamnă să ai o maşină, ca să poţi să te plimbi şi aşa mai departe. Dar nu în a mânca, nu în a te îmbrăca, nu în a te plimba se epuizează existenţa noastră!

Unde este existenţa noastră? Dacă mergem înspre vârf, existenţa noastră înseamnă să fim în legătură cu oamenii, să avem comunicare şi, eventual, relaţie de iubire cu ei! În realitate, raţiunea noastră de a exista, bucuria existenţei noastre, este să iubim şi să fim iubiţi. Dacă vrem să realizăm lucrul acesta, vom vedea că ne împiedică foarte mult avuţia despre care vorbeam. Ar fi bine ca având, să putem şi iubi. Dar se întâmplă mai rar. Ne iubim pe noi înşine! Calea ca cel care posedă avuţii să ajungă să iubească, este să transforme avutul sau în donări, să-l dăruiască!

În Evanghelia noastră vedem că nu există disponibilitatea dăruirii. Când Mântuitorul le-a propus, nu au acceptat jertfirea turmei de porci pentru a vindeca pe unul dintre semenii lor, probabil fiu, sau frate, sau unchi, sau tată! Nu au acceptat să transforme avuţia în dar. Ar fi fost un salt fantastic al modului de existenţă. De la existenţa de supravieţuire, de jos, de bază, la o existenţă superioară, la treapta de sus a existenţei.

Dacă nu este chemat omul la o existenţă superioară, atunci cine? Părintele Stăniloae ne spune că: „Dragostea este vârful existenţei!” A exista la vârf înseamnă a iubi. Ca să ajungi acolo, ca să ajungi să iubeşti, trebuie să gestionezi foarte jertfelnic avuţia ta, şi patimile asemenea. Un om pătimaş nu poate iubi. Nici chiar patima aceea, pe care o întâlnim atât de des, într-o aşa zisa relaţie nebună de dragoste. Ea nu este, de fapt, un suport real al iubirii. Şi nici nu duce la iubire. Duce la drame, duce la pervertiri ale iubirii. Iubirea are o singură premiză, anume capacitatea de jertfire a sinelui, sacrificiul de sine.

Iar vrăjmaşul, demonul este opusul, adică neiubirea, ura, invidia. Invidia îl face să lupte cu patimă împotriva omului, atunci când acesta începe să devină fiinţă iubitoare, când începe să se desprindă de tot ceea ce ar putea să-l ţină în lumea de jos, la nivelul inferior al existenţei. Atunci, desigur, diavolul face ravagii. Diavolul nu suportă binele. Se spune despre el că „mai degrabă ar putea răbda paiele para focului decât diavolul pala cea arzătoare a dragostei”.

R. Rădulescu: Deci, soluţia pentru a ne păzi de această tendinţă, care ne încearcă pe toţi, de a fi posedaţi, este să exersăm sacrificiul. Cu ce se începe?

Pr. Coman: Spiritualitatea noastră creştinească a dezvoltat un întreg instrumentar. Iată, de exemplu, exersarea în vederea dobândirii capacităţii de a te dărui, în cele din urmă de a te dărui pe tine însuţi, adică de a face sacrificii, este înfrânarea. A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două! (…) Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te mulţumi cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.

Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale, că ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic! Că nu ai trăit tu, de fapt! Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!

Eu sunt la o vârstă, la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe. De aceea, aş îndemna pe cei care ne ascultă, să nu se raporteze la ceea ce discutăm noi aici, ca la nişte teorii ale cuiva, ci să se raporteze că la o ofertă reală de viaţă, ca la o provocare! Să încerce! Omul trebuie să se ridice la un nivel superior de existenţă, acolo unde el este stăpân. Nici patimile, nici vrăjmaşul, ci el! (…)”

(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt

Parada gay din Ottawa și degradarea spațiului public

Săptămâna trecută am mers la parada gay Pride Parade („Mândria de a fi homosexual”) din Ottawa. Nu doar că am fost, ci chiar am participat. Ați putea crede că sunt nebun. Ştiu, soţia mea a spus acelaşi lucru.

Când editorii mei de la LifeSiteNews mi-au cerut să merg, nu m-am simţit chiar confortabil. Dar, după ce am stat şi m-am gândit, am început să simt că am un fel de datorie de a participa - indiferent cât de ciudat ar putea suna asta din partea cuiva care şi-a dedicat viața apărării familiei tradiţionale.

Dar tocmai pentru că apăr familia, m-am gândit că trebuie să merg. Vedeţi, eu scriu despre homosexualitate tot timpul. Citesc site-urile homosexuale, urmăresc activiştii și cele mai recente știri pe această temă. Am studiat cererile din agenda homosexuală și am încercat să înțeleg cum se văd lucrurile din perspectiva lor.

Dar totul se petrecea în spatele unui ecran de computer. Așa că m-am gândit: dacă am de gând să mă ocup serios de această problemă, atunci trebuie să fiu în măsură să mă implic în mod direct. Și ce loc ar fi mai bun decât parada gay?

Cred că impresia generală pe care creştinii o au despre paradă este cea a unei celebrări indecente a sexului. Cu siguranță că această părere se datorează fotografiilor pe care le găsim on-line. Dar întotdeauna am avut unele suspiciuni, gândindu-mă că de fiecare dată sunt prezentate doar fotografiile ieşite din comun. Deci, unul dintre motivele participării mele a fost să văd cu ochii mei care este adevărul.

Acum, în calitate de martor, pot să vă spun că impresia este în întregime corectă. În timp ce majoritatea privitorilor sunt îmbrăcați mai degrabă normal, printre cei care participă la paradă nu a fost deloc ciudat să văd semi-nuditate și dansuri hiper-sexualizate . Erau o mulţime de oameni, care aveau pe ei doar lenjerie de corp, alte zeci purtau ornamente de piele și am văzut cel puțin o duzină de femei topless. Am luat tot ce mi s-a dat, plecând de acolo cu o grămadă de prezervative. Acum, după ce am participat, pot să descriu parada ca pe o sărbătorire la scară mare, susţinută de stat, a sexului pervers.

Glorificarea sexului ilicit este ceea ce animă întregul eveniment. Ea vine chiar şi sub forma aparentă de joacă cu tunurile de apă. În condiții normale, folosirea pistolului cu apă ar fi ceva inofensiv. Dar când ești stropit de cineva care îţi înmânează şi prezervative, începi să te întrebi dacă nu cumva este vorba de o conotaţie sexuală decât de un simplu joc.

Desigur, situaţia se înrăutăţeşte atunci când persoana care te stropeşte este chiar primarul din Ottawa. Și cred că acesta este unul dintre aspectele cele mai bolnave care m-au frapat legat de eveniment. Una este ca un grup de oameni să organizeze o paradă a sexului, şi e cu totul altceva atunci când administraţia locală, nu doar că permite, ci chiar o promovează, o finanţează și se alătură ei.

Mă mir că persoanele gay se mai pot gândi în continuare la ele însele, ca la o „minoritate”. Parada a fost înţesată cu membri ai instituțiilor orașului și oficiali. Au închis pentru ore bune câteva dintre străzile cele mai aglomerate din Ottawa, inclusiv Bank și Elgin, iar apoi a avut loc o petrecere zgomotoasă pe terenul primăriei. Ei au beneficiat de toate acestea pentru o sumă modică de 15.000 de dolari, și cu toate acestea, chiar au încercat, folosind presiunea publică, întârzierea plăţii în zilele de dinaintea evenimentului.

Așa cum stăteam cu aparatul meu de fotografiat pe stadă şi priveam cum defilează Primarul, Şeful Poliției, Şeful Pompierilor și un fost Şef al Opoziţiei, mă gândeam la creștinii devotați care au fondat si au construit acestă mare capitală a noastră și la cât de îngroziţi ar fi dacă ar fi trebuit să participe la o aşa manifestaţie.

John deHooge, Şeful Pompierilor

Charles Bordeleau, Şeful Poliţiei

De asemenea, am deplâns faptul că acest eveniment a fost oarecum considerat „de familie”. Erau copii mici ce priveau parada de pe margine, dar și zeci de copii care mergeau în interiorul paradei. M-am gândit la copiii mei și la cât de mult ne-am străduit să le protejăm inocenţa acestor ani ai copilăriei, atât de delicaţi. Mi s-a rupt inima, gândindu-mă la toată aceasă nevinovăție jefuită într-un asemenea mod. În orice societate sănătoasă un adult ar fi acuzat de abuz sexual dacă şi-ar fi luat copilul la un astfel de spectacol, dar aici, Şeful Poliției făcea parte din spectacol.

La finalul paradei, doi bărbați păşeau solemn cu nişte pancarde în mână căutând, cred, să arunce o rază de adevăr în întunericul zilei. Pe una din pancarde erau înscrise cuvintele Sf. Pavel către Corinteni 6: 9-10: „Nici curvarii, nici idolatrii, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”

Pe măsură ce putătorii pancardelor se apropiau, aveau parte, aşa cum era de aşteptat, de multă furie îndreptată împotriva lor, dar, de asemenea, am observat o notă de uimire pe fețele multora. Probabil o fascinație că cineva poate fi atât de înapoiat şi în afara vremurilor. Pancardele au fost cu siguranță un contrast izbitor cu restul evenimentului.

Mă gândeam la metoda purtătorilor pancardelor. Aşa cum Sf. Toma de Aquino spunea:„ceea ce este primit este primit în funcție de caracteristicile receptorului” și nu văd cum, în mijlocul festivităților, mesajul lor ar putut, eventual, să fie primit. Dar am admirat curajul de a aduce mesajul și am sperat că a fost oferit într-un spirit de dragoste.

După ce cel mai în vârstă dintre bărbați a fost ușor bruscat de doi participanţi la paradă, în încercarea de a-i bloca înaintarea, m-am apropiat și am vorbit puţin cu el. Potrivit lui, oamenii au încercat să-l blocheze de mai multe ori în acea zi, dar el a rămas netulburat. „Iisus Hristos este de partea mea”, a spus el.

Cuvintele lui au rezonat în mine, deoarece şi eu am invocat aceeași temelie spirituală pe tot parcursul zilei. Reflectând însă după aceea, mi s-a părut că acești oameni au fost un fel de simbol pentru trecerea Creștinismului prin lumea modernă. Pe măsură ce societatea cade din ce în ce mai mult într-o anarhie morală, cei care rămân fideli credinței par a fi tot mai mult rupţi de această lume şi se confruntă cu provocări tot mai mari. Dar noi vom merge înainte, știind că, așa cum a spus acel bărbat: „Iisus Hristos este de partea noastră.”

Sursă: LifeSiteNews
 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com