Evanghelia
Luca
7, 36-50
În
vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el.
Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o
femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în
casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi
lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu
lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta,
fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi
prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge
de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a
zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune,
a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci
sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să
plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl
va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela
căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai
judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi
pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe
picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi
şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea
însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele;
cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns
picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei
cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin
puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele!
Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se
întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele?
Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul – Omilie
la Sfânta Maria Egipteanca
“Pilda
pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzatoare si
de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o
întipărească in inimile noastre. (…) S-ar parea ca sunt destule
imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la
Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci,
această lectie.
Nu
voi intra în amănuntele vieţii Cuvioasei. Mă voi opri asupra
primei lucrări săvârşite asupra ei de către harul lui Dumnezeu,
care a trezit-o din somnul păcatului – şi mă opresc nu pentru a
vă pofti să îi urmaţi (căci cum ati putea urma ceea ce nu
depinde de voi), ci pentru a vă arăta că fiecare poate si trebuie
să dobândească dorire de a câştiga acelaşi har.
Convertirea
Sfintei Maria Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi
că ea era cu totul cufundată in păcat şi nici cu gândul nu
gândea sa-l părăsească: dar vine harul şi, prin lucrarea sa
covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului. Deşteptată,
ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotareste să se
schimbe în bine. Cu ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când
cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva, venind, l-ar smulge cu
mână tare din adâncul mlaştinii şi l-ar pune slobod pe pământ
tare. La fel au fost convertirea Sfântului Apostol Pavel şi a
multor altora.
Însă
ceea ce ţine de lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu,
prin însăşi firea sa nu poate fi de obşte tuturor; şi dacă
cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice
grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă, parcă
spunând harului: „Vino, ia-mă – şi o să merg cu tine”,
acela ar fi nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna
căderii sale. Calea de obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi
şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide“. Oricum, şi la cei
ce merg pe această cale lucrarea harului care întoarce la
Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea însă,
este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne
rugăm pentru ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede
osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca
Sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează
de-a dreptul; osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul
asupra aleşilor Săi deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea
cea de obşte şi să ne silim pe noi înşine a ne întoarce la
Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi străbatem zilele
de mântuire.
Dar
ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a merita acest har al
întoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce
trebuie să ne silim pentru a-I arăta Atoatevăzatorului Dumnezeu că
dorim si căutăm si însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare
în noi?
Vă
voi arăta asta pe scurt. Să îl luăm pe om în starea în care i-a
venit numai gândul simplu: „Chiar să nu mă ocup deloc de mine şi
să nu mă gândesc la îndreptarea vietii mele?“ Un simplu
gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici
dorinţă de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinţă a
raţiunii: insă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la
fapte până când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei
adormite. Tocmai spre aprinderea acestei râvne să ne purtăm acum
sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum, ca un oaspete
nepoftit, gândul la mântuire.
Aşadar
a venit gândul îndreptării: conştiinţa l-a insuflat sau îngerul
păzitor l-a adus – nu-l lepăda, ci apucă-te de el îndată şi
începe să-ţi faci nişte operaţii, ca să zic aşa, care să dea
acestui gând putinţa de a pune stăpânire pe toate puterile
fiinţei tale. Să lucrezi în cursul acestei experienţe în mod
opus celui in care lucrează păcatul, în general în mod opus
acelei rânduieli a dispoziţiilor sufleteşti care îl ţin pe om în
păcat. Păcatul încurcă sufletul în multe curse ori se ascunde de
el sub multe văluri – fiindcă el este slut în sine şi de la
început ar putea să facă pe oricine să fugă de el. Vălurile
acestea sunt: vălul cel mai adânc şi apropiat de inimă, alcătuit
din amăgirea de sine, nesimţire şi nepăsare; deasupra lor şi mai
aproape de suprafaţa sufletului sade împrăştierea impreună cu
grija de multe; urmează vălul de deasupra – precumpănirea
trupului şi rânduiala vieţii exterioare, văl hrănit de păcate
şi patimi. Păcatul trăieşte în inimă, de acolo pune stăpânire
pe tot sufletul, pătrunde în trup şi in toate faptele şi
relaţiile noastre, altfel spus în întreaga purtare.
Aşadar
începe să înlături aceste văluri unul după altul, cu scopul de
a scoate la lumină duhul încurcat în ele, aşa cum din pământ se
înlătură strat după strat pentru a se ajunge la comoara ascunsă.
Începe
chiar de la vălul dinafară.
Curmă
pentru o vreme treburile şi relaţiile tale obişnuite, mai ales pe
cele din care se hrăneşte patima ta stăpânitoare. Ochi, ureche,
limbă – iată principalele canale pe care vine mâncarea
păcătoasă. Taie-le prin însingurare.
După
aceea, apucă-te de trup: refuză-i nu numai plăcerile, ci
micşoreaza-i îndestularea chiar şi în trebuinţele indispensabile
ale somnului si mâncarii. Vei subţia trupul, sufletul se va elibera
din legăturile materiei, va deveni mobil, mai uşor şi mai receptiv
faţă de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu
dreaptă socotinţă.
Însingurarea
şi postirea uşurează sufletului întoarcerea către sine însusi.
Intrând în sine, el întâlneşte acolo, însă, o tulburare
cumplită, pricinuita de grija de multe şi de împrăştierea
cugetului. Grijile ba de una, ba de cealalta se îngrămădesc în
inimă şi nu lasă sufletul să se ocupe de sine, nu-l lasă sa se
oprească, ci îl tot gonesc înainte. Iată, este nevoie să le
înăbuşim, să le alungam din suflet şi din inimă, măcar pe
vremea postului. Câtă vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem
face în continuare nici un fel de lucrări asupra noastra sau aceste
lucrări vor rămâne cu totul neroditoare. Grija strânge sau roade
inima; dar şi când n-avem griji, gândurile deşarte hoinăresc
prin cap unul dupa altul, sau unul împotriva altuia, şi pricinuiesc
acolo o tulburare ca un vifor sau o furtună. Intr-o astfel de stare
nu se poate semăna în suflet nimic temeinic si statornic. Ca atare,
trebuie să adunăm pe fiii noştri cei împrăştiaţi – gândurile
noastre – laolaltă, aşa cum adună păstorul oile sau cum o
lentilă convexă adună razele împrăştiate ale soarelui, şi să
îi întoarcem pe toţi asupră-ne. Asta se săvârşeşte prin
luare-aminte sau trezvie.
În
fine, grijile să se ostoiască, gândurile să se liniştească,
mintea să se adune în sine şi să se statornicească asupra unui
singur lucru. Trei sau patru văluri au fost deja ridicate. Inaintea
ta se află omul tău cel lăuntric, cufundat în somnul nepăsării,
nesimţirii şi orbirii. Apropie-te acum cu bărbăţie şi
osteneşte-te fara lenevie. Incepe lucrarea principală – trezirea
din somn.
Înainte
de toate, grăbeşte-te să ridici de pe ochii minţii vălurile care
o tin in orbire. De ce nu se teme omul şi nu se îngrijeşte pentru
sine însuşi? Fiindcă nu vede primejdia pe care o presupune starea
sa. Dacă ar vedea-o, n-ar putea să rămână liniştit, aşa cum nu
poate sta liniştit în casă cel care vede că e cuprinsă de
flăcări casa. Iar omul păcătos nu vede primejdia pe care o
presupune starea sa pentru că, din oarecare amăgire, se vede într-o
stare mulţumitor de bună. Se furişează în el închipuiri
mincinoase care îl linguşesc, care-i încurca mintea precum o plasă
şi îl ascund pe om de sine însuşi. Aceste închipuiri sau gânduri
subţiri sunt foarte multe. Unii, de pildă, spun: „Eu sunt
creştin“, şi ramân liniştiţi, asemenea iudeilor care spuneau:
„Sămânţa lui Avraam suntem“; îşi însuşeşte întâietăţile
şi făgăduinţele creştineşti fără creştinism, altfel spus
pune pe seama numelui, locului şi a hainelor ceea ce se poate
întemeia numai pe putere şi pe vrednicia lăuntrică. Altora le
vine în gând starea îmbunătăţita dinafară sau le cad sub ochi
calităţile lor trupeşti – puterea şi frumuseţea – dimpreună
cu înzestrările sufleteşti – intelectuale şi estetice, care îi
orbesc cu atât mai puternic, cu cât se deosebesc mai mult prin ele
de cei ce-i înconjoară. Alţii sunt orbiţi de oarecare fapte
văzute sau chiar virtuţi făptuitoare, cum ar fi înţelepciunea şi
chibzuinţa – mai ales când acestea i-au atras cinstire, uneori
nu doar din partea celor simpli. Iar alţii, în fine, se întemeiază
pe faptul că nu sunt singuri: „Şi cutare este la fel ca mine, şi
cutare, şi chiar cutare“; se amăgeşte cu faptul că obiceiurile
păcătoase sunt răspândite, de parcă mulţimea celor care
păcătuiesc face mai puţin păcătos păcatul. Gândurile acestea
şi cele asemănătoare lor tin mintea în orbire. Ca atare, intrând
în tine însuti si adunându-ţi luarea-aminte, începe să
îndepărtezi aceste temeiuri ale orbirii, să strici aceste nădejdi
deşarte sau, altfel spus, „îndreptăţiri ale răspunsurilor
celor din păcate“, împotriva cărora se ruga Prorocul David.
Scoate-o la mijloc cu gândul pe fiecare dintre ele şi loveşte-o cu
sănătoasa cugetare creştinească. Convinge-te de următorul lucru:
nu contează că eşti creştin dacă trăieşti rău; calităţile
tale, dacă nu sunt întoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te
vor osândi decât te vor îndreptăţi; nici cinstirea, nici
răutatea celorlalţi nu îţi vor ajuta. Chibzuind astfel, încetul
cu încetul îţi vei uni gândurile şi te vei înfăţişa unit
înaintea privirii minţii şi conştiinţei, care vor ridica glas
puternic împotriva ta, mai ales atunci când, comparând ceea
ce eşti cu ceea ce ar trebui să fii, vor afla că nu eşti bun de
nimic. Dacă în urma acestui fapt vei începe să simţi teamă
pentru tine însuţi, e un semn bun – e prevestirea fugii de păcat,
aşa cum clătinarea rândurilor de ostaşi vesteşte grabnica fugă
a întregii oştiri.
În
acest fel, odată cu vederea de sine în lumina cea adevărată ia
naştere instinctul conservării duhovniceşti. Ca atare,
neîntrerupând cugetările care îţi dau în vileag orbirea, în
urma primei mişcări loveşte-te şi mai mult şi zguduie inima ta
cu idei ce pot să te întoarcă de la păcat şi să-ţi stârnească
dezgustul fată de el.
Închipuie-ţi
cât mai viu ce este păcatul în sine. Este o boală, cea mai rea
dintre toate bolile: el îl desparte pe om de Dumnezeu, aruncă în
neorânduială sufletul şi trupul, dă conştiinţa chinurilor, îl
supune pe om necazurilor în viaţă, în moarte şi după moarte, îi
închide raiul, îl aruncă în iad. Poate că prin aceste gânduri
se va înfiripa în inimă dezgustul faţă de acest monstru.
Cercetează
legătura dintre păcat şi diavol, şi vezi ce prieten şi despot
slut îţi dobândeşti prin păcat. Diavolul este în vrăjmăşie
cu Dumnezeu. El pare că Ii spune Celui Preaîndurat: „Tu le dai
toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, însă
îi fac să îmi lucreze cu atâta osârdie“. El este un amăgitor.
Acum, aruncându-ne în păcate, făgăduieşte în schimbul lor
oarecare dulceaţă, iar dincolo ne va pune în faţă aceleaşi
păcate, râzând răutăcios, dacă nu ne vom pocăi. El se
cutremură de bucurie răutăcioasă atunci când cineva îi cade în
gheare. Adu-ţi aminte toate acestea, poate că vei simţi şi tu ură
faţă de acest urâtor al nostru şi al lucrarii lui în noi, care
este păcatul.
Intoarce-te,
în fine, către Dumnezeu şi judecă ce este păcatul înaintea Lui,
Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si
Preainduratului, Purtătorului de grijă şi Răscumpărătorului
nostru. După ce ţi-ai scos la lumină nelegiuita neluare-aminte,
nefrica si nerecunoştinţa fată de El, poate că vei stârni în
tine jale mântuitoare şi întristare după Dumnezeu.
Atunci
când, în acest chip, ne vom înghesui în inimă unul după altul,
cu de-a sila, simţămintele care frâng inima – fie dezgustul şi
ura faţă de pacat, fie frica şi groaza de începătorul păcatului,
fie jalea şi întristarea în Domnul – inima se va încălzi şi
pune în mişcare, puţin câte puţin. Curentul electric
impărtăşeşte trupului o anumită încordare şi excitabilitate;
aerul curat şi răcorosîmpărtăşeşte o anumită prospeţime şi
vioiciune: aşa şi simţămintele acestea pun în mişcare energia
adormită a puterilor lucrătoare, în fine, ele dau naştere în om
dispoziţiei de a se scula şi a lucra spre mântuirea sa. Acestea
sunt primele mişcări ale grijii de mântuirea sufletului. Când vor
avea loc, nu întârzia să lucrezi asupra ta şi din această parte:
alungă somnul nepăsării. Sileşte-te in fel şi chip să-ţi
încordezi puterile sufletului şi să te apuci de treabă pe loc,
fara întârziere. Dacă vei amâna, mai rău va fi: mai mult te vei
deprinde cu păcatul, păcatul va da în tine ramuri din ce în ce
mai stufoase, iar lanţurile păcatului vor deveni din ce în ce mai
încurcate. Până la urmă, păcatul te va împovăra atât de mult,
că nici nu o să te mai scoli: te vei duce pe urma diavolului, de
unde poate ca nu va mai fi întoarcere. Deci grăbeşte-te!
Adu-ţi
aminte, totodată, de „cele mai de pe urmă ale tale”. Spune-ţi:
„Iata moartea; unul, altul mor lângă tine; iată că acum-acum
vine şi rândul tău. Lovitura morţii stă gata ca o sabie asupra
capului şi te va lovi pe neaşteptate. După aceea vine judecata;
cele tăinuite ale tale se vor vădi înaintea îngerilor si a
tuturor Sfinţilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. In urma lor
vei fi indreptatit sau osândit – vei ajunge fie în rai, fie în
iad. Ia seama: în rai nu se intra cu păcate, iar iadul este
pecetluit cu pecetea lepădării dumnezeieşti. Acolo este chin fără
sfârşit şi fără bucurie. Oare nu este vremea să lepezi această
povara, care îţi pregăteşte asemenea necaz?“
Pentru
ca lucrarea tuturor acestor gânduri să aibă cât mai mari sorţi
de reuşită, adună-le pe toate într-un chip oarecare şi poartă-le
în minte ca pe un imbold statornic. Inchipuie-ţi, spune Sfântul
Tihon, că deasupra ta este sabia dreptăţii dumnezeieşti, sub tine
este iadul, gata să te înghită, înaintea ta moartea, înapoi
adâncul păcatelor, de-a stânga şi de-a dreapta mulţime de
vrăjmaşi răi. Dacă îţi vei pune o asemenea rânduială în
minte, vei auzi neîncetat înăuntrul tău un glas îndemnător:
„Oare se cade ţie să fii în nepăsare?”
Prin
asemenea cugetări şi lucrări şi prin cele asemenea lor se ridica,
în fine, şi ultimul văl al păcatului, alcătuit din nepăsare,
nesimţire şi orbire. Acum, omul păcătos este descoperit în faţa
ochilor săi, nu mai este nesimţitor faţă de primejdia stării
sale şi nu arareori năzuieşte să se scoale şi să meargă; însă
prin asta nu a fost făcut totul. Aici lipseşte – este limpede –
lucrul de căpetenie: imboldul haric. Osteneala a fost întrebuinţată,
căutarea a fost descoperită: însă toate acestea alcătuiesc doar
strădanii în vederea atragerii harului de partea noastră,
însă nicidecum însuşi lucrul pe care îl căutăm. Căutăm şi
batem — însă dăruirea este la voia Impărţitorului darurilor,
Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând
cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te
cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine
niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care
obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru
întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate
slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu
oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau
osteneală, şi mai presus de toate roagă-te. Roagă-te şi la
biserică şi acasă, silind prin staruinţa ta pe Cel Indurat să
îţi dăruie, ca pe o pâine spre fiinţă, ajutor haric spre
mântuire. Astfel să te osteneşti, să te încordezi, să cauţi –
şi vei găsi. Astfel să baţi, si ti se va deschide. Domnul
Mântuitorul va vedea această osteneală a ta spre mântuire şi-ţi
va trimite ajutorul Său cel mântuitor, care, venind, va rupe toate
legăturile păcatului şi va da sufletului libertatea de a merge pe
calea Domnului fie întru însingurarea pustiei, fie în sfera
obştească. Va veni, adică, ceea ce i s-a dat Sfintei Maria
Egipteanca pe degeaba.
Ce
se cuvine să facem pe urmă ne va învăţa însuşi harul,
cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe Maria
Egipteanca, aşa cum învaţă pe oricine se invredniceşte de el şi
se supune lui.
Judecând
după tot ce este neapărată nevoie să facem cu noi înşine ca să
aflăm acest har ce insuflă la întoarcerea către Dumnezeu, puteţi
vedea că cea mai bineprimită vreme pentru acest lucru sunt sfintele
posturi, şi în primul rand Sfânta Patruzecime. Acesta este, pe
scurt, „programul” pregătirii cuvenite pentru spovedanie şi
primirea Sfintei Impărtăşanii.
Pilda
sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, între hotarele
postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face să cercetăm
cu grijă dacă ne-am pregătit de spovedanie şi de
împărtăşire, şi dacă am facut-o aşa cum se cuvine. Cel ce s-a
pregătit de spovedanie şi de împărtăşire aşa cum se cuvine
trebuie să se simtă însufleţit, înviat, încordat spre sforţări
în lucrarea mântuirii. Acest scop al său este fie de a dobândi
harul, fie de a-l recâştiga dacă l-a pierdut, fie de a stârni mai
tare focul lui, care a început să se stingă – nu numai de a
merge la biserică şi de a posti. Şi rânduiala aceasta exterioară
e necesară, însă principalul stă în schimbarea rânduielii
lăuntrice. Dacă s-a învrednicit cineva de asta, să mulţumeasca
Domnului; dacă nu s-a învrednicit, mai este timp. Intră în arena
mântuitoare a ostenelii cu tine însuţi – şi vei primi. Domnul
este aproape. Te vei apropia şi tu de El şi fără îndoială că
va avea loc împreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor de împărtăşire,
şi sufletul tău, cel zidit după chipul şi asemănarea Lui, care
este căutat de El şi care îl caută. Amin!”
5
aprilie 1865
Sursa:
Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Predici”, Editura Sophia,
Bucuresti, 2009
0 comments:
Trimiteți un comentariu