Despre unele puteri ale ştiinţei

Desbaterea pe care aveam la început intenţia s'o deschid numai în faţa celor mai tineri dintre D-voastre, studenţi şi studente, s'a adâncit în cursul elaborării, obiectul ei dovedindu-se mai bogat în semnificaţii decât părea la întâia vedere. Astfel, consideraţiile pe cari le veţi asculta azi vor căuta să indice linii de orientare pe seama începătorilor, dar vor fi şi cuvânt de încurajare pentru cei cu studii înaintate.

Titlul „Ştiinţă şi cultură" anunţat pe afişe, a sugerat poate unora gândul că vor asista la desbaterea unei probleme de „filosofia culturii", în spiritul celei pe care o fac azi Germanii cu râvnă multă, şi cu rezultate adesea interesante. Nu voiu face, veţi vedea, consideraţii de felul acesta. Cum nici „filosofie a ştiinţii" nu voiu face, domeniu în care excelează gândirea franceză contimporană.

Oricât de instructive ar fi ele, nu cred că idei de felul celor acum amintite şi-ar găsi loc potrivit într'un cuvânt de deschidere ca acesta. Căutaţi-le mai cu folos în cărţi numeroase, cari vă stau tuturor la îndemână.

Folositor îmi pare însă c'ar fi, pentru toţi câţi vă găsiţi în această spaţioasă sală, să întreprindem împreună un examen pe care nu-l veţi găsi în cărţi. Şi anume, să examinăm împreună raportul pe care ar trebui să-l stabiliţi între D-voastre şi ştiinţa căreia vă veţi dedica. Mă gândesc la un raport care n'ar fi numai de natură intelectuală, ci şi afectiv, emoţional. Ar fi vorba deci de o legătură oarecum personală între sufletul (nu numai inteligenţa) D-voastre şi noua D-voastre îndeletnicire.

Ce vă poate da ştiinţa, studenţi şi studente? Cum trebue făcută munca de cercetare ştiinţifică pentru ca aceasta să dea tot ce e în stare să dea? Şi, în ce măsură eforturile D-voastre, puse în slujba ştiinţei pure, pot deveni puteri creatoare şi susţinătoare de cultură? Cultură pentru D-voastre şi, prin D-voastre, cultură a Neamului Românesc. Iată întrebările cari formulează concentrat subiectul Cuvântului nostru de iniţiere.

Deşi consideraţiile ce vor urma se sprijinesc pe o adâncită experienţă personală, cel ce vă vorbeşte acum nu e destul de bătrân ca să vi le poată prezenta drept sentinţe indiscutabile. Dar, în comparaţie cu D-voastre, vorbitorul este totuşi atât de bătrân, încât să vi le poată propune ca pe nişte sugestii ale unui camarad cu experienţă…

Nu ignorez faptul că cei mai mulţi aţi venit la Universitate să vă câştigaţi ceva ştiinţă pentru a o aplica, cu folos şi cât mai repede, la deslegarea problemelor practice pe cari le pune şi vi le va pune, vieaţa. Nu mă îndoiesc însă că unii dintre D-voastre, cei puţini — poate foarte puţini — aţi venit să începeţi aici şi să continuaţi apoi toată vieaţa a face ştiinţă.

Aceştia sunt fiii cei mai iubiţi ai Universităţii. Căci Universitatea e înainte de toate instituţie care urmăreşte creaţia ştiinţifică. Numai implicit şi'n rândul al doilea, Universitatea urmăreşte şi-o operă de educaţie, sau de utilitate practică.

A face ştiinţă teoretică, a te dedica meditaţiei desinteresate, iată, studenţi şi studente, o muncă destul de greu de împlinit! Căci ce înseamnă propriu zis (dar şi în termeni cu totul generali) a face ştiinţă înseamnă a căuta adevărul pentru adevăr. Pentru omul de acţiune şi pentru noi toţi în cadrul vieţii practice, căutarea adevărului e mijloc întru atingerea unui scop concret. Pentru omul de ştiinţă adevărat, ea este scop.

Ceea ce defineşte Universitatea şi o deosebeşte de celelalte şcoli superioare, e tocmai această notă: în Universitate se face ştiinţă teoretică pură, nu ştiinţă aplicată.

S'ar părea că, urmărind astfel de scopuri, Universitatea s'ar închide egoist în cetatea ferecată a speculaţiei desinteresate şi s'ar izola în chip păgubitor de marile nevoi ale Neamului. Mulţi sunt la noi cari nu se îndoiesc de evidenţa acestui lucru. Cu toate astea, nimic mai greşit decât o astfel de judecată simplistă, care pledează pentru acţiune directă şi cât mai grabnică. Căci e limpede că nu există acţiune practică mare decât acolo unde a existat în prealabil ştiinţă mare. Pentru ca intervenţia să fie foarte eficace, e necesar să fie cunoscută cât mai temeinic porţiunea de realitate asupra căreia vrem să acţionăm. Fără anatomie, fiziologie, etc, ştiinţe desinteresate ale corpului viu, medicina de azi, cu puterea-i de intervenţie pe care-o cunoaştem, n'ar exista. Medicina ar fi rămas până azi ceea ce a fost mii de ani înainte de mijlocul secolului trecut. Adică ar continua să fie o artă dibuitoare, sprijinită pe o ştiinţă rudimentară, incapabilă de propăşire sensibilă, din cauza lipsei de orizont şi a miopiei intelectuale pe cari le crează prea marea grije de acţiune directă şi grabnică.

În dreaptă consecinţă putem spune că, pentru a putea acţiona cât mai eficace asupra realităţilor româneşti, e nevoie să cunoşti cât mai adânc aceste realităţi, şi mai ales metodele de investigaţie cele mai sigure cari duc la această cunoaştere. Căci şi aici, ca să poţi mult, nu e destul să vrei tare, ci trebuie şi să ştii mult şi exact.

Deşi, pentru inteligenţele cu nu prea mare orizont, serviciile ce le aduce unui Neam o Universitate, care rămâne altar curat al ştiinţii pure, sunt mai greu de priceput decât cele aduse de ştiinţele aplicate, îndrăsnesc să afirm, studenţi şi studente, că o astfel de Universitate serveşte mai eficace şi e mai necesară Neamului Românesc decât una care, uitându-şi menirea primordială, tinde să devină şcoală unde se face cu precădere ştiinţă aplicată.

Am spus toate acestea pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de greşit aţi judeca dacă v'aţi închipui cumva că, dăruindu-vă ştiinţei pure chiar şi numai pentru timpul cât veţi sta pe băncile Universităţii, dezertaţi dela obligaţiile pe cari vi le impun necazurile urgente ale Neamului, Sunteţi mai mari servitori ai Patriei făcând, cel puţin cât sunteţi aici, ştiinţă pură, decât coborând tam-nesam, şi înainte de vreme, „în arenă".

Adevăr pentru adevăr! Uşor de formulat, veţi spune, greu de realizat. Da! studenţi şi studente, foarte greu de realizat. E aceasta o poruncă a cărei împlinire cere un număr considerabil de virtuţi. Virtuţi de ordin intelectual şi şi de natură morală. Greu de dobândit, şi tot atât de anevoios de păstrat odată câştigate.

Fie spus în treacăt şi oarecum între paranteze că, înainte de toate, nu e prea uşor să pricepi că cercetarea desinteresată, adică cea dusă fără niciun gând lăturalnic la eventuale aplicaţii practice, poate fi o îndeletnicire care merită să fie îmbrăţişată fără rezervă de cel puţin o parte a tineretului universitar al unei naţiuni tinere, unde sunt atâtea nevoi ce-şi cer alinare cât mai grabnică, dacă nu imediată; şi unde energiile ce s'ar cheltui pentru satisfacerea acestor nevoi nu par a fi niciodată îndeajuns de mari şi de numeroase...

Dar, închizând această paranteză, e locul să ne întrebăm cari sunt puterile sufleteşti ce trebuesc dobândite negreşit de cel ce se dedică cercetării adevărului ?

Voiu trece în revistă numai pe unele din ele. Pe cele ce mi se par mai generale. Pe câteva din acestea unii dintre D-voastră le cunosc cu siguranţă.

* *

Cea dintâi de amintit ar fi o anumită disciplină a inteligenţei, care constă în efortul oarecum negativ ce-l face aceasta, spre a înlătura tot ce poate împiedeca desfăşurarea liberă a funcţiunilor intelectuale în sensul strâns al cuvântului: percepţie, observaţie exactă, putere de concentrare a atenţiei, judecată riguroasă, etc. Motivele cari tulbură mai des funcţiunea optimă a inteligenţei sunt de ordin afectiv: interese de tot felul, gând la eventuale aplicaţii practice ale rezultatelor posibile, asociaţii emoţionale. Toate acestea nu permit concentrare intelectuală suficient de puternică şi de îndelungată. Amintesc apoi că e nevoie şi de o anumită ambianţă biologică (hrană şi odihnă potrivită, exerciţii fizice, un oarecare grad de echilibru psiho-fizic, etc), care trebue realizată, pentru a uşura concentrarea intelectuală.

Toate acestea au importanţă, evident. Şi încă mare. Ele sunt relativ uşor de realizat. Să nu uităm însă că ele nu sunt decât condiţii prielnice dar oarecum exterioare forţei interioare care crează concentrarea intelectuală. Ceea ce numim „voinţă", funcţiune sufletească atât de greu de definit şi totuş atât de reală, intră aici ca factor determinant şi ca slujitoare credincioasă inteligenţei.

Se repetă atâta că tineretul universitar este elita unei naţiuni. Aşa e. În orice caz, aşa ar trebui să fie. E locul să spunem însă, că’n ordinea de idei ce ne interesează în acest moment, ceea ce caracterizează elitele e şi puterea de mare şi durabilă concentrare a inteligenţii. E această putere semn sigur de superioritate intelectuală. Copiii, debilii mintali, primitivii, inteligenţele mediocre ori în declin nu sunt capabili să se concentreze intelectualiceşte, sau când reuşesc, lucrul e de scurtă durată.

* *

O a doua virtute pe care trebue să şi-o însuşiască cel ce se dăruieşte ştiinţei şi meditaţiei e curajul intelectual. E poate cea mai greu de dobândit şi de păstrat dintre puterile inteligenţei.

Ce înseamnă, studenţi şi studente, a avea curaj intelectual?

Rămânând pentru moment pe plan pur intelectual, a avea curaj să nu înlături niciodată ipoteza că adevărul pe care tocmai îl cauţi ar putea fi, eventual, descurajator; iar când ţi s'a descoperit ca atare, să-l accepţi ca atare, cu toate consecinţele ce-ar decurge din el.

I se impune, în astfel de cazuri, inteligenţei o foarte atentă grije de a nu aluneca pe povârnişul amăgirilor mângăitoare. Subconştientul nostru, adică instinctul nostru de conservare, intervine în astfel de clipe, pe căile cele mai întortochiate şi cu mijloacele cele mai ademenitoare, pentru a ne întinde „colaci de salvare", sub forma unor ipoteze cari să ne permită să colorăm în alb ceea ce e negru. Să ştii să fii tare în astfel de momente, să ai curaj să priveşti adevărul în faţă, să ştii renunţa la consolarea pe care ţi-o oferă iluzia, iată, studenţi şi studente, marea putere sufletească pe care trebue să caute a o dobândi adevăratul om de ştiinţă!

Îndemnul acesta al meu va apărea poate şi mai motivat, dacă voiu spune că a respinge mângâierea ce vine din amăgire — mângâiere foarte efemeră, căci duce mai curând sau mai târziu la desamăgire, uneori la descurajare — e nu numai dovadă sigură de curaj intelectual şi moral, dar e şi condiţie şi îndemn pentru căutarea remediilor reale şi potrivite, ce singure pot îmblânzi sau chiar înlătura efectele pe cari o stare de fapt potrivnică poate să le abată asupra ta, cercetător, şi asupra Neamului tău. Cu alte cuvinte, acceptarea adevărului obiectiv chiar când acesta e trist, este, şi intelectualiceşte şi moraliceşte, fecundă şi binefăcătoare.

Înainte de a merge mai departe, reţin faptul cert că cei mai mulţi dintre D-voastre, ascultând cele spuse acum despre curajul intelectual, aţi observat că-n fond acesta nu e decât o formă a curajului moral şi fizic (biologice), a curajului pur şi simplu. O însuşire la aparenţă numai intelectuală, ni se descopere a fi, în substanţa ei, şi o mare virtute morală.

Mai observ în treacăt că ceea ce numim curent „onestitate intelectuală" — despre care vom vorbi pe larg cu altă ocazie — e şi ea o formă a curajului descris aici. Şi, întocmai cum acesta arată corespondenţe necesare în domeniul moral, tot aşa onestitatea intelectuală nu poate fi concepută fără legături cu onestitatea ce-o manifestăm în vieaţa practică.

* *

Dar, cine se dedică cercetării desinteresate a adevărului mai trebue să poată fi curajos şi altfel. Anume: sunt momente şi împrejurări în cari unii cercetători ar putea întrezări că îndelungata lor activitate în domeniul ideilor abstracte îi ameninţă eventual să facă din ei nişte „desadaptaţi" în vieaţa practică.

În legătură cu această eventualitate îmi iau voie'să fac în faţa D-voastre următoarele observaţii:

Nu se poate contesta faptul că inteligenta este şi a fost înainte de toate instrument în serviciul acţiunii, mai apropiate sau mai îndepărtate. În civilizaţiile superioare însă întâlnim spirite cari s'au dedicat realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Aici inteligenţa, din armă în serviciul comandat al conservării şi-al intereselor materiale, poate deveni oglindă curată a vârtejului caleidoscopic al acestei lumi. Dar în astfel de cazuri, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce-o poartă.

Gândiţi-vă la Archimede care, în loc să-şi apere vieaţa, moare apărându-şi figurile geometrice. La Galilei suferind tortură la adânci bătrâneţe, pentru gândul că pământul se învârteşte. La Giordano Bruno, murind pentru convingerea pur intelectuală că lumea ar fi nemărginită. Sau la toţi acei oameni de ştiinţă ori gânditori desinteresaţi cari fac teorie pentru teorie, dorind să cunoască pentru a cunoaşte şi, drept compensaţie absurdă, devin neapţi pentru vieaţa de toate zilele, inadaptabili fără leac, fiind striviţi adesea de forţele oarbe ale celui dintâi biped adaptat, sau chiar ale unei colectivităţi neînţelegătoare.

Mai mult: uneori inteligenţa mare poate omori în germene voinţa. Orizontul intelectual larg şi cântărirea cu balanţă sufletească prea sensibilă a nesfârşitelor posibilităţi (posibilităţi inexistente pentru minţile mai rudimentare) paralizează adesea hotărârile, sau le încetinează păgubitor. Nu e necesar ca lucrurile să se întâmple astfel. E posibil însă ca 'n unele cazuri ele să se întâmple aşa.

Constatăm, în general, că animalul mai puţin diferenţiat se adaptează la condiţii grele de existenţă cu mai mulţi sorţi de izbândă decât animalul superior. Ce mamifer ar putea suferi, fără pierderea vieţii, mutilările pe cari le suferă, de ex., râma sau şopârla?

Reţinem deci faptul că personalitatea cea mai bine înzestrată, dar al cărei interes este îndreptat întreg către lumea nevăzută a valorilor spirituale — fie acestea valori de comprehensiune pură, artistice ori etice — nu e în stare totdeauna să se adapteze la exigenţele vieţii practice, la cerinţele utilului imediat.

Spirite suverane în nemărginita împărăţie a sufletului, pot fi câteodată complet neputincioase în sferele naturii materiale.

Această neadaptare poate cauza suferinţe, uneori umilitoare, adesea însă descurajatoare. După fire şi temperament, suferinţa ia atunci forma resemnării, dar poate îmbrăca şi haina amărăciunii.

Consecinţele acestea din urmă pot fi evitate, cred, de cei ce-ar căuta să încadreze constatările de mai sus într'o concepţie generală a existenţii propusă de cel ce vă vorbeşte aici, într'o carte apărută mai demult, concepţie tragică, şi, în sensul precizat acolo, concepţie care implică un anumit eroism intelectual.

Iată, studenţi şi studente, ce aveam să vă spun cu privire la a doua mare virtute a inteligenţei şi numită mai sus curaj intelectual. Virtute pe care, cei ce aveţi de gând să faceţi ştiinţă adevărată, va trebui să luptaţi s'o câştigaţi şi s'o păstraţi.

* *

Amintesc, fără să insist, şi puterea resemnării, virtute morală, nu intelectuală.

E destul de uşor de înţeles că cel ce-şi dăruieşte vieaţa unui ideal de ordin sufletesc nu are cu necesitate şi totdeauna satisfacţiile materiale, sociale, de vanitate, pe cari le-ar merita. Întâmplător, s'ar putea să le aibă, dar numai întâmplător. Uneori, satisfacţiile de acest fel pot lipsi cu desăvârşire. Dar, în legătură cu această constatare, voiu face unele observaţii în a doua jumătate a „Cuvântului" meu. Acestea îşi vor găsi acolo loc mai potrivit.

* *

Însuşirile mai sus amintite, şi pe cari trebue să se sprijinească vieaţa celui ce caută adevărul în chip desinteresat, definesc împreună ceea ce s'ar putea chema în termeni potriviţi maturitate intelectuală.

Numai civilizaţiile mari, şi aici numai elitele, au atins intelectualiceşte acea mare treaptă de propăşire care se numeşte maturitate intelectuală. Numai civilizaţiile mari, prin elitele lor, au priceput cu adevărat, şi cu toate consecinţele ce decurg dintr'o astfel de înţelegere, că ceea ce defineşte inteligenţa pe cel mai înalt grad de desvoltare a ei este căutarea adevărului obiectiv şi exprimarea lui în forme intelegibile. Şi 'n orice împrejurări. La primitivii de toate genurile şi gradele, inteligenţa îndeplineşte o funcţiune tocmai opusă. Adecă pe aceea de a amăgi pe alţii şi de a se amăgi pe sine…

* *

Acum, înainte de a privi puţin lucrurile şi dintr'o perspectivă care nu mai e numai a inteligenţei, e bine poate, studenţi şi studente, să observăm că pentru a se realiza pe deplin, vieaţa omului de ştiinţă şi a gânditorului de rasă, atât de exigentă deja, trebue să se sprijinească şi pe entuziasm intelectual. Pe un fel de voie bună care te îndeamnă să te dărueşti cercetării adevărului cu toate puterile sufletului tău. Să faci, fără teamă şi fără părere de rău, scop din ceea ce, la întâia vedere, ar părea că trebue să fie numai mijloc.

Îmi dau bine seama că vicisitudinile vieţii, şi 'n multe cazuri plămădeala sufletească iniţială, nu le vor îngădui multora — poate celor mai mulţi — dintre D-voastre să facă din ştiinţa pură vocaţie de vieaţă. Atâta însă totuşi vă pot cere:

Consideraţi căutarea desinteresată a adevărului drept scop cel puţin cât veţi zăbovi pe băncile primitoare ale Universităţii. Dăruiţi, anii aceştia, ştiinţei adevărate toate puterile intelectuale şi morale ale sufletului D-voastră încă tânăr. Căci, deşi numai trecător, un astfel de efort concentrat e cu neputinţă să nu lase urme netrecătoare în spiritele D-voastre, urme binefăcătoare mai târziu şi pentru D-voastre şi pentru Neamul Românesc.

Cuvânt de iniţiere şi îndemn la studii serioase adresat studenţilor Universităţii din Cluj, în ziua de 2 Noemvrie 1942.

Sursa: DESPRE UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, Revista TRANSILVANIA, Nr. 12, Sibiu, 1942