Amintiri din altă viață: asistent proiecte la o organizație LGBT

Foto: Radu Sigheti

de Ştefana Totorcea

La petrecerea din Titan, l-am sărutat pe Sandy pe gât. Habar n-am de ce am făcut-o. Eu, o tipă îmbrăcată cazon şi tunsă foarte scurt, iar el, un băieţel cândva grăsuţ, acum la o cură drastică de slăbire, care se pregătea să devină fată prin operaţie.

– Ai bucurii la mine, păpuşă?!, m-a întrebat cu binecunoscuta lui voce efeminată, fără să se simtă câtuşi de puţin ameninţat ori jignit.

Mare figură era Sandy! Mereu vesel şi guraliv, plin de viaţă. Şi cumva haios cu vocea aia şi cu intrarea într-un rol pe care îl exersa deja destul de bine. Îl adoptase ca pe sine însuşi.

S-a terminat repede şi cam nasol petrecerea. Din cauza mea, se pare.

Gazda noastră, M., studentă la SNSPA, era voluntar la asociaţia care promova „drepturile” persoanelor LGBT, unde lucram şi eu. Pretindea mereu că e bisexuală, presărând insistent imagini fără perdea în vorbirea curentă – o greşeală fatală, care trăda amatorism în construirea propriului personaj. Tocmai de aceea, nimeni nu o credea, toţi ziceau că îi place să facă pe interesanta, ca să-şi creeze o un brand personal în domeniul oengismului cool.

Eu nu pretindeam nimic. Dar toată lumea mă credea lesbiană. Sau cel puţin directorul asociaţiei noastre, el părea mereu convins că sunt in the closet, cum se spune în literatura de specialitate.

Tunsoarea era de vină. Ceva-ceva era clar în neregulă şi cu mine, desigur.

Dar destul cu introducerea personajelor. Cum ziceam, petrecerea s-a lăsat nasol. Din cauza mea, cred (şi asta am mai zis). Nici nu începuse bine noaptea când – din motive obscure, atunci obliterate de ameţeala generală a momentului, iar acum estompate şi mai mult de timp –, eu am ajuns singură în bucătărie, camera cea mai îndepărtată de restul petrecerii şi cea mai apropiată de uşa de la intrare a apartamentului.

Acolo, prietenul gazdei (M., tocmai v-am povestit de ea) şi un amic de-al lui au pus mâna pe mine. Cam asta îmi amintesc. Era inexplicabil. Nu mi se părea că eram tocmai genul lor şi nici nu-mi doream să fiu. Poate erau curioşi din ce e alcătuită o persoană atât de… cazonă. O fi tot din carne? Tot femeie, în ciuda aparenţelor?

E straniu că nu am schimbat niciun cuvânt cât timp a durat acest episod stânjenitor. Niciun sunet nu a traversat încăperea, de parcă am fi fost într-o pantomimă înverşunată. Ăia doi încercau să mă imobilizeze, iar eu încercam să mă eliberez. Normal că nu era simplu. Aşa că m-am văzut nevoită să pun mâna pe o foarfecă lăsată la îndemână pe frigider (sau pe unde o fi fost) şi să-l ameninţ pe cel mai voinic dintre ei, pe prietenul gazdei, care se afla în faţa mea şi părea să aibă mai multă iniţiativă.

Brusc, miza a crescut exponenţial şi la fel şi suspansul. Pentru că, vezi, dacă ăla îmi dădea drumul la mâini, risca să se trezească înţepat. Sau mă rog, după caz, tăiat. Habar n-am dacă aş fi fost în stare să-mi duc până la capăt ameninţarea mută, dar efectul a fost contrar calculelor mele: acum se străduiau să mă imobilizeze de frică. După cum se vedea, foarfeca nu făcuse decât să înrăutăţească treburile.

În această stare de fapt, care nu se poate să fi durat mai mult de câteva clipe (lungi cât secolele!), a intervenit ceea ce marele poet latin Horaţiu ar fi numit deus ex machina. Iar maică-mea L-ar fi numit Dumnezeu din ceruri, la A Cărui Maică se ruga ea ca să Îl roage pe El să nu mai lucrez la asociaţia aia.

Respectiv, s-a auzit soneria de la intrare. Surpriza a creat un moment de ezitare în încleştarea titanică în care eram prinsă şi astfel am reuşit să mă eliberez parţial, ba chiar să ajung la uşă şi s-o deschid, printr-un efort herculean. În uşă, musafir întârziat, ochelaristul cu faţă de puştiulică serafic ce se dădea gay (şi poate chiar era), cel care se ocupa de biblioteca asociaţiei. Venise împreună cu o fetiţă care avea o figură atât de inocentă, încât, deşi sunt sigură că memoria subiectivă îmi joacă feste, pot să jur că purta codiţe împletite.

Când uşa s-a deschis, cei doi au rămas sideraţi în prag, privind următoarea statue vivante: eu ţineam o mână pe clanţă, în timp ce în mâna cealaltă ţineam foarfeca. De mâna aia mă ţinea prietenul gazdei, ca nu cumva să-mi vină vreo idee nefericită în legătură cu ea (cu foarfeca, adică). Asta în timp ce tâmpitul care tot încercase să mă imobilizeze din spate rămăsese pe jos, agăţat de unul din picioarele mele, căruia nu-i dădea drumul deloc. Fusesem nevoită să-l târăsc după mine ca să ajung la uşă.

Nu ştiu ce luaseră ăştia doi înainte de petrecere. Parcă fusesem prinsă la mijloc, între două marionete, într-un balet grotesc.

Bineînţeles că mi-am luat rămas bun intempestiv şi m-am cărat pronto, ceea ce a dat semnalul de alarmă. A doua zi am aflat că gashka s-a spart imediat după aceea.

– N-aveam chef, păpuşă, să mă trezesc aruncată de la etajul nouă, că s-au mai întâmplat din astea, mi-a zis Sandy a doua zi.

Ce mult a trecut de atunci! După ce am plecat de la asociaţie, l-am întâlnit întâmplător pe Sandy pe stradă. Era de nerecunoscut: superslab(ă), „femeie” în toată regula, aşa cum îşi dorise atât de mult. Dar mie îmi plăcea enorm Sandy cel de tranziţie, cu trăsături încă băieţeşti şi voce catifelată, ca un copil răsfăţat care încerca să devină propria fantasmă, dar nu reuşea decât pe jumătate. Ceea ce era ok, fiindcă încă îi rămăsese jumătatea originară. Acum, însă, schimbat complet, mi se părea că nu mai era nimeni. O mască peste un conţinut care putea fi mereu altul sau nimic.

Spaima mea dintotdeauna. Lipsa de consistenţă a existenţei a fost o idee care mi-a dat mereu fiori. Dar numai în coşmaruri, fiindcă, atunci când sunt trează, nu pot crede în ea. Iar coşmaruri n-am prea mai avut, slavă Domnului.

Prietena mea de la revista pro life m-a rugat să scriu ceva personal despre experienţa mea din cele două luni în care am lucrat pentru asociaţia care promova problematica LGBT. S-a întâmplat în altă viaţă. Nu ştiu de ce i se pare interesant subiectul ăsta, pentru că, adunându-mă în faţa paginii albe, îmi dau seama că nu am ce să-i spun.

E straniu totuşi că, exact în perioada aceea, când mulţi din jur mă judecau după aparenţe şi mă credeau de altă orientare, eu m-am regăsit şi reafirmat ca femeie. Absolutely straight şi nimic altceva. E aşa un duh al epocii, care pluteşte peste toate, că uneori ajungi şi tu să te întrebi c(in)e eşti.

Şi răspunsul a venit. Eram cine eram. Sandy îmi invidia feminitatea, de la pantofii cu care am mers la altă petrecere – şi în legătură cu care mă tot tachina că sunt de bunicuţă (aşa mi-am dat seama că-i plăcuseră, de fapt) – şi până la felul impecabil în care ieşeam din micile neplăceri de genul: o pată-de-vin-pe-fustă-oh-my-God-dar-unde-a-dispărut-în-două-minute-de-arăţi-ca-nouă (vezi bine că nu mă purtam la military-style mereu). Or, Sandy îşi dorea să fie femeie şi depunea în acest scop strădanii uriaşe. În timp ce eu reuşeam – cel puţin uneori – să fiu asta fără efort. Întotdeauna mi s-a părut mai confortabil să fiu eu însămi, recunosc.

M-am gândit mult timp cum s-ar putea expune mai bine motivul pentru care tradiţia creştină nu aprobă relaţiile sexuale de alte orientări. Ca să înţelegem asta, trebuie să ne amintim că tradiţia creştină este de fapt mult mai clară decât atât: ea nu binecuvintează nici relaţiile sexuale „clasice“ care înlătură explicit posibilitatea apariției unei noi vieți, fără motive extrem de bine întemeiate. De ce, oare?

Ne-am prostit atât de mult în ultimul secol, încât nici atât nu mai înţelegem. Că iubirea adevărată creează viaţă, așa cum un pom rodește în chip firesc, așa cum o floare înflorește și continuă frumusețea ei în chip firesc. Nimic mai puţin. Suntem chemaţi la modul suprem de creaţie (procrearea) şi noi îl refuzăm de parcă ar fi cel mai de lepădat lucru. Când, de fapt, e cea mai complexă şi sacră acţiune pe care o avem în putere. Dragostea se împlineşte doar când se leapădă de sine, nu când îşi refuză, când îşi leapădă rodul. Dar cum să explic asta? Abia dacă încep să o înţeleg şi eu.

N-am scris în viaţa mea un articol mai dezlânat. Mi-a luat toată noaptea ca să-l nasc. Astea-s amintirile mele de „asistent proiecte“ la o organizaţie LGBT. Nici măcar nu mai ştiu cât de aproape de adevăr mai sunt – mai ales acum, suprapuse peste alte şi alte straturi de viaţă. Nici măcar nu mai e aceeaşi poveste. Nici numele nu-s aceleaşi. E aproape ficţiune. Şi, în acelaşi timp, într-un mod greu de explicat, adevăr curat.

Mă gândesc cu drag şi acum la sufletul întrupat pe care aici l-am evocat sub numele de Sandy. Abia acum, după atâţia ani, am reuşit să-i urmez şi eu exemplul şi mi-am lăsat părul lung. God bless you wherever you are, my dear!

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Studiu: Consumul de droguri de şapte ori mai ridicat în rândul homosexualilor

Potrivit unui studiu realizat de Fundația Lesbienelor și Homosexualilor (LGF) și Universitatea din Lancashire, homosexualii, lesbienele şi bisexualii sunt de 7 ori mai susceptibili la consumul drogurilor ilegale decât populația generală, cu 1 din 5 persoane interogate indicând semnele unei dependențe de droguri sau alcool. Studiul s-a desfăşurat pe o perioadă de doi ani, pe un eșantion de 4.000 de persoane din Anglia.

Rezultatele studiului au arătat că mai mult de o treime dintre persoanele din categoria LGBT au consumat cel puțin un drog ilegal în decursul ultimei luni, comparativ cu doar 5% din totalul populației care au declarat acelaşi lucru, conform Anchetei Criminologice pentru Anglia și Țara Galilor (CSEW).

Substanțele cel mai des utilizate de către cei intervievați sunt droguri consumate de obicei la petreceri, precum canabis și așa-numitele „poppers”, urmate de cocaină, ecstasy, ketamină și amfetamină. Subiecții intervievaţi sunt de 10 ori mai susceptibili să fi utilizat cocaină în ultimele luni decât totalul populației, și de 13 ori mai susceptibili să fi folosit ketamină. Consumul de heroină a fost comparabil în cadrul celor două populații, iar consumul de cocaină s-a dovedit a fi din nou mai ridicat în rândurile comunității gay.

David Stuard, manager în educație, training și mobilizare la London Friend, singurul serviciu de asistență în consumul de alcool și droguri din Marea Britanie care vizează comunitatea LGBT, afirmă că sentimentele de „respingere” și „frică”, dar și cele de „rușine privind sexul” ar putea fi factori cauzatori ai abuzului de substanțe narcotice.

Cercetarea, realizată la parade și prin intermediul anchetelor poștale și online, a analizat o categorie de vârstă mai tânără decât Ancheta Criminologică pentru Anglia și Țara Galilor (CSEW), dar politica Fundației Lesbienelor și Homosexualilor (LGF) și coordonatorul cercetării, Heather Williams, au calificat cifrele ca fiind „izbitoare”. Ea a adăugat: „Acesta ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru persoanele care lucrează cu comunitatea, dar și pentru politica factorilor de decizie privind serviciile la nivel local și național”.

În timp ce nivelul consumului de droguri la populația generală tinde să scadă odată cu vârsta, cercetarea a constatat faptul că aproape la fel de multe persoane lesbiene, homosexuale și bisexuale cu vârste cuprinse între 36 și 40 de ani consumă droguri ca și lesbienele, homosexualii și bisexualii mai tineri.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Irina Burcă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Kermit Gosnell condamnat la încă 30 de ani de închisoare pentru conducerea unei afaceri cu medicamente în cadrul clinicii sale de avorturi

16 decembrie 2013

Kermit Gosnell este morbidul medic specialist în avorturi care a fost găsit vinovat de multiple capete de acuzare de crimă de gradul întâi pentru uciderea copiilor năsuţi vii după avort.

Când nelegiuirile efectuate de Gosnell au ieşit la iveală pentru prima oară, Drug Enforcement Administration(DEA) deja aduna probe împotriva lui Gosnell pentru vânzarea ilegală de reţete pentru medicamente narcotice. DEA a spus despre clinică sa de avorturi că este o „afacere cu medicamente” pe timp de zi şi o „fabrică de avorturi” pe timp de noapte.

După ce Gosnell a fost condamnat pentru crimă, următorul pas pentru el era să fie supus unui proces într-un tribunal federal sub acuzaţii legate de eliberarea ilegală de reţete pentru medicamente care ajungeau mai apoi să fie vândute pe străzile din Philadelphia. O condamnare în acest proces ar fi putut doar să schimbe locul de detenţie.

În decembrie 2013, Gosnell a fost condamnat la încă 30 de ani de închisoare, care se adăugă la sentinţa anterioară.

În iulie, după procesul cu acuzaţiile de crimă, Gosnell a pledat vinovat în faţa acuzaţiilor că ar fi distribuit în mod ilegal medicamentul OxyContin şi alte analgezice.

Procurorii declară că el le-a permis dependenţilor de droguri şi traficanţilor să scrie reţete care erau adesea vândute sau comercializate pe stradă.

Gosnell a declarat că a vrut doar să-i ajute pe cei dependenţi prin intermediul programului său neobişnuit de tratament.

Dar judecătoarea Cynthia Rufe susţine că el a făcut mai mult rău decât bine în regiune.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Diana Elena Gratie 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mihai Eminescu: Din istoria mănăstirilor athonite

La 10 august 1878, jurnalistul  Mihai Eminescu scria pentru ziarul „Timpul” un articol privitor la legătura romanilor cu Muntele Athos. Aflăm că în vremea aceea unul din zece trăitori în Sfântul Munte era roman. Articolul este o mărturie importantă şi valoroasă, aducând detalii ale vremii asupra modului de organizare şi funcţionare a aşezămintelor monahale, asupra felului în care se dezvoltau şi erau susţinute mănăstirile şi schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întâmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresă direct redacţiei “Timpul” cu rugămintea de a sprijini colecta pentru susţinerea aşezământului.

Iată mai jos textul eminescian:

„Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Gălugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.“

Sursă:  anomismia

Mărturia impresionantă a supravieţuitoarei unui „avort eşuat”

Când se vorbeşte despre avort, se face întotdeauna la modul abstract, fără a lua în considerare ce anume se doreşte eliminat. Probabil că această mărturie exemplifică ce anume este ucis printr-un avort. 

Numele meu este Gianna Jessen. Am 19 ani. Sunt originară din California, dar acum locuiesc în Franklin, Tennessee. Sunt adoptată şi sufăr de paralizie cerebrală. Mama mea biologică avea 17 ani şi era însărcinată în 7 luni şi jumătate când a decis să mă avorteze prin injectarea cu apă cu sare. Eu sunt persoana pe care ea a avortat-o. Am supravieţuit în loc să mor. 

Mama mea era internată în clinică iar avortul trebuia să aibă loc la 9 dimineaţa. Din fericire pentru mine, medicul nu era în clinică atunci când m-am născut eu la 6 dimineaţa, pe data de 6 aprilie 1977. M-am grăbit. Sunt sigură că dacă el ar fi fost acolo, eu nu aş mai fi aici, căci misiunea lui era să pună capăt vieţii, nu să o susţină. Unii spun că sunt un „avort eşuat”, rezultatul unei acţiuni prost făcute. 

Mai multe persoane au fost martore la intrarea mea în această lume. Mama mea biologică şi alte tinere fete care îşi aşteptau rândul la avort în clinică au fost primele care m-au văzut. Se spune că a fost un moment de isterie. Apoi, o infirmieră a sunat, se pare, la serviciul medical de urgenţă. Ei m-au dus la spital, unde am stat aproape trei luni. Nu erau prea multe speranţe în ceea ce mă privea: cântăream doar 1,6 kg. În zilele noastre au supravieţuit copii chiar mai mici. Un doctor a spus că aveam o mare dorinţă de a trăi şi că luptam pentru viaţă. 

În cele din urmă am ieşit din spital şi am fost dată spre îngrijire unei familii de părinţi adoptivi. Am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală ca urmare a avortului. I s-a comunicat mamei mele adoptive că era puţin probabil să pot să merg de-a buşilea sau să păşesc. Nu puteam nici să stau în şezut. Prin rugăciunile şi devotamentul mamei mele adoptive şi ale altor persoane, mai târziu, am reuşit în cele din urmă să stau în şezut, să merg de-a buşilea şi să stau în picioare. Cu sprijin la picioare am reuşit să merg cu puţin înainte să împlinesc 4 ani. 

Diana de Paul, fiica mamei mele adoptive, m-a adoptat legal câteva luni mai târziu; departamentul de servicii sociale nu i-a permis să o facă mai devreme. Am continuat cu terapia iar după 4 operaţii pot acum să merg fără niciun ajutor. Nu este uşor întotdeauna: uneori cad, dar am învăţat să o fac cu graţie după 19 ani. 

Sunt fericită că trăiesc. Era să mor. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o. Nu mă consider un produs secundar al fecundării, o mulţime de celule sau vreo altă denumire dată copiilor înainte să se nască. Cred că nici una dintre persoanele zămislite nu este aşa ceva. Am cunoscut şi alţi supravieţuitori ai avorturilor şi toţi sunt recunoscători pentru viaţă. Acum câteva luni am cunoscut o altă supravieţuitoare a unui avort prin injectare cu soluţie salină. Numele este Sara şi are doi ani. Suferă şi ea de paralizie cerebrală, dar diagnosticul ei nu este unul optimist. Medicul care a produs avortul a injectat-o atât pe mamă, cât şi pe făt. Sara a fost injectată în cap. Eu am văzut şi locul în care a fost înţepată. Când vorbesc, nu o fac doar pentru mine, ci şi pentru alţi copii, ca Sara, care încă nu pot vorbi, pentru cei care supravieţuiesc. În ziua de astăzi un copil este copil doar dacă ne convine. Dacă momentul nu este oportun, situaţia se schimbă. Un copil continuă să fie copil dacă mama suferă un accident la două, trei sau patru luni. Atunci când este avortat, este considerat o mulţime de celule. Ce înseamnă asta? Eu nu văd nicio diferenţă. Dumneavoastră vedeţi?

Trebuie să respectăm dreptul la viaţă.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Crina Dumitru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Înregistrare video virală: Brit Hume, veteranul prezentator de ştiri, în apărarea vieţii copiilor nenăscuţi

Fostul corespondent de la Casa Albă și veteranul prezentator de știri, Brit Hume, a oferit un comentariu incendiar cu ocazia împlinirii a 41 de ani de la pronunţarea sentinţei Roe vs. Wade. El a reuşit ca doar într-un minut şi jumătete şi mai puţin de 250 de cuvinte să cuprindă esenţa problemei avorturilor. Înregistrarea are deja peste 140.000 de vizualizări și numărul este în creștere.

Hume, reporter încă dinaintea procesului Roe V. Wade din 1973, a acuzat sentința ce a fost dată atunci şi care a dus la legalizarea avortului în țară. El a afirmat :

„Se împlinesc 41 de ani de când Curtea Supremă a aflat că dreptul general la intimitate a fost practic inventat, asta însemnând că o femeie are dreptul constituțional să pună capăt unei vieți nenăscute, unei ființe cu o inimă care bate, căci aceasta este un fetus de șase săptămâni.

Nu e de mirare că, în continuare, în fiecare an, vin protestatari care să-și expună obiecțiile.

Se estimează că s-au efectuat 55 de milioane de avorturi - 55 de milioane - de când s-a pronunțat Curtea Supremă. Între timp, știința ne-a conturat o imagine și mai clară a cât de copil este de fapt un fetus. Acum ştim că în a 20-a săptămână de sarcină, aceste mici creaturi pot auzi, chiar pot recunoaște vocea mamei. Le cresc unghiile și inima le bate suficient de tare cât să poată fi auzită cu stetoscopul.

Argumentele morale aduse pentru a permite ca atâtea ființe să fie ucise sunt din ce în ce mai slabe, iar susținătorii lor recurg la eufemisme din ce în ce mai absurde pentru a descrie ceea ce susțin.

Ei nu sunt de fapt pro-avort. De multă vreme ei spun că sunt pro-alegere, declarând că nu este vorba despre omorârea pruncilor nenăscuți, ci despre sănătatea reproducerii. Cel mai mare lanț de clinici care fac avorturi se prezintă ca Planned Parenthood (Planificare Familială). În 2012, această organizație a spus că a efectuat 329.445 de - citez- „proceduri de avort” . Orice ar reprezenta aceste cifre, nu înseamnă deloc planificare. Protestatarii de astăzi, înțeleg că este ceva fals și greșit în toate astea. Ei vin în fiecare an să ne aducă aminte și nouă celorlalți.”

Câteodată cele mai simple cuvinte sunt și cele mai puternice. I-au trebuit lui Hume 249 de cuvinte și un minut și jumătate de transmisie pentru a atinge inima problemei avorturilor - aceea că pune capăt vieții unei persoane iar știința demonstrează că acest lucru este o certitudine. La sfârşitul comentariului, el prevede că în curând americanii vor realiza înșelătoria, iar cultura morții se va schimba, indiferent de eufemismele pe care oricine le-ar aduce pentru aceste crime.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere : Roxana Machidon

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Nu poţi fi cu adevărat „pro-viaţă” fără să fii „pro-căsătorie”

 

27 ianuarie 2014, San Francisco, California

La slujba ţinută cu câteva ore înainte de cea de a 10-a ediţie anuală a Marşului pentru Viaţă de pe Coasta de Vest, arhiepiscopul catolic de San Francisco, Salvatore Cordileone, a lăudat eforturile tinerilor activişti pro-viaţă, însă le-a amintit să „privească împrejur şi să îi observe şi pe cei mai vârstnici din acea biserică”.

„Ei sunt prima generaţie pro-viaţă”, a spus Cordileone. „Nu aş exagera dacă vă voi spune, dragii mei tineri, că voi sunteţi astăzi aici datorită lor.”

Stând în faţa a cel puţin 3.500 de activişti pro-viaţă strânşi în Catedrala Sfânta Maria, arhiepiscopul a comparat eforturile actuale ale mişcării cu cele de acum 40 de ani. Acesta a remarcat că prima generaţie pro-viaţă a avut de înfruntat acuzaţii sonore cum ar fi: „misoginismul sau împiedicarea progresului femeii şi a ideii de egalitate în societate.”

„După 41 de ani şi 57 de milioane de avorturi, un adevăr foarte dureros a ieşit la lumină. Într-adevăr, avorturile fac mult rău femeii. E de asemenea cunoscută acum şi existenţa acelora care caută să oprească orice exprimare pe aceasta temă. Unii dintre aceştia ar merge până la punctul de a o denumi discurs al urii.”

Arhiepiscopul a subliniat, în acelaşi timp, legătura dintre căsătorie şi avort, arătând perspectiva că „raţiunea cununiei este aceea a comuniunii soţului şi soţiei, respectiv a legăturii acestora cu urmaşii pe care îi vor aduce pe lume”.

„Nu există nicio altă instituţie care să reuşească să înfăptuiască acea comuniune a copiilor cu părinţii lor”, a spus acesta. „Căsătoria are în centrul ei copiii, nu adulţii.”

„În consecinţă, nu poţi fi pro-viaţă fără să fii pro-căsătorie”.

„În lucrarea lui Dumnezeu, totul se aşează într-o armonie perfectă”, a adăugat el.

Cordileone a mulţumit atât episcopilor care i s-au alăturat la slujbă, cât şi predecesorului său, cardinalul William Levada, care a însoţit procesiunea şi a fost prezent alături de cor în timpul slujbei.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com