Evanghelia
Ioan
20, 19-31
În
ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind
încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a
venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Şi, după
acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci s-au
bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus
iarăşi: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi
Eu pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis:
luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate
şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei
doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci
i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a
zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu
voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna
mea în coasta Lui, nu voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau
iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a
venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a
zis: pace vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul tău încoace şi
vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu
fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis:
Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus I-a zis: pentru că M-ai
văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe, care
nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să
credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând,
viaţă să aveţi în numele Lui.
Arhimandritul
Ilie Cleopa
- Predică la Duminica a II-a după
Paşti - a Sfântului Apostol Toma
Hristos
a înviat !
Iubiţi
credincioşi,
În
prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi,
ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim
şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniştit, că erau
tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea
Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie
şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste
cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea
să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.
Dar
pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască
de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, şi
le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luaţi Duh
Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate
propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu
este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este
destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să
ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era
suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea
cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă.
Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i
cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin
spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi
mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei
Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească
pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura
cale de mântuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu,
împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin
spovedanie.
Dar,
cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu
ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când i-au spus
toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a
voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna
rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în
Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos
ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma
de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu
mustrare pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi
mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu
fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind
şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a
strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul
meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă,
zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce
n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 28-29).
Toma
era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a
cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi
mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi
vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară.
Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit
din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii
dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în
Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la
biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor
sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le
auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.
La
formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în
inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care
ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi
ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului,
duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei
sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de
sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se
formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri
cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt
necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt
indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci
copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau
îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în
nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind
înconjuraţi de griji pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi
unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi
bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă
profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă
religioasă, spre osânda sufletelor lor.
De
vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai
bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi
urmările ei cumplite, pe care le trăim.
Iubiţi
credincioşi,
Îndoiala
lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci,
prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor
necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea
nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru
mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului,
după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa
şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi
păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul
meu!”.
Oare
cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi
al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu
căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru
s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul
acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului,
din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată
viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi
câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi
nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu
cred până nu văd!”? Câţi nu caută să pipăie rănile şi
coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin
pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale
Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi
iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în
faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se
căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit.
Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se
întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din
tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.
Puţini
sunt acei care se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mulţi
mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a
lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în
Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul
către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut
şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis către
ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine”
(Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în
Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De
ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din
dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări
religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi
dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată
mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul
cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să
înţeleagă.
Dar
cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată
de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării lor. Se smintesc
de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o defaimă spunând
că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce şi
din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a
creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele lui
Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli,
neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de
cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc
drepţi şi mântuiţi.
Se
smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la
hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii
întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt şi
le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi
şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osândă
şi amăgirea multora.
De
vom rămâne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii
Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă
de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala
religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă
învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două
fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” şi
„Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!”.
Iubiţi
credincioşi,
Se
cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta
credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de
ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu
ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei
slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica,
răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei
robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi
fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la
sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit,
acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după
Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat
pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi
Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi
ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata
de apoi.
De
aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru
mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu
ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi
minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să
mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să
ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe
Domnul Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale
necredinţei şi îndoielii.
Noi
credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei,
sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea
Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile
câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este
frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc
de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu
pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu
pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.
Pentru
toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne
bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu
voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie, sau cu îndoială
ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă,
evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem
de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi
ziditoare de suflet.
Cu
voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în
dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi
ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie,
care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără
de care nu ne putem mântui.
Vă
reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele
blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac
pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul
Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De
altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii
Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.
Să
păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu.
Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca
să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea
cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la
înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca
împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu