Sursă: Doxologia
Apostolul
II Corinteni 9, 6-11
Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi
secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să
dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu
iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul
la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot
lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui
rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă
va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii
voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin
noi mulţumire lui Dumnezeu.
Evanghelia
Luca 5, 1-11
În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi
a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi
spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o
depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile.
Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi
aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis:
Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca
Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât
li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă
corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile,
de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la
picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om
păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el,
din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob
şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis
către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi,
trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.
*
Pr. Constantin Coman despre chemarea lui Dumnezeu şi
răspunsul oamenilor
R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii
pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva
ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş
spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl
roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În
loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce
reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon
pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe
sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi
descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe însuşi
Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine
dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul
acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se
descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu
Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru:
„Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de
la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare
prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura
desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se
simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el,
pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea
ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului
Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca,
cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese
pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi
prinseseră.” (Luca 5,9).
Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă
Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii.
Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi
spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri
sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei
8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de
Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce
etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu
concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii
preotului, pe care nu-l cunoşti?!
R. Rădulescu: Cum se întâmplă revelaţia dumnezeirii, ca
să înţelegem ce se întâmplă cu Petru? Ce înţelege el în momentul în care vede
două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau. Propunea
o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni. Asistăm,
în acelaşi episod evanghelic, la această întâmplare, El predică oamenilor
dintr-o corabie, tocmai ca să fie văzut de toţi. Erau mulţi pe malul lacului.
Ce înţelege, de fapt, Petru din toate acestea?
Pr. Coman: Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu.
El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond
religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui
Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional.
Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se
întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create.
Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la
ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o
face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi
aruncăm din nou mrejele!”
R. Rădulescu: Îi face un hatâr, cum am spune?
Pr. Coman: Îi face pe plac, deşi era convins că n-o să
prindă peşte! Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte
roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o
minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui
Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.
Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii
în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc,
mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul
nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o
oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva
„din afară”. Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea
noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre
anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu
avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a
întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Îmi vine în minte
Mircea Eliade, care consemnează, dacă nu mă înşel, în memoriile sale o serie de
astfel de întâmplări „minunate “. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în
existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe
dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale
unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum le
spunem, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia
lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă.
Dacă vorbim despre Evanghelie şi luăm în serios
Evanghelia Mântuitorului Hristos, vom vorbi totdeauna despre un dialog continuu
al omului cu Dumnezeu. Putem extinde această perspectivă la Sfânta Scriptură în
întregimea ei, care consemnează şi comentează istoria dialogului continuu
dintre om şi Dumnezeu. Una dintre cheile de înţelegere ale acestui dialog este
dată de binomul chemare-răspuns. După această pescuire minunată urmează
chemarea adresată de Mântuitorul pescarilor de a-L urma ca ucenici, cu
făgăduinţa că-i va face pescari de oameni:
„Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi
trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după EL” (Luca 5,10-11).
Cei trei, Petru, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, lasă
totul şi-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul
acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localităţi de pe Lacul
Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spunea, au devenit Apostoli ai
Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci.
Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omeneşte vorbind, şi să
piardă şansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a
Bisericii creştine.
Chemarea din partea lui Dumnezeu şi răspunsul din partea
omului sunt lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, întreaga noastră existenţă
se derulează în spaţiul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la
această chemare. Din păcate, prea putini oameni sunt atenţi la această chemare
şi o lasă fără răspuns. Este o mare responsabilitate a omului aici. Dumnezeu ne
vrea şi ne cheamă să-I fim parteneri în creaţia continuă şi în susţinerea
lumii.
Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spune
că: „Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este
nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!”
Sigur, este o filozofie adâncă, dar să încercăm să ne-o însuşim, să o
experimentăm. Încă odată îi invit pe ascultătorii noştri să experimenteze
lucrurile. Să încerce, nu neapărat să verifice această afirmaţie, nu neapărat
în relaţia cu Dumnezeu, deşi şi acolo este posibil, ci în relaţia cu unul
dintre semenii apropiaţi: soţ, soţie, părinţi, colegi, superiori şi aşa mai
departe. Să vadă ce înseamnă distanţa dintre chemarea sau rugămintea cuiva şi
răspunsul său la chemarea respectivă.
R. Rădulescu: Vă întrerup Părinte Constantin. În cazul
lui Petru chemarea este evidentă. Iisus Hristos îi adresează, îi spune: „Vino
şi te fac pescar de oameni!” Petru lasă totul, răspunde prezent, răspunde da.
În cazul nostru, al celor de astăzi, şi poate şi în trecut, chemarea lui
Dumnezeu nu este atât de evidentă, precum în cazul lui Petru! Petru este un
privilegiat, este apostolul lui Iisus. Noi unde identificăm chemările lui
Dumnezeu, în ce gesturi, unde să le căutăm? Pentru că, poate nici nu ne dăm
seama, uneori, că Dumnezeu ne face o chemare!
Pr. Coman: Nici în cazul lui Petru nu este foarte
evidentă chemarea, dacă îmi îngăduiţi să spun! La ora aceea Petru era un simplu
pescar. Ce înseamnă un pescar? Un om fără carte, un om sărman, care nu ieşise
din graniţele satului său, care îşi cârpea mrejele, cum spune Sfântul Ioan Gură
de Aur. Era un om foarte simplu, care se trezeşte la un moment dat că cineva,
este drept o personalitate foarte importantă, un învăţător, un profet, cu
puteri foarte mari, îl cheamă şi-i cere să-L urmeze. Cine este acel Cineva,
unde îl va conduce, ce va urma acestei chemări, nici el nu ştia prea mult.
Tocmai de aceea este extrem de importantă şi este foarte apreciată replica lui
Petru şi a celorlalţi doi, Ioan şi Iacob. Nu este deloc ezitantă, este
imediată, deşi suportă foarte multe necunoscute.
Aşa se întâmplă şi cu noi! Sigur că este foarte greu să
identificăm chemarea lui Dumnezeu! Cei care ne aflăm în slujirea Lui: preoţi,
teologi sau cei care se mişcă înlăuntrul Bisericii, încep să simtă, la un
moment dat, care este chemarea lui Dumnezeu sau voia Lui într-un context anume.
Ceilalţi se întâmplă poate să recunoască mai greu chemarea lui Dumnezeu. Dacă
te mişti, un pic, în Duhul lui Dumnezeu, dacă eşti puţin familiarizat cu
cuvântul lui Dumnezeu, dacă eşti familiarizat cu rugăciunea, încet-încet
dobândeşti puterea şi capacitatea să discerni lucrul la care te cheamă Dumnezeu.
[...]
Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu, trebuie
să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să
Îl invoce, trebuie să-L cheme. Chiar să îndrăznească să-L asculte, să aibă
disponibilitate şi, de ce nu, să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească,
dacă pleacă de la o premiză esenţială, anume, că existenţa lui I se datorează.
Existenţa mea, faptul că eu exist, eu personal, Preotul
Constantin, se datorează unei chemări foarte tainice a lui Dumnezeu. Din
părinţii mei, se puteau zămisli „n” alţi copii, în acelaşi context. Şi totuşi,
m-am născut eu! Pe mine mă emoţionează, mă copleşeşte acest fapt! Mărturisesc,
mă copleşeşte că aşa au fost rânduite lucrurile cu bunicii mei, cu străbunicii
mei, ca eu să mă nasc! Faţă de acest eveniment eu mă plasez cu un sentiment de
foarte adâncă recunoştinţă şi mulţumire. Sunt copleşit în faţa lui Dumnezeu,
pentru că darul existenţei mele este unul absolut extraordinar!
De aici porneşte, după aceea, înţelegerea. Dacă Dumnezeu
m-a chemat la existenţă, atunci ce vrea de la mine?! Am observat în viaţa mea
şi am înţeles chemarea lui Dumnezeu. Eu nu m-aş fi dus la seminar, pentru că
era o perioadă în care tot ceea ce însemna Biserică presupunea şi o foarte mare
marginalizare socială. Eram foarte vioi, inteligent, mergeam foarte bine cu
şcoala şi m-aş fi dus să fac orice altceva. Dar a fost o rânduială a lui
Dumnezeu. Eram al cincilea copil la părinţi. Tata nu mai putea să ne ţină la
şcoală. Toţi ceilalţi erau deja plecaţi. A fost un gând să merg la seminar, dar
eu am spus tatălui meu nu. A rânduit Dumnezeu de aşa manieră, încât să pierd
admiterea la liceu datorită unui incident banal şi, în cele din urmă, să ajung
la seminar. Nu am înţeles atunci că a fost o chemare foarte specială, care nu
mi se datora mie, ci părinţilor mei, Pătraşcu şi Măria, aşezaţi foarte profund
în credinţă. Acum am toată convingerea că slujirea preoţească la care am ajuns
se datorează unei chemări a lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. Mai am
convingerea că alegerea aceasta a făcut-o Dumnezeu, cum spuneam, pentru
părinţii şi strămoşii mei, pentru credinţa şi jertfa lor de o viaţă. Cred că
Dumnezeu le-a dăruit, în cele din urmă, ca din neamul lor să se aşeze un preot.
Nu mai am nici o îndoială că preoţia este chemarea mea,
faţă de care, cu nevrednicie încerc să mă achit, cu conştiinţa că răspund unei
chemări a lui Dumnezeu. După terminarea facultăţii am avut un foarte mare
impas. Dar s-a deschis drumul într-o direcţie la care nu visasem niciodată,
aceea a unei cariere ştiinţifice universitare. O trăiesc ca pe o chemare, nu îi
răspund cum se cuvine poate, pentru că omul este foarte neputincios, foarte
slab, dar am conştiinţa chemării mele. Şi nu o chemare anonimă, ci o chemare a
lui Dumnezeu la o slujire concretă. Eu simt aceasta, nu am nici o îndoială! Îi
rog şi pe ceilalţi să mediteze asupra acestui aspect. Se vor fi trezit a fi medici,
a fi profesori, a fi ingineri sau politicieni, fără a se fi întrebat cum au
ajuns acolo! Poate că este posibil să discearnă, în anumite etape ale vieţii şi
ale carierei dânşilor, intervenţii, semne, care să trimită la ceea ce numim
chemare a lui Dumnezeu.
R. Rădulescu: Părinte profesor, încă o problemă legată de
pescuirea minunată. Hristos îi cheamă pe pescari să fie în continuare pescari
de oameni. Este o echivalenţă între ceea ce făceau ei înainte şi ceea ce aveau
să facă după convertire? Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul
de oameni are o altfel de lucrare, lucrează cu oameni care sunt liberi.
Funcţionează această echivalenţă întru totul?
Pr. Coman: Este foarte bună întrebarea dumneavoastră, ca
să răspund americăneşte. Cu adevărat, este foarte potrivită, nu este deloc
întâmplătoare asocierea. Dacă ar fi fost întâmplătoare, nici Mântuitorul n-ar
fi făcut acest lucru, nici Sfinţii Evanghelişti nu l-ar fi consemnat. Toţi cei
trei sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, consemnează această asociere a chemării
ucenicilor cu evenimentul pescuitului minunat.
Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este
suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului
lui Dumnezeu. Ei vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple! Nu
pescarii, aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi, cum îi numeşte sfântul Ioan Gură
de Aur, nu ei, prin efortul lor exclusiv, vor fi cei care vor converti
popoarele la creştinism. Ei fac ascultare, biruind temerile de orice fel, mai
ales cele venite din lipsa de educaţie. Îi trimite Hristos să vestească lumii
Evanghelia şi ei Îi împlinesc porunca. Nu a fost puţin lucru. Cum ar îndrăzni
astăzi, de exemplu, un pescar simplu să urmeze chemării lui Hristos de a deveni
apostol şi propovăduitor al Evangheliei fără să spună: „Dar nu am şcoală! Nu
cunosc lumea! Nu am ieşit din satul meu până acum!” Urmând poruncii lui Hristos
cu credinţă, acei pescari au ajuns să cucerească Roma şi Atena şi Efesul şi
Corintul şi Alexandria cu Evanghelia Mântuitorului Hristos. Se întreabă Sfântul
Ioan Gură de Aur, cum a fost posibil aşa ceva: într-o lume ostilă, într-o lume
plină de învăţaţi, filosofi şi retori, aceşti umili propovăduitori să
cucerească lumea cu Evanghelia lor. Nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost cu
ei Duhul lui Dumnezeu, răspunde acelaşi mare exeget al dumnezeieştilor
Scripturi.
Lucrul acesta este evident de-a lungul veacurilor până
astăzi. De cele mai multe ori preoţii sunt destul de neputincioşi sau
nevrednici. În ciuda acestui fapt, Biserica lui Hristos merge înainte. Tocmai
aici se face evidentă lucrarea lui Dumnezeu. Asemenea peştilor, oamenii sunt
prinşi de puterea, de momeala atractivă a Duhului lui Dumnezeu, pozitiv
vorbind.
Lucrul cel mai important, pentru preoţi mai ales, este să
aibă credinţa şi conştiinţa că lucrarea lor preoţească nu se întemeiază pe
puterile lor. Ceea ce fac ei în biserică nu fac în nume propriu şi nici cu
puteri proprii, ci fac în Numele lui Dumnezeu şi cu puterea lui Dumnezeu.
Cred că am relatat întâmplarea mea cu Părintele Cleopa,
când tânăr preot fiind, cercetându-l într-o vară, l-am întrebat: „Părinte, ce
să fac să aduc mai multă lume la biserică?” Eram chiar mândru de întrebarea
mea! Părintele a reacţionat cu totul neaşteptat.
„Măăăi!”, a strigat ca un tunet, răstit şi mustrător,
„dar ce tu aduci lumea la biserică?! Dumnezeu aduce lumea la biserică, nu tu!!!
“
Atunci m-a intrigat mult reacţia dânsului, dar mai târziu
aveam să o înţeleg perfect.
R. Rădulescu: Sunt prinşi, chiar şi atunci când opun
rezistenţă.
Pr. Coman: Mai ales atunci când opun rezistenţă. Nu calea
convingerii este cea care îl duce pe om la Dumnezeu, ci calea credinţei, care
presupune o imprevizibilă şi inefabilă schimbare lăuntrică. Se trezeşte cineva
că, dintr-o stare de indiferenţă sau dintr-o stare de potrivnicie, devine
dintr-o dată foarte interesat şi foarte doritor să afle despre Hristos şi
despre Evanghelie şi în clipa următoare poate deveni un fervent închinător a
lui Dumnezeu. Nu ştie nici el cum! Acolo a lucrat Duhul lui Dumnezeu, prin cuvântul
cuiva. Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, care
primiseră credinţa în Hristos în urma propovăduirii sale:
„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit
taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am
judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta
răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la
voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare
ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca
credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui
Dumnezeu”. (I Cor 2,1).
Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în biserică. Tainele
Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia, Nunta, etc, toate fac evidentă
puterea Duhului. Adeverim prin toate puterea Duhului lui Dumnezeu lucrătoare în
lume.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi
dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Sursă: Cuvântul ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu