Ioana Picoş: „Adopţia este un act de iubire”

Pe Ioana Picoș o cunoașteți din modeling, film, teatru, muzică, manifestațiile Uniți Salvăm Roșia Montană, campaniile împotriva exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică, evenimente de susținere a persoanelor cu autism și din multe alte campanii umanitare. Iar acum, la 28 de ani, a fost  purtătorul de cuvânt al Marşului pentru viaţă 2014 – „Adopţia, o alegere nobilă” și al Săptămânii pentru viață 2014 și producătorul concertului Live for life, din cadrul marșului.

 

Afișul concertului Live for Life

Rep: Ce v-a determinat să acceptaţi propunerea de a fi purtător de cuvânt al Marşului pentru viaţă 2014 – „Adopţia, o alegere nobilă”?

Ioana Picoş: Au fost mai mulţi factori determinanţi. Mai întâi, mă cunoşteam cu Alexandra Nadane, preşedintele asociaţiei Studenţi pentru viaţă, care mi-a propus să fiu purtător de cuvânt pentru campania „Săptămâna pentru viaţă 2014” şi „Marşul pentru viaţă 2014”, ambele cu tema „Adopţia, o alegere nobilă”.

Sunt actor şi este, cumva, una dintre atribuţiile mele să fac în aşa fel încât un mesaj să ajungă la public. Însă cel mai important motiv pentru care am acceptat este faptul ca eu sunt pro life şi cred că adopţia reprezintă o soluţie extraordinară prin care se împlinesc necesităţile atâtor oameni. Mă refer atât la mamele care nu pot să ofere copilului condiţiile optime pentru a creşte într-o familie, cât şi la părinţii adoptivi care tânjesc, uneori, după iubirea unui copil atâţia şi atâţia ani; dar să nu uităm şi copilul, cel mai important de altfel, care primeşte şansa de a se dezvolta într-o familie sănătoasă.

Adopţia este un act de iubire pe care îl pot face atât cei care nu pot avea copii, cât şi cei care simt să adopte alţi copii, pe lângă copiii lor biologici.

Rep: În general, Marşul pentru viaţă are ca scop protejarea vieţii copiilor nenăscuţi, o temă controversată şi în România, unde avortul la cerere e legal până la 14 săptămâni. Nu vă este teamă că veţi avea de suferit în plan profesional pentru exprimarea publică pro-viaţă?

Ioana Picoş: Faptul că mi-am exprimat opinia în mod deschis şi public este un lucru pe care mi-l asum, cu tot ceea ce înseamnă şi va însemna pe mai departe.

Consider că o fiinţă la o săptămână nu este mai puţin fiinţă decât la două săptămâni. Altfel, copilul ar prinde viaţă direct de la 14 săptămâni. Dar nu este aşa. Este ca şi cum ai spune că un copil de 6 luni e mai puţin copil decât un adolescent, doar fiindcă este mai mic şi nu poate încă să meargă sau să vorbească, prin urmare are mai puţine drepturi decât adolescentul şi poate fi eventual şi ucis dacă vrea unul dintre părinţi sau amândoi, ceea ce este fals.

Este păcat că femeile nu înţeleg că avortul înseamnă, de fapt, lipsirea bărbatului de o responsabilitate firească. Nu îşi fac lor, ca femei, niciun beneficiu. Nu cred să existe vreo femeie care sa rămână însărcinată şi, având tot sprijinul bărbatului cu care a conceput copilul, ea totuşi să aleagă avortul. Femeile ajung în această situaţie din cauza lipsei de responsabilitate, de asumare a bărbatului.

Trebuie să se înţeleagă faptul că sexul duce la conceperea unui copil şi nu poţi să fentezi natura, prin avort, pastile, spermicide fără repercusiuni dintre cele mai grave atât la nivel fizic, cât şi psihic şi spiritual. Toate acestea sunt lucruri împotriva cursului natural şi, ca orice este artificial, are efecte negative asupra femeii. Iei pastile anticoncepţionale şi să îţi dai organismul peste cap, trebuie să iei alte pastile ca să nu reţii apa, alte pastile ca să nu îţi umpli ficatul de toxine. Uitaţi-vă numai pe prospectul anticoncepţionalelor şi veţi vedea la ce se supun femeile fiindcă bărbaţii nu vor să îşi asume responsabilitatea unui copil.

Mai degrabă să învăţăm copiii să trăiască în valori creştine sănătoase, să nu mai promovăm atât de mult sexualitatea, să învăţăm că fiinţa umană este mult mai mult decât instinctul omului de grotă şi că, dacă apare un copil în viaţa ta, e bine să ai încredere că Dumnezeu ţi l-a dat cu un scop bine întemeiat.

Stau şi mă gândesc la faptul că oamenii sunt creaturile de pe această planetă care îşi ucid copiii. Cred că asta spune foarte multe despre nivelul nostru… Din punctul meu de vedere, este un act de laşitate. Este foarte simplu să te gândeşti la avort când tu eşti bine-mersi, viu, născut. Dar dacă mama ta gândea ca tine?

Prin urmare, consider că cei care îmi sunt alături în viaţa personală şi profesională înţeleg asta şi înţeleg importanţa familiei. Iar celor care nu îmi împărtăşesc opiniile le doresc să le fie bine.

Rep: Aţi fost purtător de cuvânt al Marşului, dar şi producătorul şi prezentatorul concertului de susţinere. Cum s-au raportat cei opt artişti la acest eveniment la care au participat pro bono?

Împreună cu Vlad Stoia și Beatrice Vlădan, Live for Life, 2014

Ioana Picoş: Excelent! Vlad Miriţă, Alexandra Uşurelu, Bogdan Vlădău, Anthony Icuagu, Vlad Stoia, Beatrice Vlădan și Caitlyn îmi sunt foarte dragi şi apropiaţi şi ei mă cunosc de suficient de mult timp încât să ştie că, dacă mă implic într-un anumit proiect, acesta este unul serios, care merită. Drept urmare, nu s-a pus nici măcar o secundă problema dacă să participe la eveniment, ci întrebarea lor a fost: „Câte piese vrei să cântăm?”. Iar asta cred eu că spune tot. Să adaug și că Vlad Miriță a adus încă un invitat, solistul Iordache Basalic, de la Opera Națională din București, și că imediat după concert m-a sunat Marius Bălan și mi-a spus ca data viitoare să nu cumva să îl uit!

Rep: A fost prima dumneavoastră implicare publică pe tema adopţiei şi pentru viaţă. Aţi avut momente de îndoială privind justeţea acestor cauze ori momente când v-aţi temut că nu veţi face faţă ?

Ioana Picoş: Nu de îndoială, ci momente în care mă rugam să iasă totul bine. Trebuie să recunosc că m-a luat prin surprindere cantitatea de efort care trebuie depus pentru a face un eveniment, însă atunci când faci lucrurile cu plăcere, cu pasiune, când eşti dedicat, totul se rezolvă şi funcţionează. Şi, bineînţeles, dacă este o cauză nobilă, Dumnezeu îţi ajută cu tot ceea ce ai nevoie. Şi chiar aşa a fost! Nu au fost incidente, totul a mers şnur.

Rep: Ce v-a impresionat cel mai mult la acest Marş?

Ioana Picoş: Solidaritatea oamenilor. Frumuseţea lor. Momentul când eram în Parcul Tineretului şi pregăteam concertul şi i-am văzut că vin! Atâţia! Hotărâţi, cu voie bună dar şi determinare, ştiind pentru ce sunt acolo şi crezând în valorile sănătoase şi tradiţiile româneşti. Unirea sufletelor românilor! Ce sentiment am trăit atunci... Unic!

 Uniți Salvăm Roșia Montană, Piaţa Universităţii, 2013

Rep: V-aţi gândit să adoptaţi copii?

Ioana Picoş: Se spune că pe un copil nu îl alegi tu, ci te alege el pe tine. Dacă asta se va întâmpla, cu siguranţă. Dumnezeu le orânduieşte pe toate şi va fi după voia Lui.

Rep: Ce înseamnă pentru dumneavoastră familia?

Ioana Picoş: Rădăcina fără de care nu poţi avea stabilitate în viaţă.

Rep: La marş s-a discutat despre necesitatea începerii procesului de încredinţare spre adopţie din perioada sarcinii, în cazul mamelor sau familiilor care nu îşi pot creşte copilul. Ce argumente i-aţi aduce unei mame aflate în această situație în sprijinul acestei opţiuni?

Ioana Picoş: Că atunci când iubeşti, te gândeşti întotdeauna la binele celuilalt. Iar dacă prima variantă, şi anume aceea în care copilul crește în familia biologică, este cu neputinţă, atunci următorul pas este adopţia. Cu siguranţă că, dacă ar putea vorbi, niciun copil nu ar vrea sa fie ucis. Prin urmare, dacă femeia, mama, poate să aleagă încă din timpul sarcinii o familie potrivită, cu ajutorul oamenilor specializaţi, evident, ea îi dă astfel o dovadă de iubire copilului ei, asigurându-i viitorul pe care ea nu poate să i-l ofere. Așa își arată dragostea pentru el.

La centrul AITA - Asociaţia pentru intervenţia terapeutică în autism, 2013

Este și o jertfă aici, a sentimentului matern. Să nu ne grăbim să judecăm că este obligatoriu vorba despre iresponsabilitate. Din contră, poate fi o vorba chiar de o mare responsabilizare a mamei. Nu se va rușina de alegerea ei, căci va avea conștiința clară că a pus în centru pe copil, că interesul acestuia a fost cel mai important element în decizia ei. Adesea, peste ani, acești copii vin și mulțumesc mamei că a ales viața lor. Câtă bucurie este atunci în sufletul mamei! Și confirmarea deplină că a ales bine. Pentru că a ales calea dragostei, a facerii de bine pentru copil.

Rep: Doriţi să jucaţi într-un film cu mesaj pro-viaţă, precum Bella?

Ioana Picoş: Mi-ar face o deosebită plăcere.

Rep: Cum aţi defini, cu un singur cuvânt sau expresie, evenimentul Marşul pentru viaţă 2014 – „Adopţia, o alegere nobilă”?

Ioana Picoş: Iubire.

 

Scurtmetrajul Tough Morning, 2012

Rep: Dacă ar trebui schimbat sloganul Marşului, cu ce aţi înlocui perifraza „o alegere nobilă” ?

Ioana Picoş: „O dovadă de iubire”.

Rep: Mai aveţi ceva de transmis cititorilor saitului Ştiri pentru viaţă?

Ioana Picoş: Le mulţumesc pentru că au fost alături de Marşul pentru viaţă, le mulţumesc pentru că zi de zi lucrează pentru a face binele în diferite moduri şi Dumnezeu să îi binecuvânteze.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Arhiepiscopul Joseph Kurtz : Iau parte la Marşul pentru Viaţă pentru fratele meu cu sindrom Down

Arhiepiscopul Joseph E.Kurtz

20 ianuarie 2014

Arhiepiscopul Joseph E.Kurtz, preşedintele Comitetului Episcopilor Catolici din Statele Unite, a postat ieri pe blogul personal motivul pentru care va participa la Marşul pentru Viaţă 2014 din Washington DC, ce va avea loc în această miercuri, pe 22 ianuarie.

El a declarat:

„Luăm parte la marş în memoria celor avortaţi.

Mărşăluim pentru copiii al căror glas nu este auzit, pentru a le apăra dreptul la viaţă - mai ales pentru cei aflaţi în situaţia fratelui meu Georgie, născut cu sindromul Down, şi a căror viaţă este mult prea adesea considerată nedemnă pentru a fi lăsaţi să vadă lumina zilei.

Mărşăluim pentru femeile ce iau în calcul varianta avortului şi care, prin grija pe care le-o purtăm, sperăm să găsească puterea de a alege viaţa.

Luăm parte la marş pentru a ne arăta solidaritatea faţă de mamele care au trecut prin avort şi care luptă din răsputeri acum, când multe alte femei nu ar putea îndura toate prin câte trec acestea.

Şi, totodată, mărşăluim drept mulţumire pentru mamele curajoase care, în ciuda multor obstacole, le-au oferit copiilor lor darul de a trăi şi o familie adoptivă care să îi crească.”

Arhiepiscopul Kurtz menţionează că în cei 41 de ani de când deciziile Roe v. Wade şi Doe v. Bolton au intrat în vigoare în U.S. „peste 55 de milioane de copii inocenţi şi-au pierdut şansa de a trăi, fiind avortaţi.”

În plus, adăugă: „Nenumărate mame sunt lăsate singure, adesea suferind fizic, emoţional şi spiritual în tăcere. De asemenea, şi alţii suferă: bărbaţii care şi-au pierdut paternitatea, bunicii cărora le este dor de nepoţii lor şi copiii cărora le-a fost luat dreptul de a se bucura de fraţii lor.”

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere:  Ioana Pleşca

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Mărturie cutremurătoare din lagărul de la Gherla: „Trei sute de femei într-o singură încăpere"

Crăciunul anului 1952 şi Anul Nou 1953 m-au găsit în lagărul de la Ghencea. Eram aproximativ 220 de deţinute politic - nejudecate şi necondamnate - şi circa 80-100 de deţinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei, ne aflam acolo într-o baracă de lemn, cu priciuri pe două rânduri, cu uşile încuiate, cu ferestrele bătute în cuie pe dinăuntru şi acoperite cu pături şi rogojini pe dinafară, ca să nu pătrundă nici o rază de lumină, ori un pic de aer. Aşa am stat peste două săptămâni, care mi s-au părut un veac!

În afara faptului că eram ţinta permanentă a tuturor batjocurilor deţinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul emanat de imensa tinetă (care, de fapt, era o putină înaltă cam de 1 m, pe care nu te puteai aşeza decât susţinută de două persoane). Acea blestemată putină era plasată în mijlocul încăperii, în aşa fel încât nimeni să nu fie scutit de „miresmele” ei infecte. Iar „cinstea” de a scoate putina la W.C.-ul din curte revenea în exclusivitate „politicelor”, spre hazul celor de drept comun. Cum era plină ochi, aproape de fiecare dată se răsturna peste noi, din cauza lunecuşului.

Mă întreb şi astăzi, cum au putut trăi laolaltă 300 de femei, 300 de mirosuri, 300 de temperamente... de individualităţi, de mentalităţi?!... Trei sute de femei într-o singură încăpere! Groaznic!

Cred că multe dintre noi ar fi renunţat bucuroase la gamela de arpacaş cu maţe şi copite de animale în schimbul unei guri de aer sau al unei clipe de răgaz! Fiecare tânjea după liniştea unei clipe în care să se poată ruga ori să-şi retrăiască o frântură de amintire!

Şi totuşi, în zumzetul acela neîntrerupt, am putut găsi momente de concentrare maximă, am putut să facem o rugăciune, fie individual, fie în grup restrâns, în înghesuita „cuşetă” în care ne aflam.

Cred şi-acum cu tărie că numai miracolul rugăciunii ne-a ajutat să supravieţuim! Poate greşesc, dar cred că în închisori şi, în general, în locurile de detenţie, rugăciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decât în mânăstiri ori în biserici! Să mă ierte cei care cred altfel; însă în închisori simţi efectiv fiorul care cade ca un balsam peste sufletul tău încercat.

Din numerosul grup în care mă aflam, reţin câteva nume din „lotul demnitarelor”, cum ar fi: doamnele Elena Gh. Brătianu, Sanda Tătărăscu-Negroponte, prof. Alice Voinescu, Madgearu, arestată de cei care-i condamnaseră pe cei ce-i uciseseră soţul! Doamnele Pană, Manolescu-Strunga, Alimănisteanu, Macovei, multe soţii de generali, precum şi cântăreţe, actriţe, scriitoare, cărora li se reproşa că ar fi avut relaţii cu ambasadele străine. Un grup aparte formau legionarele care, prin disciplină, ordinea, solidaritatea de care au dat dovadă, efectiv s-au impus.

Multe dintre cele arestate nu aveau altă vină decât aceea de-a fi fost soţii, mame, fiice ale unor oameni care se opuseseră comunismului şi luptaseră pentru demnitatea ţării lor. În acest context, mă întreb ce vină putea să aibă Măriuca Vulcănescu, arestată la 18 ani doar pentru că era fiica ilustrului OM şi filosof Mircea Vulcănescu, cel care în penitenciarul din Aiud spunea dumnezeieştile cuvinte: „Să nu mă răzbunaţi!” Măriuca era candoarea întruchipată!

Dar Gabi Moţa, al cărei tată murise în războiul anticomunist din Spania, când ea nu împlinise, încă, 7 ani?

Sau Mary-Ioana Cantacuzino, arestată la 16 ani, pentru că era fiica unui aparţinător al familiei Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino, celebru aviator)? Ea ne povestea adesea despre bunica ei, aflată la Paris (căsătorită cu George Enescu). Ce bătăi a putut să îndure acest copil care, în candoarea sa, a încercat să-i transmită mamei sale un cuvânt de încurajare!...

   

Dar Minerva Lupaş-Vlasiu - cu studii la una dintre reputatele universităţi britanice şi fiica distinsului istoric Ioan Lupaş - care tremura de grija tatălui şi a fiicei, rugându-se pentru soarta lor?...

Ce să mai spun de distinsele doamne, de 70-75 ani, cu părul alb, imaculat, care nu aveau altă vină decât că participaseră la rugăciunile din cadrul „Rugului Aprins”?

Poate cineva să creadă că au existat femei tinere, condamnate la muncă silnică pe viaţă, cum a fost Maria Plop? Sau la 20-25 de ani muncă silnică? Ori, cum s-a putut ca o femeie tânără (Mioara Baicu, din Braşov), mamă a unei fetiţe de şase luni, să fie închisă într-o celulă specială şi lăsată în voia câinilor-lup, dresaţi de Securitate, câini care la cea mai mică mişcare îi săreau cu labele pe umeri, trântind-o şi rânjind la ea cu colţi de fiară? Putea să nu înnebunească?!...

În ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploieşti - şi adesea, în miez de noapte, auzeam dintr-o celulă alăturată strigătul sfâşietor al unei femei: „Am şapte copii, domnule, şapte copii... şapte... şapte...” Ţipătul acesta m-a urmărit ani întregi! Oare cine o fi acel „domn” şi ce ştie conştiinţa lui? Îşi mai aminteşte, el, oare?... Somnul lui o fi la fel cu al nostru?...

Cine îşi poate imagina drama femeilor care au născut în închisori şi, în unele cazuri, nu şi-au mai văzut copiii niciodată?

   

În colonia de muncă Pipera

   

 Am constatat că evenimentele cele mai neplăcute pentru deţinutele care eram se petreceau mai ales în preajma marilor sărbători religioase. Aşa se face că, în chiar noaptea de Înviere (4-5 aprilie 1953), am fost încolonate brutal şi ţinute în poziţie de drepţi 2-3 ore, timp în care ne-au fost răscolite toate lucruşoarele printr-o minuţioasă percheziţie, după care am fost îmbrăcate cazon, „îmbarcate” în dube bine închise şi duse spre necunoscut.

În zorii primei zile de Paşti, am „aterizat” în câmp deschis şi am fost instalate în nişte foste grajduri, ad-hoc amenajate ca dormitoare. Primul nostru gând a fost să mulţumim Bunului Dumnezeu că vedeam deasupra capului un cer senin care parcă ne binecuvânta şi că simţeam sub tălpi pământul reavăn care, printr-o undă regereratoare, ne-a dat putere şi un fel de „stare de graţie” - în faţa pomilor ce înfloreau timid. Altă viaţă!

Ne aflam în colonia de muncă Pipera!

A doua zi ne-au şi îmbarcat în camioane deschise şi ne-au expediat spre un loc de muncă necunoscut. Treceam printr-un sat cu casele, grajdurile şi pomii proaspăt văruiţi, iar în porţi erau copii curat îmbrăcaţi, ţinând în mâini ouă roşii şi felii de cozonac. Ne lăsam cucerite de aceste imagini idilice, retrăind propria noastră copilărie. Dar copiii, văzându-ne atât de ciudat îmbrăcate, strigau cât îi ţinea gura: ?Mamăă... mamăăă... trece hoaţele... hoaţele... hoaţele...” Un nor a trecut atunci peste sufletele noastre!...

   

Presimţire?

   

Cu d-na Elena Gh. Brătianu am avut cinstea să lucrez în aceeaşi echipă şi să mă bucur, oarecum, de simpatia dânsei. Mi-a rămas vie în minte ziua de 23 aprilie 1953 - Sf. Gheorghe - când, lucrând alături pe o imensă tarla, la răritul morcovilor, am văzut-o pentru prima dată tulburată... Am încercat, sfios, să-i spun un cuvânt bun, o îmbărbătare pentru această zi onomastică, dar a tăcut tot timpul - contrar firii sale deschise, volubile, apropiate. Am spus şi celorlalte fete să-i respectăm tăcerea şi evidentă tulburare...

Abia peste mulţi ani am aflat că în respectiva zi - fatidică - murea, în condiţii neelucidate, distinsul său soţ: profesorul universitar Gheorghe Brătianu.

M-am întrebat de multe ori dacă, în clipele acelea, sufletul său a presimţit nenorocirea ce se petrecea atunci în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Să fi fost telepatie? Tulburător!...

Am stimat-o pentru caracterul său loial, pentru demnitatea cu care a suportat închisoarea, pentru întreaga ţinută - dar i-am admirat şi răzvrătirile!

   

S-a scris mult...

   

În general despre închisori, lagăre, coloniile de muncă etc. s-a scris mult, dar lumea nu are răbdarea şi curiozitatea să citească şi să creadă - şi, la felul în care se trăieşte acum în România, nici nu e greu de înţeles de ce!

Ştiu că este creştineşte să ierţi la infinit - şi ierţi! -, dar nu poţi uita cum s-a trecut cu tăvălugul peste sufletele noastre strivindu-ne idealurile şi, multora dintre noi, distrugându-ne viaţa! Amprenta lăsată pe sufletul şi conştiinţa noastră ne obligă să nu uităm nedreptăţile şi ororile care s-au comis şi să le facem cunoscute în ideea că ele să nu se mai repete niciodată!

Mulţumesc lui Dumnezeu că şi la cei 82 de ani pe care-i am mi-a lăsat întreagă acurateţea amintirilor, ca şi un suflet uşor, capabil să îmbrăţişeze întreaga lume!

- s-a născut la 27 februarie 1917 în Buzău (cu numele de Pitrop);

- a urmat clasele primare în oraşul natal, dar nu a putut continua studiile din cauza lipsurilor materiale, tatăl - un modest funcţionar la CFR - fiind singurul susţinător al unei familii cu şapte copii;

- mult mai târziu, când, ajutată de un scris frumos, a reuşit să-şi asigure existenta, copiind acte la Tribunalul din Buzău, a reuşit să absolve cursurile liceale la fără frecventă;

- după ce a luat bacalaureatul, a devenit studentă la Facultatea de Istorie din Iaşi;

- implicată în mişcarea legionară din acea vreme, a devenit indezirabilă regimului mareşalului Antonescu;

- începând cu septembrie 1944 a fost arestată de către comunişti de 5 ori, ultima dată la 11 iulie 1952, fără să fi fost judecată şi condamnată;

- în iunie 1954 a fost trimisă cu un lot de la Văcăreşti la Rubla (atunci regiunea Galaţi, azi judeţul Buzău), în primul lot de deţinuţi trimişi cu D.O. în Bărăgan;

- în Rubla îl cunoaşte pe Dan Nedelcu-Stan, inginer constructor, care la rândul lui a fost şi el deportat, împreună cu părinţii, din judeţul Timiş, în Bărăgan (între anii 1951-1956)şi se căsătoreşte cu el;

- în 1960 părăseşte Rubla, stabilindu-se în com. Bărăganu, unde soţul lucra în cadrul unui IAS ca inginer constructor;

- după cinci ani se stabileşte în Brăila unde, după câţiva ani de muncă necalificată, ajunge printr-un fericit concurs de împrejurări funcţionara în cadrul Direcţiei Muncii din Brăila şi tot aici se pensionează;

- are o fată, Mihaela Codrută, azi inginer geolog.

Sursă: revista Memoria

Iuda populistul

Radu Preda

Într-o lectură atentă la nuanţe, Iuda nu este doar trădătorul prin excelenţă, ci inclusiv prototipul populistului de oriunde şi oricând. Să ne aducem aminte câteva episoade. Prima scenă se derulează în momentul în care, aflat în caza lui Lazăr, cel înviat, din Betania, Mântuitorul Hristos primeşte un semn de mulţumire din partea Mariei, sora celui readus din morţi.

Potrivit culturii orientale a ospitalităţii, aceasta Îi unge picioarele cu ulei preţios. Iuda, prompt, sugerează (sub forma unei întrebări) că, în loc să fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vândut cu trei sute de dinari (era la curent cu situaţia de pe piaţă) care ar fi fost daţi săracilor. Răspunsul lui Iisus este năucitor: de săraci nu o să scăpaţi niciodată, dar pe Mine nu mă aveţi mereu printre voi (adică întrupat istoric). O astfel de replică, doar aparent cinică, era menită să domolească falsul angajament filantropic al celui care avea să Îl trădeze nu peste mult timp. 

A doua scenă are loc în chiar seara trădării, Iuda negociind anterior preţul schimbării „partidului”, adică al ieşirii din cercul ucenicilor prin aderarea la grupul celor care doreau moartea Fiului Omului. Identificarea Acestuia are loc prin cunoscutul sărut al lui Iuda, adică prin utilizarea improprie a unui gest menit să camufleze în fapt opusul său. Ultima scenă fixează sfârşitul celui care, după ce a trădat, este cuprins de remuşcări. Convins între timp că a trimis la moarte un om nevinovat – Iuda asistă din mulţime la procesul religios al Mântuitorului –, el încearcă să îi convingă pe membrii sinedriului că se înşală în privinţa lui Iisus. Aceştia îl trimit la plimbare, spunând că regretul lui îl priveşte doar pe el însuşi. Autoexclus din rândul apostolilor şi instrumentalizat de liderii religioşi, Iuda este cu spatele la zid, găsind în sinucidere singura „ieşire“.

Ce înţelegem de aici? În primul rând, populistul este cel care îi transformă în mod sistematic pe alţii în prizonieri ai propriului plan. Concret, îi invocă pe săraci, pe şomeri, pe bătrâni şi pensionari, neavând jenă să mimeze solidaritatea cu oameni al căror destin îi este, în fond, indiferent. Cultivând romantismul social, populistul pare acel erou desprins din mitologie care, când totul părea pierdut, aduce soluţia, propune planul de salvare. Este irezistibil. Casanova politic, amăgitor de profesie, escroc sentimental fixând cu coada ochiului banii (adică voturile) victimelor credule. Promite totul. Deschide orizonturi largi de aşteptare, lipsite de orice legătură cu realitatea, exploatând fără scrupule capacitatea de autoamăgire a omului.

În al doilea rând, lecţia lui Iuda ne arată că populistul se foloseşte de slăbiciunile sistemului, în situaţia biblică dată de tensiunea dintre evrei şi ocupanţii romani. În traducere actualizată, un stat slab sau un partid guvernamental inabil sunt mană cerească pentru tipologia în cauză. Tribunul intereselor poporului va tuna împotriva mafiei, a hoţilor şi corupţilor, ascunzându-şi cu grijă propria corupţie şi propriul interes material.

În fine, ajuns la scadenţa propriei turpitudini, când lumina intră în tenebrele minţii rătăcite, populistul nu mai are nicio soluţie. Se trezeşte gol sufleteşte. După ce, asemeni lui Iuda transformat în avocat ad-hoc al săracilor, părea să promită totul, acum nu mai poate garanta nici măcar pentru propria persoană. Nu îl mai crede nimeni şi foştii aderenţi îi cer procesul. Este un om mort. De la această stare de faliment total, de demascare a imposturii fundamentale pe care a instrumentalizat-o doar pentru pofta de putere şi bani, la fuga definitivă prin sinucidere este doar un pas. Dispariţia nu are în asemenea circumstanţe însă nimic profund, tulburător sau eroic, ci pare epilogul aşteptat pentru o dramă care s-a jucat prost de la bun început.

La urma urmelor, soarta populiştilor este previzibilă. O veste bună pentru cei care, aici sau aiurea, se văd confruntaţi cu spectrul demagogiei politice. Important este de aceea să nu ne pierdem calmul şi să nu dezertăm de la ideal.

Sursă: Adevărul 

Sursă foto: Blog - Răzvan Codrescu