Maica
Domnului este Izvorul Apei vieţii.
Dreptmăritori
creştini,
Astăzi
este sărbătoarea luminată numită „Izvorul Tămăduirii”.
Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului este strâns legată
de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă, întrucât ne
arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii.
Odată
cu primul Paşte, Maica durerii devine Maica bucuriei sfinte, care
răspândeşte pretutindeni sămânţa vieţii şi a învierii.
Sărbătoarea
de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui
izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Peste acel izvor, s-a
construit o biserică numită „Izvorul Tămăduirii” şi multe
minuni s-au săvârşit acolo spre bucuria celor bolnavi şi
îndureraţi.
Acest
izvor material ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre, pe
Maica Domnului, la care găseşte speranţă, mângâiere şi
încurajare tot sufletul întristat şi necăjit.
Iubiţi
credincioşi,
Zadarnic
au dorit drepţii Vechiului Testament să-L vadă pe Izbăvitorul Cel
făgăduit, Care să zdrobească pe şarpele cel cumplit. Zadarnic a
curs sângele ţapilor şi viţeilor în curţile templului lui
Solomon. Pământul se putea tângui pentru Dumnezeul pierdut: „L-am
căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns”
(Cânt. 5, 6).
Însă,
aşteptarea şi nădejdea patriarhilor, drepţilor şi proorocilor se
împlineşte, pentru că zorile mântuirii se arată prin Preacurata
Fecioară Maria din Nazaretul Galileei. De aceea, o numeşte Biserica
„luceafăr de dimineaţă”, căci precum luceafărul vesteşte
apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei a vestit
apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos Domnul.
La
praznicul Naşterii Preacuratei, creştinii cântă aşa: „Naşterea
ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată
lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos
Dumnezeul nostru; şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi
stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
Maica
Domnului este aceea care prin viaţa ei neprihănită a pregătit
ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului
Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis
raiul, pe Hristos Care cu însuşi sângele Său ne-a curăţit ca să
slujim Dumnezeului Celui viu (cf. Evr. 9, 12-14).
Pentru
că este Mama lui Iisus, a putut deveni şi Mama noastră. Şi precum
şi-a îndeplinit bine rolul de Mamă faţă de Fiul ei dumnezeiesc,
tot aşa îşi îndeplineşte acum datoria de Mamă faţă de noi
toţi, fiii ei. Aceasta o face în Biserică, unde Maica Domnului
ocupă locul central, aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii,
când, Duhul Sfânt pogorându-Se, ea se afla în mijlocul
Apostolilor.
Dacă
Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos, e centrul
vieţii create, punctul de întâlnire a cerului cu pământul.
Prezenţa Maicii Sfinte în Biserică ne conferă calitatea de prunci
ai ei şi fraţi ai Domnului, „că dacă Domnul nu Se ruşinează
să ne numească fraţi ai Săi, oare se va ruşina Maica Domnului să
ne numească fiii ei?” – întreabă Nicolae, mitropolitul
Krutiţelor.
Icoana
Sfintei Treimi o are în faţă pe Fecioara Maria, care rămâne de-a
pururi nedespărţită de Fiul ei, Cel slăvit împreună cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt, iar pe bolta bisericilor sunt reprezentate cele
două mari scaune împărăteşti, al Fiului în cupola turlei, al
Mariei în cupola Altarului, al Pantocratorului şi al Panaghiei.
Căci Fecioara Maria este steaua ce vesteşte Soarele dreptăţii –
Hristos.
Atâta
vreme cât El păstrează trupul luat din Fecioara Maria, această
Mamă a Lui participă alături de Fiul ei la suferinţa omenirii,
uşurându-o. Spre a ne convinge de puterea formidabilă pe care o
are ea în faţa tronului Dumnezeirii, este suficient să-l ascultăm
pe Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Tu, Preasfântă Fecioară,
eşti mai de preţ decât întreaga creaţie, că doar din tine
singură Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul
Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău.
Dumnezeu
S-a hrănit cu laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele
lui Dumnezeu”. De aceea, pe pământ pentru credincioşi, Maica
Domnului este „haina celor goi de îndrăzneală”, fiind însă
şi „podul care trece la cer pe cei de pe pământ”.
Între
cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, Maica Domnului este
„bunăvoirea lui Dumnezeu către noi cei muritori..., îndrăznirea
celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus la tronul slavei
dumnezeieşti, aceeaşi Maică Sfântă este „îmblânzirea
Judecătorului Celui drept, iertarea multor greşiţi şi adevărata
picătură care risipeşte mânia lui Dumnezeu” faţă de cei
păcătoşi. În ziua Judecăţii, Maica Domnului va sta în genunchi
înaintea Fiului ei şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu,
acest suflet necăjit, chiar de a greşit, dar pururea a cerut să mă
rog Ţie; deci iartă-l şi fă cu el milă!”.
Dreptul
Judecător o va asculta pentru că „mult poate rugăciunea Maicii
spre îmblânzirea Stăpânului”. Părinţii Sinodului ecumenic din
Efes (431) ne-au învăţat să ne adresăm Preacuratei astfel:
„Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi
păcătoşii!”.
Încă
din primele veacuri, Maica Domnului se bucură de o cinstire
deosebită în lumea creştină, care o socoteşte cea dintâi
rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Pictorii se
inspiră din cea mai ideală frumuseţe pentru ca s-o zugrăvească
şi îngenunchează când îi pictează faţa. Poeţii îi dedică
cele mai adânci şi mai sublime versuri. Oratorii şi scriitorii
bisericeşti, precum şi Sfinţii Părinţi, în scrierile şi
cuvântările lor, se întrec spre a-i împleti cele mai frumoase
cununi de laudă.
Naţiunile,
ţările, oraşele, cetele călugăreşti, familiile creştine,
credincioşii o aleg ocrotitoare a lor pe aceea care este „plină
de har” şi „binecuvântată între femei”. Se cuvine să o
iubim pe Maica Sfântă, conştienţi că, în taina plină de
bucurie a maternităţii sale, noi, fiii ei, aflăm izvorul
încrederii şi al speranţei noastre.
Poporul
român, care s-a născut creştin, aduce la picioarele Maicii
Domnului cele mai sfinte sentimente de recunoştinţă pentru felul
în care a lucrat ea în mijlocul acestui neam. Românii adevăraţi
simt în Preacurata Fecioară o adevărată Maică, la care pot să-şi
plângă durerea şi să-şi spună toată nevoia şi necazul. În
această privinţă, părintele Gala Galaction grăieşte astfel:
„Aceasta este mana duhovnicească cu care s-a hrănit neamul
nostru, în veacurile zbuciumatei sale epopei.
Pe
Născătoarea de Dumnezeu cu dumnezeiescul Prunc la sân au
zugrăvit-o de-a pururi iconarii noştri, au învăluit-o în nori de
tămâie şi de rugăciune preoţii noştri, au privit-o în
catapeteasmă părinţii noştri, au ţinut-o sub căpătâi mamele
noaste, au iubit-o şi au sărutat-o copiii noştri, au implorat-o şi
au preacinstit-o neam de neamul nostru.
Aşa
ne-au dat-o Apostolii străvechi, care ne-au venit de peste Dunăre
şi din Bizanţ. Aşa ne-a învăţat Biserica dreptmăritoare a
Răsăritului. Aşa s-a închegat psihologia noastră şi evlavia
noastră”.
În
aceste vremuri tulburi, Preasfânta Fecioară este pentru noi
creştinii Maica iubirii, iertării şi milei. Dacă omenirea este
incapabilă să-şi găsească drumul de întoarcere la Dumnezeu,
dacă în lume se acumulează forţele distrugătoare ale răului şi
ale morţii, dacă nesiguranţa şi frica marchează scurgerea
zilelor noastre, să privim încrezători la Maica noastră din
ceruri.
Ea
se apleacă astăzi asupra acestei generaţii bolnave, cu iubirea pe
care o mamă o are faţă de fiii cei mai neajutoraţi şi expuşi
pericolelor. Ea priveşte astăzi cu durere la mulţimea nesfârşită
a celor păcătoşi, la tinerii amăgiţi şi trădaţi de societatea
actuală, la adulţii deveniţi sclavi ai egoismului şi ai urii, la
fiii Bisericii deveniţi căldicei din cauza indiferenţei şi a
necredinţei, şi tuturor le spune: „Eu sunt Mama speranţei
voastre!”.
Cu
mâinile sale neprihănite adună toate suferinţele şi imensa
mizerie a omenirii şi le prezintă la Fiul ei dulce, ca Acesta să
coboare asupra lumii fluviul iubirii Sale îndurătoare.
Binecuvântată
să fie Preasfânta Fecioară, care ni L-a adus pe Domnul în lume,
al cărei pântece curat s-a făcut vas al infinităţii
dumnezeieşti. Slăvit să fie Fiul ei biruitor, Care a rânduit-o pe
Născătoarea de Dumnezeu ca Mamă bună şi iubitoare a tuturor
creştinilor. Să ne bucurăm că Domnul Înviat a luat-o lângă
Sine pe Maica Sa, care este o adevărată Apărătoare în nevoi şi
un adevărat Izvor de binefaceri.
De
aceea, Biserica îi cântă: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă
mulţumiri aducem noi robii tăi. Ca una ce ai stăpânire nebiruită,
slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie:
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Iar în această zi de
sărbătoare, Biserica îi cântă: „Cu adevărat tu eşti izvor de
apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale
trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe
Hristos, apa de mântuire”.
Iubiţii
mei,
Să
nu ne descurajeze uscăciunea care cuprinde astăzi lumea păcătoasă,
că Maica Domnului răspândeşte pretutindeni roua iubirii sale
materne. Dacă ura însângerează străzile noastre, dacă păcatul
îngheaţă inimile multora, iar lumea se răzvrăteşte împotriva
lui Dumnezeu, să privim spre Domnul Înviat şi spre Maica Învierii.
Poetul
Ioan Alexandru spune: „Maica şi Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ
în veci să fie uns”. Această ungere cerească am primit-o toţi
care ne-am adunat astăzi în acest locaş de închinare, luând
parte la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Am adus la picioarele
Preacuratei toate nevoile, durerile şi lacrimile noastre. Maica
Domnului, care este bucuria celor necăjiţi, cu siguranţă ne-a
auzit şi va mijloci pentru noi înaintea Altarului ceresc.
De
aceea, îi mulţumim pentru ocrotirea ei şi-i zicem: „Bucură-te,
Stăpână, ceea ce eşti Izvorul apei vieţii cel nesecat!”. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu