Rodire - de Zorica Lațcu

foto: Radmila Ostojic(Orthphoto)

Miez alb în sâmburele meu de lut,

În mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut.

Sau poate eu eram în Tine-nchisă

Ca sâmburele-n carnea de caisă?

Căzusem în pământ de undeva

Şi miezul dulce-n mine aştepta...

A fost o vreme secetă în ţară,

Livezile pe dealuri se uscară,

Pădurile ardeau adânc pe cer,

Şi iarna fu senină şi cu ger.

În mine miezul alb stătea-neştire,

El nu-şi pierdu puterea de rodire.

Ca ceara-n uscăciune m-am topit,

Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit.

Şi lacrimi după lacrimi se-nșirară,

Urzind mănoase ploi de primăvară.

Crengi mari, cu blândă floare, au crescut

Din miezul sâmburelui meu de lut.

Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire:

Părinte, frate, domn, prieten, mire...

Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,

Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu.

Sursă: Poezii Românești