Credința vie a femeilor mărturisitoare – izvor de lumină şi bucurie

În momentele Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos „erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-56). Prin fidelitatea şi evlavia lor, aceste femei s-au dovedit mai curajoase și mai devotate Domnului Iisus Hristos, decât Ucenicii Săi.

În Duminica Învierii lui Iisus, pe când răsărea soarele, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salomeea și Ioana au venit cu miruri, pentru a unge trupul Domnului Iisus, așezat în grabă în mormânt în Vinerea Răstignirii Sale, înfruntând teama de cei care L-au răstignit. Curajul și evlavia femeilor mironosiţe au fost răsplătite de binevestirea îngerilor și de către Domnul Iisus Hristos Cel înviat, Care „le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat” (Matei 28, 9). Apoi, alergând „cu frică și cu bucurie mare” (Matei 28, 8) să vestească Ucenicilor lui Iisus Învierea Sa, femeile mironosițe au devenit „apostoli către Apostoli”, după cum le-a numit Sfântul Ioan Gură de Aur.

Vestirea Învierii Domnului Hristos de către femeile mironosițe a deschis în istorie drumul mărturisirii credinței în Hristos Cel răstignit şi înviat de către mulțimi de femei mucenițe și cuvioase, mame și fiice, ostenitoare în gospodărie sau regine şi împărătese creștine.

În acest sens, Sfânta Împărăteasă Elena a arătat iubire smerită şi evlavie față de Hristos Cel răstignit şi înviat, căutând, cu multă osteneală şi cheltuială,  şi descoperind, cu bucurie, Sfânta Sa Cruce, cea dătătoare de viață, iar apoi a contribuit financiar la construirea bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, precum şi la zidirea altor biserici din Ţara Sfântă.

Astăzi, în contextul anului 2017, declarat în Patriarhia Română drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, amintim că, în Biserica Ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane a fost restabilită de către două sfinte femei, şi anume: Sfânta Împărăteasă Irina, care a convocat, în anul 787, Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea și Sfânta Împărăteasă Teodora, care a convocat, în anul 843, Sinodul din Constantinopol.

Duminica a treia după Paști ne pune în față icoana Sfintelor Femei Mironosițe, chip al iubirii jertfelnice și curajoase, al compasiunii, al credinței puternice și al dărniciei. Asemenea lor, femeile creștine evlavioase şi harnice din România susțin construirea de lăcașuri sfinte şi educația religioasă a copiilor în școlile publice, cultivă iubirea milostivă față de cei aflați în spitale şi în instituții de asistență socială, ori excelează în alte domenii de activitate benefică pentru poporul român, dar mai ales, ca mame şi soţii, aduc pace şi bucurie sfântă în familiile lor și în societate.

În această Duminică adresăm tuturor femeilor creștine cuvânt de binecuvântare şi recunoştinţă pentru întreaga lor lucrare săvârșită cu multă dăruire de sine şi ne rugăm  Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, precum şi Sfintelor Femei Mironosițe să umple sufletele lor de pace şi bucurie, să le dăruiască sănătate şi mult ajutor!

Întru mulţi şi binecuvântați ani!

 

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Mironosițelor - 30 aprilie 2017)

Sursa: Doxologia

Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni, Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan

Duminică, 14 mai, va avea loc la Mănăstirea Putna Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni, Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Vă invităm să participați la acest moment de sărbătoare, pentru a ne împărtăși din bucuria duhovnicească a sărbătorii.

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, este un dar neprețuit pe care Dumnezeu l-a făcut poporului român și Bisericii Ortodoxe. Intrat în viața monahală de la 12 ani, a ajuns egumen al Mănăstirii Putna, Episcop de Rădăuți, Mitropolit al Moldovei (1750–1760) și a strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.

Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate în primul rând spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și a celor în nevoi. Este al doilea mare ctitor al Mănăstirii Putna și ctitor la mai multe biserici și mănăstiri. A tipărit primul Abecedar din Moldova (1755), s-a îngrijit de înființarea spitalului Sfântul Spiridon din Iași (1757) și a primei școli rurale din Moldova, în satul Putna (1759).

Împreună cu Sfântul Iacob, la Putna și la Sihăstria Putnei au viețuit Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

Cuviosul Sila s-a născut în anul 1697 și a intrat din copilărie în viața monahală, la Schitul Orășeni din Botoșani. În jurul anului 1714, Cuviosul Sila a venit la Sihăstria Putnei. În 1753, Sfântul Iacob Putneanul l-a rânduit să poarte de grijă părinților sihaștri de aici, ascultare pe care a împlinit-o până în 1781. Simțind că se apropie de trecerea din această viață, s-a retras și a mai trăit în această lume doi ani, întru răbdarea neputințelor trupului și în rugăciune cu smerenie și cu mulțumire. În 23 aprilie 1783, Cuviosul Sila și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, după o viață în care s-a străduit să Îl slujească întru totul.

Despre Sfântul Paisie, tradiția spune că era ca un stâlp de foc, sprijinind pe toți cei din jur ca un povățuitor adevărat. El primise de la Hristos, Păstorul cel Bun, darul cel mare al înainte-vederii, care, adăugându-se la noianul de virtuți, l-au făcut să fie cunoscut și cinstit de către toți ca un adevărat păstor. În 16 decembrie 1784, Cuviosul Paisie s-a strămutat cu pace la cele veșnice.

Cuviosul Natan s-a născut în anul 1717, în zona Pașcanilor. A intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. Aici a fost rasoforit cu numele Natanail, a fost hirotonit ieromonah și i s-a dat ascultarea de eclesiarh. Sfântul Natan a arătat multă osârdie în cele două ascultări pe care le-a împlinit în viața monahală: cea de duhovnic și cea de copist de manuscrise și alcătuitor de pomelnice. A trecut la Domnul în 26 decembrie 1784.

Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându-și fiecare talantul dat de Dumnezeu, Sfântul Mitropolit Iacob și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria secolului al XVIII-lea din Moldova.

Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor. Împreună-lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a bineplăcut lui Dumnezeu.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6–7 iunie 2016, a hotărât canonizarea Sfântului Iacob Putneanul și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, cu zilele de prăznuire de 15, respectiv 16 mai.

Glasul sfinților cheamă pe toți cei iubitori de Hristos să ia parte la acest moment de sărbătoare. Să le ascultăm chemarea, pentru a ne bucura de slava de care ei se împărtășesc în Împărăția lui Dumnezeu!

Programul manifestărilor prilejuite de Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni

Sâmbătă, 13 mai, Mănăstirea Putna

13.00 – Primirea delegației oficiale de ierarhi, conduse de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.

18.00 – Ultimul Parastas pentru Mitropolitul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan

19.00 – Slujba Privegherii

Duminică, 14 mai, Mănăstirea Putna

9.30 – Sfânta Liturghie, săvârșită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, și ierarhii prezenți, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi.

Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni: citirea tomosurilor de canonizare, prezentarea icoanelor, închinarea la sfintele moaște și cântarea troparelor.

După sfârșitul slujbei, toți credincioșii se vor putea închina la sfintele moaște ale Sfinților putneni, care vor fi așezate pe o scenă special amenajată lângă Biserica Voievodală.

13.30 – Recital de poezie și muzică „La Putna Sfântului Ștefan și a Sfântului Iacob” al grupului de elevi Ai lui Ștefan, noi oșteni de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, condus de prof. Vasile Schipor.

16.00 – Vernisarea expoziției „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul. Părintele, ctitorul, cărturarul” în Muzeul Mănăstirii Putna

19.00 – Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, Mănăstirea Putna

Luni, 15 mai, Mănăstirile Putna și Sihăstria Putnei

9.30 – Sfânta Liturghie în ziua de prăznuire a Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, Mănăstirea Putna

17.00 – Pelerinajul Sfinților – În sunetul clopotelor

Cele două racle cu sfinte moaște vor fi purtate în pelerinaj, pe jos, de la Mănăstirea Putna până la Mănăstirea Sihăstria Putnei. Aici, ele vor fi așezate spre închinare pe o scenă amenajată lângă biserica Buna Vestire.

19.00 – Slujba Privegherii în cinstea Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, la Mănăstirea Sihăstria Putnei

Marți, 16 mai, Mănăstirea Sihăstria Putnei

9.30 – Sfânta Liturghie în ziua de prăznuire a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, Mănăstirea Sihăstria Putnei

Sursa: Mănăstirea Putna

Despre unele puteri ale ştiinţei - D. D. ROŞCA (I)

Edgar Franklin Wittmack

Desbaterea pe care aveam la început intenţia s'o deschid numai în faţa celor mai tineri dintre D-voastre, studenţi şi studente, s'a adâncit în cursul elaborării, obiectul ei dovedindu-se mai bogat în semnificaţii decât părea la întâia vedere. Astfel, consideraţiile pe cari le veţi asculta azi vor căuta să indice linii de orientare pe seama în­cepătorilor, dar vor fi şi cuvânt de încurajare pentru cei cu studii înaintate.

Titlul „Ştiinţă şi cultură" anunţat pe afişe, a sugerat poate unora gândul că vor asista la desbaterea unei probleme de „filosofia culturii", în spiritul celei pe care o fac azi Germanii cu râvnă multă, şi cu re­zultate adesea interesante. Nu voiu face, veţi vedea, consideraţii de felul acesta. Cum nici „filosofie a ştiinţii" nu voiu face, domeniu în care excelează gândirea franceză contimporană.

Oricât de instructive ar fi ele, nu cred că idei de felul celor acum amintite şi-ar găsi loc potrivit într'un cuvânt de deschidere ca acesta. Căutaţi-le mai cu folos în cărţi numeroase, cari vă stau tuturor la în­demână.

Folositor îmi pare însă c'ar fi, pentru toţi câţi vă găsiţi în această spaţioasă sală, să întreprindem împreună un examen pe care nu-l veţi găsi în cărţi. Şi anume, să examinăm împreună raportul pe care ar trebui să-l stabiliţi între D-voastre şi ştiinţa căreia vă veţi dedica. Mă gândesc la un raport care n'ar fi numai de natură intelectuală, ci şi afectiv, emoţional. Ar fi vorba deci de o legătură oarecum personală între sufletul (nu numai inteligenţa) D-voastre şi noua D-voastre înde­letnicire.

Ce vă poate da ştiinţa, studenţi şi studente? Cum trebue făcută munca de cercetare ştiinţifică pentru ca aceasta să dea tot ce e în stare să dea? Şi, în ce măsură eforturile D-voastre, puse în slujba ştiinţei pure, pot deveni puteri creatoare şi susţinătoare de cultură? Cultură pentru D-voastre şi, prin D-voastre, cultură a Neamului Ro­mânesc. Iată întrebările cari formulează concentrat subiectul Cuvântului nostru de iniţiere.

Deşi consideraţiile ce vor urma se sprijinesc pe o adâncită ex­perienţă personală, cel ce vă vorbeşte acum nu e destul de bătrân ca să vi le poată prezenta drept sentinţe indiscutabile. Dar, în comparaţie cu D-voastre, vorbitorul este totuşi atât de bătrân, încât să vi le poată propune ca pe nişte sugestii ale unui camarad cu experienţă…

I

Nu ignorez faptul că cei mai mulţi aţi venit la Universitate să vă câştigaţi ceva ştiinţă pentru a o aplica, cu folos şi cât mai repede, la deslegarea problemelor practice pe cari le pune şi vi le va pune, vieaţa. Nu mă îndoiesc însă că unii dintre D-voastre, cei puţini — poate foarte puţini — aţi venit să începeţi aici şi să continuaţi apoi toată vieaţa a face ştiinţă.

Aceştia sunt fiii cei mai iubiţi ai Universităţii. Căci Universitatea e înainte de toate instituţie care urmăreşte creaţia ştiinţifică. Numai im­plicit şi'n rândul al doilea, Universitatea urmăreşte şi-o operă de edu­caţie, sau de utilitate practică.

A face ştiinţă teoretică, a te dedica meditaţiei desinteresate, iată, studenţi şi studente, o muncă destul de greu de împlinit! Căci ce în­seamnă propriu zis (dar şi în termeni cu totul generali) a face ştiinţă înseamnă a căuta adevărul pentru adevăr. Pentru omul de acţiune şi pentru noi toţi în cadrul vieţii practice, căutarea adevărului e mijloc întru atingerea unui scop concret. Pentru omul de ştiinţă adevărat, ea este scop.

Ceea ce defineşte Universitatea şi o deosebeşte de celelalte şcoli superioare, e tocmai această notă: în Universitate se face ştiinţă teo­retică pură, nu ştiinţă aplicată.

S'ar părea că, urmărind astfel de scopuri, Universitatea s'ar în­chide egoist în cetatea ferecată a speculaţiei desinteresate şi s'ar izola în chip păgubitor de marile nevoi ale Neamului. Mulţi sunt la noi cari nu se îndoiesc de evidenţa acestui lucru. Cu toate astea, nimic mai greşit decât o astfel de judecată simplistă, care pledează pentru acţiune directă şi cât mai grabnică. Căci e limpede că nu există acţiune practică mare decât acolo unde a existat în prealabil ştiinţă mare. Pentru ca intervenţia să fie foarte eficace, e necesar să fie cunoscută cât mai temeinic porţiunea de realitate asupra căreia vrem să acţionăm. Fără anatomie, fiziologie, etc, ştiinţe desinteresate ale corpului viu, medicina de azi, cu puterea-i de intervenţie pe care-o cunoaştem, n'ar exista. Medicina ar fi rămas până azi ceea ce a fost mii de ani înainte de mijlocul secolului trecut. Adică ar continua să fie o artă dibuitoare, sprijinită pe o ştiinţă rudimentară, incapabilă de propăşire sensibilă, din cauza lipsei de orizont şi a miopiei intelectuale pe cari le crează prea marea grije de acţiune directă şi grabnică.

În dreaptă consecinţă putem spune că, pentru a putea acţiona cât mai eficace asupra realităţilor româneşti, e nevoie să cunoşti cât mai adânc aceste realităţi, şi mai ales metodele de investigaţie cele mai sigure cari duc la această cunoaştere. Căci şi aici, ca să poţi mult, nu e destul să vrei tare, ci trebuie şi să ştii mult şi exact.

Deşi, pentru inteligenţele cu nu prea mare orizont, serviciile ce le aduce unui Neam o Universitate, care rămâne altar curat al ştiinţii pure, sunt mai greu de priceput decât cele aduse de ştiinţele aplicate, îndrăsnesc să afirm, studenţi şi studente, că o astfel de Universitate serveşte mai eficace şi e mai necesară Neamului Românesc decât una care, uitându-şi menirea primordială, tinde să devină şcoală unde se face cu precădere ştiinţă aplicată.

Am spus toate acestea pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de greşit aţi judeca dacă v'aţi închipui cumva că, dăruindu-vă ştiinţei pure chiar şi numai pentru timpul cât veţi sta pe băncile Universităţii, dezertaţi dela obligaţiile pe cari vi le impun necazurile urgente ale Neamului, Sunteţi mai mari servitori ai Patriei făcând, cel puţin cât sunteţi aici, ştiinţă pură, decât coborând tam-nesam, şi înainte de vreme, „în arenă".

II

Adevăr pentru adevăr! Uşor de formulat, veţi spune, greu de realizat. Da! studenţi şi studente, foarte greu de realizat. E aceasta o poruncă a cărei împlinire cere un număr considerabil de virtuţi. Virtuţi de ordin intelectual şi şi de natură morală. Greu de dobândit, şi tot atât de anevoios de păstrat odată câştigate.

Fie spus în treacăt şi oarecum între paranteze că, înainte de toate, nu e prea uşor să pricepi că cercetarea desinteresată, adică cea dusă fără niciun gând lăturalnic la eventuale aplicaţii practice, poate fi o îndeletnicire care merită să fie îmbrăţişată fără rezervă de cel puţin o parte a tineretului universitar al unei naţiuni tinere, unde sunt atâtea nevoi ce-şi cer alinare cât mai grabnică, dacă nu imediată; şi unde energiile ce s'ar cheltui pentru satisfacerea acestor nevoi nu par a fi niciodată îndeajuns de mari şi de numeroase...

Dar, închizând această paranteză, e locul să ne întrebăm cari sunt puterile sufleteşti ce trebuesc dobândite negreşit de cel ce se dedică cercetării adevărului ?

Voiu trece în revistă numai pe unele din ele. Pe cele ce mi se par mai generale. Pe câteva din acestea unii dintre D-voastră le cu­nosc cu siguranţă.

*

* *

Cea dintâi de amintit ar fi o anumită disciplină a inteligenţei, care constă în efortul oarecum negativ ce-l face aceasta, spre a înlătura tot ce poate împiedeca desfăşurarea liberă a funcţiunilor intelectuale în sensul strâns al cuvântului: percepţie, observaţie exactă, putere de concentrare a atenţiei, judecată riguroasă, etc. Motivele cari tulbură mai des funcţiunea optimă a inteligenţei sunt de ordin afectiv: interese de tot felul, gând la eventuale aplicaţii practice ale rezultatelor posibile, asociaţii emoţionale. Toate acestea nu permit concentrare intelectuală suficient de puternică şi de îndelungată. Amintesc apoi că e nevoie şi de o anumită ambianţă biologică (hrană şi odihnă potrivită, exerciţii fizice, un oarecare grad de echilibru psiho-fizic, etc), care trebue realizată, pentru a uşura concentrarea intelectuală.

Toate acestea au importanţă, evident. Şi încă mare. Ele sunt re­lativ uşor de realizat. Să nu uităm însă că ele nu sunt decât condiţii priel­nice dar oarecum exterioare forţei interioare care crează concentrarea intelectuală. Ceea ce numim „voinţă", funcţiune sufletească atât de greu de definit şi totuş atât de reală, intră aici ca factor determinant şi ca slujitoare credincioasă inteligenţei.

Se repetă atâta că tineretul universitar este elita unei naţiuni. Aşa e. În orice caz, aşa ar trebui să fie. E locul să spunem însă, că’n ordinea de idei ce ne interesează în acest moment, ceea ce caracteri­zează elitele e şi puterea de mare şi durabilă concentrare a inteli­genţii. E această putere semn sigur de superioritate intelectuală. Copiii, debilii mintali, primitivii, inteligenţele mediocre ori în declin nu sunt capabili să se concentreze intelectualiceşte, sau când reuşesc, lucrul e de scurtă durată.

*

* *

O a doua virtute pe care trebue să şi-o însuşiască cel ce se dăruieşte ştiinţei şi meditaţiei e curajul intelectual. E poate cea mai greu de dobândit şi de păstrat dintre puterile inteligenţei.

Ce înseamnă, studenţi şi studente, a avea curaj intelectual?

Rămânând pentru moment pe plan pur intelectual, a avea curaj să nu înlături niciodată ipoteza că adevărul pe care tocmai îl cauţi ar putea fi, eventual, descurajator; iar când ţi s'a descoperit ca atare, să-l accepţi ca atare, cu toate consecinţele ce-ar decurge din el.

I se impune, în astfel de cazuri, inteligenţei o foarte atentă grije de a nu aluneca pe povârnişul amăgirilor mângăitoare. Subconştientul nostru, adică instinctul nostru de conservare, intervine în astfel de clipe, pe căile cele mai întortochiate şi cu mijloacele cele mai ademenitoare, pentru a ne întinde „colaci de salvare", sub forma unor ipoteze cari să ne permită să colorăm în alb ceea ce e negru. Să ştii să fii tare în astfel de momente, să ai curaj să priveşti adevărul în faţă, să ştii re­nunţa la consolarea pe care ţi-o oferă iluzia, iată, studenţi şi studente, marea putere sufletească pe care trebue să caute a o dobândi adevă­ratul om de ştiinţă!

Îndemnul acesta al meu va apărea poate şi mai motivat, dacă voiu spune că a respinge mângâierea ce vine din amăgire — mângâ­iere foarte efemeră, căci duce mai curând sau mai târziu la desamăgire, uneori la descurajare — e nu numai dovadă sigură de curaj intelectual şi moral, dar e şi condiţie şi îndemn pentru căutarea remediilor reale şi potrivite, ce singure pot îmblânzi sau chiar înlătura efectele pe cari o stare de fapt potrivnică poate să le abată asupra ta, cercetător, şi asupra Neamului tău. Cu alte cuvinte, acceptarea adevărului obiectiv chiar când acesta e trist, este, şi intelectualiceşte şi moraliceşte, fecundă şi binefăcătoare.

Înainte de a merge mai departe, reţin faptul cert că cei mai mulţi dintre D-voastre, ascultând cele spuse acum despre curajul intelectual, aţi observat că-n fond acesta nu e decât o formă a curajului moral şi fizic (biologice), a curajului pur şi simplu. O însuşire la aparenţă numai intelectuală, ni se descopere a fi, în substanţa ei, şi o mare vir­tute morală.

Mai observ în treacăt că ceea ce numim curent „onestitate intelectuală" — despre care vom vorbi pe larg cu altă ocazie — e şi ea o formă a curajului descris aici. Şi, întocmai cum acesta arată cores­pondenţe necesare în domeniul moral, tot aşa onestitatea intelectuală nu poate fi concepută fără legături cu onestitatea ce-o manifestăm în vieaţa practică.

*

* *

Dar, cine se dedică cercetării desinteresate a adevărului mai trebue să poată fi curajos şi altfel. Anume: sunt momente şi împrejurări în cari unii cercetători ar putea întrezări că îndelungata lor activitate în domeniul ideilor abstracte îi ameninţă eventual să facă din ei nişte „desadaptaţi" în vieaţa practică.

În legătură cu această eventualitate îmi iau voie'să fac în faţa D-voastre următoarele observaţii:

Nu se poate contesta faptul că inteligenta este şi a fost înainte de toate instrument în serviciul acţiunii, mai apropiate sau mai înde­părtate. În civilizaţiile superioare însă întâlnim spirite cari s'au dedicat realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Aici inteligenţa, din armă în serviciul comandat al conservării şi-al intereselor materiale, poate deveni oglindă curată a vârtejului caleidoscopic al acestei lumi. Dar în astfel de cazuri, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce-o poartă.

Gândiţi-vă la Archimede care, în loc să-şi apere vieaţa, moare apărându-şi figurile geometrice. La Galilei suferind tortură la adânci bătrâneţe, pentru gândul că pământul se învârteşte. La Giordano Bruno, murind pentru convingerea pur intelectuală că lumea ar fi nemărginită. Sau la toţi acei oameni de ştiinţă ori gânditori desinteresaţi cari fac teorie pentru teorie, dorind să cunoască pentru a cunoaşte şi, drept compensaţie absurdă, devin neapţi pentru vieaţa de toate zilele, in­adaptabili fără leac, fiind striviţi adesea de forţele oarbe ale celui dintâi biped adaptat, sau chiar ale unei colectivităţi neînţelegătoare.

Mai mult: uneori inteligenţa mare poate omori în germene voinţa. Orizontul intelectual larg şi cântărirea cu balanţă sufletească prea sensibilă a nesfârşitelor posibilităţi (posibilităţi inexistente pentru minţile mai rudimentare) paralizează adesea hotărârile, sau le încetinează pă­gubitor. Nu e necesar ca lucrurile să se întâmple astfel. E posibil însă ca 'n unele cazuri ele să se întâmple aşa.

Constatăm, în general, că animalul mai puţin diferenţiat se adap­tează la condiţii grele de existenţă cu mai mulţi sorţi de izbândă decât animalul superior. Ce mamifer ar putea suferi, fără pierderea vieţii, mutilările pe cari le suferă, de ex., râma sau şopârla?

Reţinem deci faptul că personalitatea cea mai bine înzestrată, dar al cărei interes este îndreptat întreg către lumea nevăzută a valorilor spirituale — fie acestea valori de comprehensiune pură, artistice ori etice — nu e în stare totdeauna să se adapteze la exigenţele vieţii practice, la cerinţele utilului imediat.

Spirite suverane în nemărginita împărăţie a sufletului, pot fi câte­odată complet neputincioase în sferele naturii materiale.

Această neadaptare poate cauza suferinţe, uneori umilitoare, adesea însă descurajatoare. După fire şi temperament, suferinţa ia atunci forma resemnării, dar poate îmbrăca şi haina amărăciunii.

Consecinţele acestea din urmă pot fi evitate, cred, de cei ce-ar căuta să încadreze constatările de mai sus într'o concepţie generală a existenţii propusă de cel ce vă vorbeşte aici, într'o carte apărută mai demult, concepţie tragică, şi, în sensul precizat acolo, concepţie care implică un anumit eroism intelectual.

Iată, studenţi şi studente, ce aveam să vă spun cu privire la a doua mare virtute a inteligenţei şi numită mai sus curaj intelectual. Virtute pe care, cei ce aveţi de gând să faceţi ştiinţă adevărată, va trebui să luptaţi s'o câştigaţi şi s'o păstraţi.

*

* *

Amintesc, fără să insist, şi puterea resemnării, virtute morală, nu intelectuală.

E destul de uşor de înţeles că cel ce-şi dăruieşte vieaţa unui ideal de ordin sufletesc nu are cu necesitate şi totdeauna satisfacţiile materiale, sociale, de vanitate, pe cari le-ar merita. Întâmplător, s'ar putea să le aibă, dar numai întâmplător. Uneori, satisfacţiile de acest fel pot lipsi cu desăvârşire. Dar, în legătură cu această constatare, voiu face unele observaţii în a doua jumătate a „Cuvântului" meu. Acestea îşi vor găsi acolo loc mai potrivit.

*

* *

Însuşirile mai sus amintite, şi pe cari trebue să se sprijinească vieaţa celui ce caută adevărul în chip desinteresat, definesc împreună ceea ce s'ar putea chema în termeni potriviţi maturitate intelectuală.

Numai civilizaţiile mari, şi aici numai elitele, au atins intelectualiceşte acea mare treaptă de propăşire care se numeşte maturitate in­telectuală. Numai civilizaţiile mari, prin elitele lor, au priceput cu ade­vărat, şi cu toate consecinţele ce decurg dintr'o astfel de înţelegere, că ceea ce defineşte inteligenţa pe cel mai înalt grad de desvoltare a ei este căutarea adevărului obiectiv şi exprimarea lui în forme intelegibile. Şi 'n orice împrejurări. La primitivii de toate genurile şi gradele, inte­ligenţa îndeplineşte o funcţiune tocmai opusă. Adecă pe aceea de a amăgi pe alţii şi de a se amăgi pe sine…

*

* *

Acum, înainte de a privi puţin lucrurile şi dintr'o perspectivă care nu mai e numai a inteligenţei, e bine poate, studenţi şi studente, să observăm că pentru a se realiza pe deplin, vieaţa omului de ştiinţă şi a gânditorului de rasă, atât de exigentă deja, trebue să se spriji­nească şi pe entuziasm intelectual. Pe un fel de voie bună care te în­deamnă să te dărueşti cercetării adevărului cu toate puterile sufletului tău. Să faci, fără teamă şi fără părere de rău, scop din ceea ce, la întâia vedere, ar părea că trebue să fie numai mijloc.

Îmi dau bine seama că vicisitudinile vieţii, şi 'n multe cazuri plămădeala sufletească iniţială, nu le vor îngădui multora — poate celor mai mulţi — dintre D-voastre să facă din ştiinţa pură vocaţie de vieaţă. Atâta însă totuşi vă pot cere:

     Consideraţi căutarea desinteresată a adevărului drept scop cel puţin cât veţi zăbovi pe băncile primitoare ale Universităţii. Dăruiţi, anii aceştia, ştiinţei adevărate toate puterile intelectuale şi morale ale sufletului D-voastră încă tânăr. Căci, deşi numai trecător, un astfel de efort concentrat e cu neputinţă să nu lase urme netrecătoare în spiritele D-voastre, urme binefăcătoare mai târziu şi pentru D-voastre şi pentru Neamul Românesc.

Cuvânt de iniţiere şi îndemn la studii serioase adresat studenţilor Univer­sităţii din Cluj, în ziua de 2 Noemvrie 1942.

Sursa: DESPRE UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, Revista TRANSILVANIA,  Nr. 12, Sibiu, 1942

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință

Purtătorule de biruinţă Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mân­tuiască sufletele noastre" (Troparul Sfântului).

Fraţi creştini,

Odată cu sosirea frumosului antotimp al primăverii, când natura înconjurătoare se trezeşte la viaţă, creştinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare a lor, numită în cântările bisericeşti „praznic al praznicelor", învierea Domnului, și care s-a dat spre moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră" (Romani IV, 25). În fiecare an, învierea Domnului ne aminteşte şi adevereşte triumful vieţii asupra morţii şi strică­ciunii, biruinţa luminii asupra întunericului şi izbânda binelui asu­pra răului. Ea constituie piatra de temelie a credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Care, din dragoste neţărmuri­tă, şi-a dat viaţa Sa pentru a noastră izbăvire de sub stăpânirea morţii.

Realitatea Învierii Domnului a fost confirmată de Mântuitorul Hristos prin arătările Sale timp de 40 de zile înaintea Sfinţilor Apostoli, iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damas­cului. Sfinţii Apostoli vor face cunoscut acest adevăr tuturor nea­murilor şi pentru apărarea lui îşi vor primejdui chiar viaţa lor pă­mântească. Exemplul lor va fi urmat de nenumăraţi creştini, între care se numără şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui sărbă­toare se încadrează în decorul primăverii naturale şi duhovniceşti.

Numele Marelui Mucenic Gheorghe, cât şi ale celorlalţi sfinţi sunt înscrise pe fiecare filă a calendarului bisericesc pentru a fi cin­stită în chip deosebit viaţa lor curată în spiritul dreptei învăţături. În general, cinstirea sfinţilor îşi are temeiuri fundamentale de credinţă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie din care aflăm că ei sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV, 14) sau „casnici ai lui Dum­nezeu” (Efeseni II, 19) prin care Dumnezeu face minuni (Ieşire XIV, 16-31; IV Regi IV, 32-36; Matei X, l; Marcu III, 15-16 etc.).

Cea mai vie expresie a actului de cinstire a Sfinţilor este rugă­ciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Prin venerarea lor, creştinii îşi îmbogăţesc viaţa lor religios-morală, sporesc în evlavie şi în urmarea credinţei celei adevărate. De aceea, Biserica Ortodoxă a împodobit cultul său cu cinstirea sfinţilor, întrucât prin aceasta se sporeşte şi se întăreşte nu numai credinţa şi evlavia creştinilor, ci şi adorarea lui Dumnezeu.

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

Prin viaţa şi activitatea sa, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a arătat ca un vas ales al lui Dumnezeu spre dovedirea adevărului şi slavei divine în momentul când idolatria încerca, după mai bine de trei secole de creştinism, să ţină lumea sub negura necunoştinţei şi să respingă lumina învăţăturii lui Hristos. Religia idolatră era încurajată chiar de împăratul Diocleţian, care a declanşat în mai multe rânduri valuri de persecuţie încheiate cu multe pierderi de vieţi creştine.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă sta­re socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu nu­mai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cu­noştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călă­torise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare roma­ne, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.

Cuvântul Sfintei Scripturi sădit în inima Sfântului Gheorghe de mama sa a rodit prin bunătatea sa faţă de subalternii săi, care se minunau de faptul cum un tânăr de 30 de ani are o forţă spirituală deosebită, fără seamăn, în înalta societate romană, stăpânită de fe­lurite manifestări imorale. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni l-a determinat să iubească şi să cinstească pe cei ce i-au dat viaţă şi pe cei din jurul său, să se considere ca un frate al celor cinstiţi şi să urmeze calea vieţii virtuoase. Pe chipul său tânăr şi frumos se distingeau trăsăturile smereniei, seriozităţii şi compăti­mirii faţă de cei ce erau robiţi de închinarea la forţele naturii.

Cunoaşterea şi trăirea adevăratei învăţături creştine au contribuit la formarea şi păstrarea profilului religios-moral al Sfântului Gheorghe, care în faţa prigoanei contra creştinilor declanşată de Diocleţian se va alătura celor ce slujeau pe Hristos şi îşi dau viaţa pentru El. Conştiinţa sa sinceră de creştin îl îndeamnă să se opună planurilor împăratului roman de a nimici pe creştini şi a asigura în felul acesta triumful religiei idolatre. El declară deschis în faţa împăratului că este şi el unul din slujitorii lui Hristos. Indignat de mă­sura luată de împărat, Sfântul Gheorghe îndrăzneşte să-l înfrunte pe el şi pe slujitorii săi zicând: „până când, o, împărate, şi voi curteni, veţi face război contra creştinilor? Vouă se cade să faceţi pace în toată lumea, dar acum pentru ce iubiţi războiul şi vrajba şi vreţi să vărsaţi sânge sfânt şi drept?”. Cuvintele sale dojenitoare în­furie mai mult pe suveranul roman care nu se aştepta să fie mustrat chiar de unul dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi îndrăgiţi.

Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slă­vesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l de­termine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce ur­măreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chi­nuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.

Inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întem­niţat, în temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Ce­lui ce a slujit adevărului şi aduc jertfa inima mea pentru cinste şi dreptate...” Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a consi­derat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groa­pă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercă­rile împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fară teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale.

Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor con­vins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciu­ne în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o per­soană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumne­zeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăz­nească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.

Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfân­tului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau liber­tatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare străluci­tor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înar­mat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos". Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mân­tuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pă­mânteşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor.

Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un pur­tător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat" (cântarea a 7-a). Ca să-şi salveze sufletul de la credinţa idolatră, Sfântul Gheorghe de bunăvoie primeşte cu mult curaj toate chinurile tru­pului. Curajul şi biruinţa sa asupra răului sunt exprimate simbolic în iconografie prin reprezentarea sa ca un ostaş tânăr, călare pe un cal, ţinând în mână o suliţă cu care ucide un balaur, tatăl minciu­nii şi al tuturor relelor. Reprezentarea sfântului sub această formă stă în legătură cu o veche istorisire, în care se spune că în părţile Libiei exista un lac în apropierea unei cetăţi. Locuitorii acelei ce­tăţi erau alarmaţi de faptul că mulţi din concitadinii lor piereau din cauza unui balaur care se afla în lacul acela şi-i atrăgea în adâncul apelor sale. De la acest necaz ei vor fi salvaţi de Sfântul Gheorghe care, înainte de a înfige cu putere suliţa sa în gâtlejul balaurului, s-a rugat lui Dumnezeu, Cel ce l-a ajutat şi astfel a ucis acest monstru ce sfâşiase mulţi oameni. Biruinţa Sfântului Gheor­ghe asupra balaurului a impresionat foarte mult pe locuitorii ace­lei cetăţi şi mulţi dintre ei s-au botezat.

Prin cuvânt şi faptă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dat do­vadă de credinţă vie şi puternică, unită cu o trăire morală ireproşa­bilă pătrunsă de virtutea dragostei creştine. El a fost asuprit pe ne­drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod pu­blic pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gân­duri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos" (Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului" (Efeseni VI, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă" sau „dumneze­iesc viteaz", care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Creştinii ortodocşi, potrivit vechii rânduieli bisericeşti, cinstesc în mod deosebit, ca şi la ceilalţi sfinţi, ziua morţii Sfântului Ma­relui Mucenic Gheorghe, ca zi a naşterii sale la o nouă viaţă, feri­cită şi veşnică. Cunoscând viaţa sfântului, ei văd cu ochii credin­ţei modelul adevăratului creştin din secolul al IV-lea, aureolat de nimbul martiric şi pătruns de dragostea lui Hristos, de care nici moartea nu l-a despărţit. Chipul sfântului este pentru ei călăuză luminoasă spre cunoaşterea adevărului care este Hristos şi el le dă curaj în lupta împotriva patimilor şi tuturor relelor care duc la vrajbă între fraţi. El şi-a dat viaţa sa în nădejdea că toţi oamenii au dreptul să se bucure de viaţă ca dar al lui Dumnezeu oferit deo­potrivă tuturor ca să se pregătească pentru veşnicie. Evlavia deo­sebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lă­caşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnito­rul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. La aceas­tă adâncă şi felurită cinstire amintim şi obiceiul creştinilor noştri de a invoca numele său în diferite împrejurări, precum şi datina ca în ziua aceasta să-şi împodobească porţile cu crengi verzi, ca sim­bol al biruinţei vieţii asupra morţii sau al izbânzii primăverii asu­pra iernii.

În această zi sfântă, întreaga creştinătate ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Gheorghe prin păstrarea credinţei sale pe care a mărturi­sit-o şi apărat-o cu preţul vieţii sale. După pilda Fiului lui Dumne­zeu care a pătimit din cauza fărădelegilor oamenilor, Sfântul Gheorghe a îndurat toate chinurile pentru ca duhul dreptăţii, li­bertăţii şi al păcii să domine relaţiile dintre oameni. Exemplul vieţii sale se cuvine împlinit de fiecare creştin prin săvârşirea faptelor bune, deoarece numai în felul acesta se face vrednic de aprecierea şi dragostea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Asemenea sfântului martir, orice creştin trebuie să dovedească statornicie în credinţă şi îndelungă-răbdare în nevoi sau în necazuri, pentru a primi de la Hristos cununa biruinţei asupra păcatelor. Ca mesager al păcii, el se face pildă tuturor celor ce slujesc pe Dumnezeul păcii.

În semn de cinstire deosebită faţă de Sfântul Gheorghe, să adu­cem în locul florilor naturale, buchetul virtuţilor noastre, pentru a fi slujitori ai luminii şi ai vieţii celei adevărate. Oferind acest smerit dar purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea pur­tătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Autor: Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, (Glasul Bisericii nr. 3, 1988).

Sursa: Doxologia