Sfinte,
mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului.
Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților,
Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu
care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului;
înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai
înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura
le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe
toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi.
Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în
fața acestei nemaipomenite fărădelegi.
Cina
cea de Taină din foișor este totodată și Cina despărțirii: „De
acum, să faceți acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu
va mai gusta decât oțet și fiere și cu gustul lor va muri și nu
Se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului.
După
Cină, Mântuitorul va fi coborât cu ucenicii pe drumul roman care
se vede și astăzi, spre Siluan, și de aici pe Valea Chedronului au
ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să Se roage.
În
fața Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află în Grădina
Măslinilor, se întinde o lespede mare, colțuroasă, piatra pe care
s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi și sudori de sânge,
și pe care omenirea nu va înceta până la sfârșitul veacului s-o
spele cu lacrimile căinței și ale recunoștinței. Iar afară,
lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriași, odrăsliți
din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
În
primele veacuri, creștinii din Ierusalim se adunau la foișorul
Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfin-telor
Patimi. În fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective și
se retrăia înfricoșătoarea dramă. Poporul ascultând, plângea
și se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de
la Ghetsimani și Golgota, strigătele și suspinul lor erau așa de
mari, că se auzeau până la zidurile orașului.
Până
astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiție.
Ceasurile de vineri dimineața se citesc în biserica de la fostul
Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat Domnul; dedesubt se află
temnița celor osândiți și lespedea găurită, unde au stat
sfintele picioare ale Domnului, pe care mulțimea de pelerini o spală
cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea
Durerii, pe ulițele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas
ca mărturie, în piatra zidului, urma mâinii Dom-nului, cu care S-a
sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre și pe care m-am
învrednicit și eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la
Golgota, locul răstignirii.
La
noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor
douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor
veacuri creștine. Evangheliile alese de la cei patru evangheliști
se citesc încadrate de citiri și cântări, care sunt introduceri
și comentarii la textele ce se citesc.
În
chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite și
pogorârii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce
Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată și
a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit”
(Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a
spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat
Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel
ce îmbracă cerul cu nori...” (Antifon 15). „Fiecare mădular al
sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața –
scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului
cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești,
spatele – biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot
trupul pe cruce și cuie, încheieturile și coasta – suliță”
(la Laude).
De
aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe
Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat și
temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună
cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi,
Doamne, slavă Ție” (Stihoavna).
Dar
mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate:
„Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul său tras spre
junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu alte femei,
strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși altă nuntă
în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor vin din
apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu vederea
tăcând!” (Icos).
Și
iarăși: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce,
Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a
rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul
sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia... ” (Stihoavna).
Legiuitorii
lui Israel și poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriți
decât pietrele și „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat
marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fie-re
pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).
Însuși
Domnul îi întreabă cu mâhnire și nedumerire: „Poporul meu, ce
am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am
luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe cei morți i-am înviat!
Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În
loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc să Mă
iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și încheie:
„Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel:
pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși
puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a
cerut și slobozit...” (Laude).
De
aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile și
acelea Mă vor proslăvi” (Antifon 12).
Ascultând
cele douăspreze Evanghelii cu întristare și cutremurare, Biserica
ne îndeamnă să urmăm tâlharului cel drept și să strigăm cu
credință: „Pomenește-ne Mântuitorule, întru Împărăția Ta”
. Și să aducem curate simțirile noastre înaintea lui Hristos, ca
să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim
Paștile noastre ca iudeii, ci curățindu-ne de toată întinăciunea
și curat să ne rugăm Lui...
Contemplând
încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de
bună voie a luat-o pentru noi, întristarea Bisericii nu este
deznădăjduită, ci plină de nădejde și stăpână, copleșită
de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
În
Sfânta și Marea Vineri, dimineața, Liturghie nu se săvârșește,
pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme
de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).
Ceasurile
Împărătești din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre și
smerenie a Domnului, spaima și cutremurul întregii făpturi. Crucea
cea dătătoare de viață, credința tâlharului, din care se impun
câteva învățături de mare însemnătate pentru mântuirea
noastră.
Nefericitul
ucenic și vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi
fără cruțare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să
înțeleagă nimic din toate minunile Domnului și din toată
dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de la Învățătorul,
pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare și moarte
veșnică.
„Din
ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător
Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata Apostolilor? Au
doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ți-a
spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de
cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat
judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și
care face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se
lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul
morții.
Dimpotrivă,
ridicarea tâlharului cel răstignit de-a dreapta Domnului ne umple
sufletele de nădejde. La începutul săptămânii, când eram în
așteptarea Mirelui, ne întristam și ne temeam să nu rămânem
afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta,
Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să
intru într-însa...”. Acum, însă, Mirele a venit și cel dintâi
care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei
fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce
îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul
de încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care
împreună pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia
care au îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului Raiul!
Dar
faptul se cuvine privit și mai cu luare aminte. Vinerea Mare este
ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de
întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu;
Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul
pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de
Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu
amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea
desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de
umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul
în Rai, prin smerenie și credință.
Toate
aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată.
Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt
îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era
nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut
mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă;
numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți
ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura
neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință
tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea:
„Pomenește-mă Doamne...” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi
vei fi cu Mine în rai!”.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu