Stimate Domnule
Profesor, ce v-a impresionat la Sfinţii Brâncoveni şi cum v-aţi apropiat de
personalitatea lor?
Ce
poate impresiona mai mult decât spiritul de jertfă?!... Şi nu vorbim, aici, de
un sacrificiu de rând (deşi orice sacrificiu presupune o ieşire din obişnuinţe).
A fost o jertfă multiplicată, extinsă de la persoana voievodului (Constantin)
la cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi la sfetnicul său
cel mai apropiat (Ianache). E greu de retrăit chiar şi în gând starea
sufletească a lui Brâncoveanu-tatăl faţă de grozăvia situaţiei de a asista la
execuţia odraslelor lui! El şi-a suprimat, practic, instinctul de conservare – şi
nu numai în raport cu eul propriu, ci mai ales cu destinul celor ce urmau să-i
asigure continuitatea spiţei. În această privinţă, cel mai sincer exerciţiu
empatic de transpoziţie în starea lui sufletească rămâne un simplu joc de
imaginaţie... Avem de-a face în acest caz cu un destin tragic, în sensul suprem
al cuvântului. Aici termenul „tragic” priveşte nu doar suferinţa pe care
domnitorul a îndurat-o; Max Scheler atribuia tragicul cu mult discernământ – nu
oricărei dispariţii violente, ci numai aceleia care induce consecinţe în sfera
valorilor.
De altfel, jertfa Brâncovenilor a
produs o emoţie puternică în mase, care i-au imortalizat fapta proiectând-o în
legendă. O legendă transmisă din generaţie în generaţie. Aşa am aflat şi eu,
copil fiind, despre cele întâmplate în urmă cu trei sute de ani: mi-au spus
balada lui „Brâncoveanu Constantin, / Boier vechi şi domn creştin...” bunicii
mei dinspre mamă, Ion şi Maria Plăvan – ţărani simpli şi evlavioşi din Soveja
Vrancei. Bunica îmi recita, de asemenea, pasaje lungi din Mioriţa şi din
Meşterul Manole.
...Iar de-o bucată de vreme mă „întâlnesc”
cu Sfinţii Brâncoveni de câte ori merg la liturghie, la Biserica Domniţa Bălaşa,
unde o icoană cu imaginea lor, încadrată de un mobilier somptuos şi plasată în
capătul dinspre altar al absidei din dreapta, îi întâmpină pe credincioşii ce
merg la miruire.
Cum credeţi că au
reuşit să-şi împlinească vocaţia, să ajungă la sfinţenie într-o perioadă istorică
atât de complicată?
Nu
cred că la mijloc a fost o „vocaţie”. Vocaţia este un dat al personalităţii
care îşi caută el (datul) mediul de actualizare. Or, Brâncoveanu nu şi-a
căutat martiriul, ci perspectiva martiriului i-a ieşit în cale ca o
componentă a destinului şi l-a pus la încercare; iar eul Brâncoveanului a răspuns
aşa cum ştim. De altfel, Constantin Brâncoveanu nici nu a râvnit la tronul
domnesc – el a fost „pohtit” către suprema demnitate de boieri şi de
Mitropolitul Teodosie: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau [nişte]
răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”, consemnează o cronică a timpului, adăugând,
sugestiv: „Şi-l luară de mâini şi-l împingeau din spate”.
Aşadar, în loc de „vocaţie” aş zice
mai degrabă „menire”. Cum a reuşit Brâncoveanu să-şi împlinească menirea? Prin
inteligenţă, înţelepciune, credinţă... A căutat (ne spune Xenopol) să „cotigească”,
adică să „cumpănească” interesele poporului său în funcţie de interesele hrăpăreţe
ale imperiilor înconjurătoare: imperiul habsburgic, imperiul otoman, imperiul
rus. Mare lucru că, în asemenea condiţii, s-a menţinut la domnie un sfert de
veac! Să nu uităm că şi epoca martirilor a fost una plină de complicaţii,
marcată fiind de declinul Imperiului Roman. S-a spus despre Renaştere că a fost
o epocă ce a avut nevoie de titani şi şi-a creat titani. Similar, se poate
afirma despre primele veacuri de creştinism: a fost o epocă în care era nevoie
de martiri şi martirii au apărut, nenumăraţi. Evident, jertfa Brâncovenilor
repetă, peste timp, pe aceea a primilor creştini, care, prin chiar sângele lor,
au reiterat jertfa lui Iisus Hristos şi au contribuit decisiv la legitimarea
creştinismului. Voievodul nostru era întru totul conştient de semnificaţia
faptei sale, aşa cum rezultă şi din îndemnul adresat fiilor săi: „Staţi tari, bărbăteşte,
dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul
nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit!”
De ce credeţi că
Matei a revenit atât de rapid la hotărârea de a muri, după momentul lui de şovăială
şi încurajarea tatălui?
Poate va fi văzut în cuvintele tatălui
său o poruncă?! Totuşi, nu mai era chiar un copil mic (după unele izvoare avea
12 ani, după altele 14); oricum, în acea situaţie liminală, ademenit şi de
protecţia sultanului, i-ar fi stat în putinţă să se sustragă sacrificiului! N-a
făcut-o! Ce educaţie subtilă, ce iubire profundă îi va fi adus pe cei doi – tată
şi fiu – într-o stare de comunicare totală, tocmai în clipa supremă! Decisivă
va fi fost argumentaţia tatălui, care, aşa cum tocmai afirmam, aduse în faţa
fiilor imaginea jertfei hristice, iar în Mateiaş trezi demnitatea de neam şi
puterea de a cântări viaţa cu măsura înţelepciunii: „Din sângele nostru n-a mai
fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori
de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva
ani mai mult pe pământ!”
Spuneaţi undeva că
suntem un popor care are o aplecare spre închinare. De ce sunt Sfinţii Brâncoveni
un model în acest sens?
Ca opţiune religioasă, credinţa se eşalonează
în trepte: a păşi într-o biserică, întru simpla reculegere; a-ţi face, în plus,
semnul crucii; a pune o lumânare întru amintirea şi pomenirea unei fiinţe dragi
(un bunic, un părinte, un prieten...); a te opri în faţa unei icoane şi a rosti
o rugă; a posti în zilele cuvenite; a te purifica prin spovedanie şi împărtăşanie;
a îmbrăca haina monahală şi, implicit, a adopta o existenţă ascetică; ...şi tot
aşa, cât mai departe, pe o cale al cărei capăt se resoarbe în infinitul ceresc.
Toate momentele pe care le-am enumerat sunt tot atâtea trepte ale urcuşului
creştinesc. Fiecare ins înaintează pe acest urcuş atât cât îl ţin
resursele...
Toate
acele trepte/momente sunt consfinţite de gestul simbolic al închinăciunii.
Nu o dată acest drum al credinţei trece prin proba sacrificiului de sine – aşa
s-a întâmplat cu Brâncovenii. Un asemenea caz produce zguduire lăuntrică şi
veneraţie. Cronicarii vremii ne spun că şaretele în care se aflau, captivi, domnitorul
şi familia lui înaintau încet, sub straja ostaşilor otomani călări, fiind însoţite
de privirile lăcrimânde ale miilor de bucureşteni; aceştia nu-i puteau apăra
altfel pe ostateci decât făcându-şi semnul crucii. Gest pe care îl săvârşim şi
noi, astăzi, sub stăpânirea aceleiaşi stări de spirit.
Consideraţi că
s-a schimbat ceva în modul în care oamenii şi societatea se raportează la
credinţă după ce au început să fie canonizaţi sfinţii voievozi? Nu mă refer
aici doar la Sfinţii Brâncoveni, ci şi la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan
cel Mare, sau a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.
Canonizarea voievozilor menţionaţi a
venit doar ca un act oficial, demult aşteptat. Altminteri, urmând procedeele
culturii de tip oral, aceste figuri ilustre au fost trecute în rândurile
sfinţilor de înşişi poporenii credincioşi, contemporani cu acei voievozi şi
martori ai faptelor lor măreţe. În continuare, prin puterea tradiţiei, aura de
sacralitate s-a transmis din prezentul faptelor până în prezentul nostru, iar noi
avem datoria să o transmitem mai departe către un prezent continuu. Am mai
relatat şi în alte împrejurări: ce poate fi mai grăitor decât imaginea pe care
o ţărancă de la Putna mi-a transmis-o în urmă cu nişte ani despre Ştefan,
marele voievod: Ştefan cel Mare, spunea ea, a fost/este şi cel Sfânt nu numai
pentru că după fiecare bătălie cu păgânii înălţa câte o biserică, ci fiindcă la
Judecata de Apoi va sta lângă Mântuitor şi-L va ajuta la împărţirea dreptăţii!
– Copleşitoare viziune!... Iar în aceeaşi ordine de idei, vrednicul de pomenire
Nestor Vornicescu, pe-atunci Mitropolit al Olteniei, edita în 1987 o carte de
peste şapte sute de pagini, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti,
în care teologi de seamă ai momentului conturau portretele unor sfinţi şi
practicanţi creştini care au vieţuit şi s-au nevoit în spaţiul românesc de azi,
începând din secolul al III-lea d.Hr. Capitolul final din această carte e
dedicat unor „binecredincioşi voievozi şi sfinţi ierarhi”, anume: lui Ştefan
cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Mitropolitului Antim
Ivireanul şi Episcopului Pahomie al Romanului. Într-un fel, prin cartea aceea
s-a anticipat un act de canonizare ce avea să fie săvârşit îndată după revoluţia
din 1989.
În
astfel de împrejurări, nu văd cum canonizarea acestor figuri ilustre va fi
produs o schimbare în comportamentul religios din societatea românească – poate
doar (ceea ce nu e puţin!) se va fi făcut simţit un spor de încredere că o faptă
mare nu rămâne în afara recunoştinţei nici aici, în viaţa terestră...
Care mai este astăzi
vocaţia pe care un conducător este dator să o împlinească, fie că vorbim de un
cap de familie, de un şef, sau de un om politic?
Menirea unui conducător (evit iarăşi
cuvântul „vocaţie”) este să asigure bunul mers al lucrurilor în obştea în
fruntea căreia se află, indiferent de mărimea acesteia. Funcţionarea instituţiilor,
bunăstarea semenilor, stimularea creativităţii, sporirea valorilor, aşezarea
favorabilă a ţării în relaţiile cu străinătatea – iată forme de expresie ale
acelui „bun mers”. O aplecare asupra unor asemenea deziderate arată că domnia
lui Constantin Brâncoveanu a fost una dintre cele mai împlinitoare din istoria
principatelor române. Domnitorul acesta nu a purtat războaie, şi totuşi domniei
lui nu-i lipseşte bravura. Domnia sa ar trebui să constituie obiect de analiză în
înaltele noastre şcoli de politologie şi de diplomaţie!...
Apoi,
Brâncoveanu a fost un om înstărit, chiar bogat. A preţuit, însă, mai presus de
orice curăţia sufletească şi bogăţia spirituală. A ctitorit palate şi biserici
mai mult din averea proprie decât din visteria statului. Numele lui a rămas
asociat cu un splendid stil în arta ornamentală şi în arhitectură – stilul
brâncovenesc –, comparabil în mirabilitatea lui cu barocul european. Dacă
adăugăm şi stimularea tipăriturilor, sau înfiinţarea Academiei Domneşti, figura
Brâncoveanului devine emblematică în spaţiul românesc pentru tipul de lider
politic luminat. Fără exagerare: domnia a constituit pentru Constantin Brâncoveanu
un prilej de slujire – după (iarăşi) modelul lui Hristos, care a spălat
picioarele ucenicilor Săi.
Pe
scurt, lecţia politică de extras din experienţa acestei domnii poate fi cuprinsă
în această formulă: puterea în sine este neîmplinită în absenţa unui dram de
smerenie! Icoana martirilor Brâncoveni ar trebui să fie (şi să fi fost!!!)
călăuză, îndemn de a nu da înapoi, pentru oricare dintre conducătorii statului
român în momentele cruciale ale istoriei (inclusiv în faţa instaurării
regimului comunist!!!)!...
Care sunt gândurile
pe care simţiţi să le transmiteţi tinerei generaţii în legătură cu Sfinţii Brâncoveni?
În prealabil, mă gândesc cât de dispusă
este generaţia „tânără” să-şi asume o misiune în istoria poporului român. Şi
care-i această generaţie? Iată, a trecut un sfert de veac de la astralul an
1989. Biologic şi demografic, generaţiile se primenesc la intervale de
aproximativ treizeci de ani. Aşadar, generaţia revoluţiei e pe cale să-şi încheie
ciclul. În afară de schimbarea regimului politic (faptă absolut excepţională),
menirea istorică a acelei generaţii trebuia completată de regenerarea morală
a societăţii româneşti. Ce s-a ales din această misiune? Aburul şi ceaţa,
pentru că tinerii români, nemulţumiţi de starea de lucruri de-acasă, în loc să încerce
a îndrepta ceva, au plecat spre alte zări – din păcate mulţi dintre ei fără
vreun gând de întoarcere!... Desigur, dinamica oamenilor de pe planeta noastră
s-a accelerat enorm în ultimele decenii, iar libertatea de mişcare este un drept
fixat prin norme internaţionale. Totuşi, migrează indivizi, nu popoare!
Prin urmare, dacă am a mă adresa cuiva, o fac în virtutea speranţei că mai sunt
încă tineri legaţi de glia românească: nu fizic, precum iobagii de odinioară
ori cetăţeanul în comunism, ci cu sufletul şi cu mintea, precum, să zicem,
Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Edgar Papu, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga (alias Maica Benedicta), sau recent strămutatul dintre noi
Dan Hăulică – exemple luate din cultură, dar au existat şi există oameni de
ispravă în toate domeniile vieţii româneşti.
Fireşte, e o bucurie pentru orice tânăr
să călătorească în alte ţări, să cunoască minunile făurite de om, să se
instruiască la marile universităţi occidentale... Fascinaţia n-ar trebui, însă,
să diminueze discernământul. Pe de o parte, Occidentul a atins performanţe
impresionante în latura civilităţii – a unei tehnologii care, în registrul
instituţional, este însoţită de funcţionarea normală a sistemului social. Dar,
pe de altă parte, lumea occidentală modernă şi post-modernă a alunecat într-un
proces de desacralizare ce nu prevesteşte nimic bun pentru relaţiile
intersexuale, pentru instituţia familiei, sau pentru identitatea umană. De
aceea, socotesc că vechea tendinţă a românilor de a se sincroniza cu Occidentul
este neavenită în zona comportamentului religios. Rămas în ţară, sau vieţuitor
pe alte meleaguri, tânărului român i-ar prinde bine păstrarea credinţei,
aceeaşi cu cea a părinţilor şi a strămoşilor săi. Ce-aţi zice de un fiu al
voievodului Brâncoveanu renunţând la credinţa sa şi a neamului său? Aşa ceva e
pur şi simplu de neînchipuit!...
În asociere cu această idee, generaţia
tânără ar putea să-şi asume şi misiunea de a face din Sfinţii Brâncoveni un
“brand” românesc. Conform relatărilor din epocă, ambasadorii din Istanbul
ai unor mari state europene – Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusia – au
asistat la execuţia Brâncovenilor! În consecinţă, teribilul martiriu n-a rămas
necunoscut, vestea despre el s-a răspândit prompt în toată Europa, prin
mijlocirea unor condeieri precum Anton-Maria del Chiaro, Aubry de la Motraye,
M. Mignot ş.a. Cu atât mai mult astăzi, tinerii, cei mai vitali purtători de
cuvânt ai valorilor româneşti, ar trebui să se folosească de curenţii globalizării,
ai europenizării şi ai altor forme de contacte sociale inter-naţionale, spre a
dovedi lumii că dacă, expuşi la ameninţări necontenite, românii nu au înălţat
catedrale, totuşi sufletul lor s-a arătat cu adevărat capabil de
monumentalitatea infinită a jertfei!...
0 comments:
Trimiteți un comentariu