“Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos” / Convertire

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

  

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente. Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Athonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus (“Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ): „Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie.

Traducere din limba engleză de Elena Dinu

Sursă: Blogul Sfântul Munte Athos